Cazul Galilei (o perspectivă subiectivă)

Avertisment: Urmează un text lung!

 Ca urmare a unor discuții off-topic destul de încâlcite, am decis să vin cu o postare mai amplă și oleacă mai documentată pe acest subiect. Cazul lui Galileo Galilei este folosit adesea ca un exemplu care să dovedească opoziția Bisericii față de spiritul științific și lumina rațiunii. Galilei este, în această perspectivă, o victimă inocentă a Inchiziției, un cugetător a cărui rațiune liberă lupta cu obscurantismul medieval în care se zbătea Biserica (Catolică).

Însă, „imaginea, cu totul neadevărată istoric, însă vehiculată de mare parte din istoriografia secolului al XIX-lea, a unui Galilei liber-cugetător și pozitivist ante litteram este astăzi apusă” (Rossi, p. 124).

Teza pe care o avansam în comentariile menționate e aceea că Galileo Galilei avea o problemă de caracter, înainte să aibă o problemă științifică. Argumentele mi le culesesem din Dinesh D’Souza – What‘s So Great about Christianity. Amicul Costin mă apostrofa, și nu fără oarecare temei, că mă bazez pe o singură carte. Totuși, autorul citat de mine, zice că și-a întemeiat argumentele pe alte cărți[1]. S-ar putea, desigur, să fie vorba de o poziție partizană, de vreme ce D’Souza e un apologet creștin. Însă bănuiesc că el știe că un apologet care se discreditează singur este un apologet compromis și inutil. Cred că prestiugiul său îl obligă la onestitate.

Revenind la poveste, iată cum decurge ea în relatarea lui D’Souza. După ce devine un cunoscut adept al teoriei heliocentrice copernicane – pentru care Copernic admintea, cu vreo 50 de ani înainte, că încă nu avea vreo dovadă fizică – Galileo vine la Roma, unde este primit cu fast și are mai multe întrevederi cu papa, dar și cu cardinalul Bellarmino, șeful Inchiziției.

Concluziile lui Bellarmino sunt interesante:

Cu toate că experiența ne spune fără echivoc că pământul stă nemișcat, totuși, dacă ar exista o dovadă certă că soarele se află în centrul universului… și că soarele nu se rotește în jurul pământului, ci pământul în jurul soarelui, atunci ar trebui să manifestăm multă prudență în explicarea anumitor pasaje din scripturi care par să ne învețe exact opusul, admițând mai degrabă că nu le-am înțeles decât să calificăm ca eronată o opinie care s-a dovedit adevărată. Dar aceste lucruri nu trebuie făcute în pripă și, în ce mă privește, nu voi crede că există asemenea dovezi decât atunci când le voi vedea cu ochii mei (traducerea îmi aparține – scepticii pot consulta textul în engleză din cartea lui D’Souza, p. 109, sau mi-l pot solicita și îl furnizez).

În esență, tocmai aceasta este și poziția lui Galilei însuși: Scriptura și natura furnizează adevăruri de care trebuie să ținem cont, iar unde ni se pare că Biblia contrazice adevărurile naturale, cel mai probabil avem de-a face cu o eroare de interpretare comisă de hermeneuții textului sacru. Fiindcă, în fond, Biblia conține adevăruri necesare mântuirii, nu informații științifice.

Cu toate că susține separația dintre știință și teologie, Galilei încearcă la un moment dat să-și legitimeze biblic teoria, intervenind cu comentarii proprii la Scripturi. Deci își cam încalcă el însuși demarcația și se aventurează pe un teren unde nu avea căderea să se pronunțe. Ceea ce nu dovedește însă decât că vremurile erau complicate, că domeniile nu sunt chiar atât de drastic separate și, mai ales, că interferențele sunt inevitabile (a se vedea în acest scop capitolul despre Galileo Galilei din cartea lui Paolo Rossi – v. bibliografia).

S-ar mai putea observa totuși și faptul că Galilei, care credea probabil în delimitarea propusă, acționează în virtutea unor imbolduri mai adânci. E posibil ca tocmai această inconsecvență să deschidă puțin perspectiva către mentalitățile ce caracterizau acele vremuri. N-ar fi deloc lipsit de interes să aflăm ce motive aveau oamenii Bisericii să condamne dogmatic teoria copernicană. În ce mă privește, n-aș lua de bună ideea că Biserica voia doar să manipuleze mulțimile, fiindcă e o explicație juvenilă și derizorie.

Având în vedere că teoria copernicană nu prea putea fi nici atestată, nici contestată experimental, soluția propusă de Bellarmino, la sugestia papei, ar fi fost ca Galilei să nu răspândească, nici să nu promoveze heliocentrismul. În acest sens, Bellarmino a emis un avertisment care s-a păstrat în arhivele Bisericii dimpreună cu acceptul lui Galillei de a se supune acestei cerințe.

Totuși, în acest punct, mai trebuie menționat un lucru. Anume că există un proces-verbal al întâlnirii dintre Bellarmino și Galilei în care se afirmă că matematicianului i s-a cerut să „părăsească cu totul numita opinie, să nu o adopte, să nu o apere și să nu o predea în vreun fel prin cuvinte și prin scrieri” (Rossi, p. 110). Acest document însă nu conține semnăturile martorilor menționați, așa că asupra lui planează suspiciunea că n-ar fi tocmai conform cu realitatea.

M-am străduit să înțeleg chestia asta în particular, fiindcă e deosebit de importantă. Și am înțeles așa: există o avertizare de care Galilei avea știință, iar această avertizare – pe care astronomul însuși o semnează și, ulterior, o recunoaște în proces – stipula că teoria copernicană nu mai poate fi susținută sau apărată. Dar mai există și un document ce consemnează interdicția expresă adresată lui Galileo. Acest al doilea document e contestat de către „mulți istorici”.

Adevărul nu cred că va putea fi stabilit cu certitudine vreodată. Și chiar dacă ar fi, mereu se vor găsi argumente și pro și contra. Dacă e să-mi spun părerea, mi se pare îndeajuns de clară ideea – conținută în primul document – că teoria heliocentrică nu mai putea fi îmbrățișată decât odată cu asumarea riscurilor de rigoare. Galilei se prevalează de o chichiță procedurală, în genul avocaților sau politicienilor de azi.

Pe fond, cred că e destul de limpede că a nesocotit o afirmație fără echivoc: teoria heliocentrică era indezirabilă în ochii Bisericii, iar el știa fără-ndoială asta. Textul conceput de Galilei în apărarea sa consemnează faptul că avea știință de acel prim document, însă interdicțiile de a nu „preda” și „sub nicio formă” (conținute în al doilea document, cel suspect) îi sună cu totul nou. Mie îmi seamănă (păstrând proporțiile) cu declarația lui Băsescu: nu am lovit cu pumnul sau cu palma…

Judecat din perspectiva contemporană, când heliocentrismul e de domeniul evidenței, firește că Galilei pare un împătămit al adevărului, un habotnic al adevăratei științe. Atunci însă ar trebui luat aminte și că, vreme de douăzeci de ani, Galilei a susținut că fluxul și refluxul sunt dovezile palpabile că pământul se rotește. Deci, dacă e să fim cinstiți până la capăt, argumentele sale științifice au părțile lor penibile și revolute.

Ca s-o scurtez, Galilei nu ia aminte la conținutul avertismentului pe care-l semnase (scoatem astfel din discuție și documentul controversat), ci își vede mai departe de studii și publică, în 1632, Dialog despre cele două sisteme ale lumii, în care, apărătorul aristotelic al științei este Simplicio (un ins nu prea dotat intelectual, dar îndărătnic în dogmatismul său), în gura căruia sunt puse cuvinte ale papei Urban VIII. În paranteză fie spus, acest papă se arătase de la început mult mai binevoitor cu științele față de predecesorii săi.

În introducere și în încheiere, Galilei pretinde că a adoptat recomandarea papei, potrivit căreia copernicanismul poate fi discutat strict ca ipoteză, fără pretenția că ar putea reprezenta o realitate fizică. Totuși, tonul și conținutul scrierii contrazic aceste afirmații. Mai mult chiar, autorul consideră că mareele reprezintă dovada fizică a mișcării pământului.

Până acum n-am pomenit deloc că Galileo avea, în epocă, o seamă de admiratori, dar și adversari înverșunați. Rațiunile lor ne scapă, desigur, deși tindem să-i favorizăm pe cei care-l apreciau. Totuși, nu e lipsită de importanță precizarea că el nu era contestat doar de autoritățile eclesiale, ci și de către alți oameni de știință ai vremii. De asemenea, nu toată Biserica îi stătea împotrivă, ci existau clerici care îl apreciau și care îi împărtășeau vederile în materie de știință.

Tycho Brache, unul dintre marii matematicieni-astronomi ai vremii, nu îmbrățișa teoria că pământul ar fi capabil să se rotească, chiar dacă admite că nu există sfere fizice în jurul pământului. Totuși Kepler, care i-a fost ucenic, a beneficiat mult de observațiile absolut uimitoare adunate de-a lungul timpului de Brache și le-a folosit pentru a dezvolta teoria heliocentrică. Interesant e însă că Galilei nu și-a manifestat dorința să întrețină comunicarea cu Kepler, deși acesta i-a propus un schimb de scrisori.

La data respectivă, nici sistemul astronomic ptolemeic, nici cel copernican nu puteau fi dovedite fără echivoc. Iar bunul-simț spunea că pământul nu are cum să se rotească. În termenii de azi, am putea spune că teoria geocentrică oferea cea mai plauzibilă explicație a faptelor și că bunul-simț atesta mai degrabă imobilitatea decât mișcarea. Nu e de mirare că Galilei întâmpina o opoziție atât de acerbă. Nu înțeleg de unde aroganța cu care sunt taxați toți detractorii lui Galilei când marele Einstein a întâmpinat opoziție din partea fizicienilor și filosofilor (dar și a publicului profan) din secolul XX, când știința nu mai era supusă Bisericii, când deja există un adevărat cult al revoltei și al noutății.

Scrierea lui Galilei (Dialogul) a fost publicată în italiană (ca să poată fi citită de cât mai mulți), cu intenţia vădită de a-i convinge pe cei „de la curți, din rândurile burgheziei și clerului, din noile pături intelectuale” (Rossi, p. 115). Putea alege, firește, să scrie în latină (limba folosită în cercurile mai educate), ca să nu tulbure atât de tare apele, dar se pare că tocmai asta voia. Deci intenționa ca adevărul său – fundamentat la acea vreme pe argumente eronate – să capete cât mai mare popularitate.

Aflat în focul interogatoriilor Inchiziției, Galilei declară, probabil de teamă, că Dialogul său a fost scris cu „scopul de a demonstra lipsa de validitate și de concludență a «rațiunilor» lui Copernic” (p. 123). Această mărturisire a folosit adversarilor săi care aveau ca dovadă împotriva ei întregul text al scrierii.

În opina lui Arthur Koestler, apărarea lui Galilei era atât de „incontestabil de necinstită încât procesul ar fi fost pierdut în orice sală de judecată” (Koestler, apud. D’Souza, p. 112).

În 1633, Galilei a fost condamnat de către tribunalul Inchiziției la închisoare formală. Totuși, Galilei nu este declarat eretic, ci „vehemently suspected of heresy”, cum zice traducerea documentului de condamnare. Pe urmă, omul s-a lepădat de convingerile lui. Însă nu există vreo dovadă că ar fi rostit în barbă „Epur si muove”. Ulterior, Galilei a avut domiciliu forțat, însă într-un regim destul de blând. Mai mult, și-a putut relua activitatea științifică și a continuat să scrie.

Biserica a comis un abuz indiscutabil, din perspectivă modernă, grăbindu-se să condamne ca erezii teoriile heliocentrice. Nici în cazul lui Galilei nu se poate spune că ar fi procedat cum se cuvine. Asta cu atât mai mult cu cât s-ar putea ca un document însemnat să fi fost falsificat pentru a-l putea prinde pe bătrânul astronom cu mâța-n sac. Dar o analiză onestă ar încerca să înțeleagă cât mai complet argumentele ambelor părți. Deși întreprinderea s-ar putea dovedi aproape imposibilă.

Există și alți reprezentanți de seamă ai științei care și-au desfășurat activitatea în aceeași perioadă fără să fi fost persecutați de Biserică: Tycho Brache, Kepler, Descartes, iar ceva mai târziu Newton. Schimbările aduse de ei sunt, de asemenea, fundamentale pentru schimbarea de paradigmă și răsturnau ordinea cunoscută a lumii.

În aceeași perioadă (cu un secol înainte) au activat și Luther, Calvin și alți reformari. Surprinzător însă, ei sunt personaje mult mai controversate, cu toate că au fost mult mai fermi în opoziția lor față de abuzurile Bisericii. Galilei se bucură însă de nespusă bunăvoință, în ciuda „micilor” sale probleme. Faptul că a suferit din pricina BRC îl absolvă de eventualele pete din cazier? Există, într-adevăr, o diferență între cei trei: primii doi sunt lideri religioși (iar religia e nașpa), în vreme ce Galilei e perceput ca un pionier al raționalismului, al spiritului științific. Ceea ce e cool.

De mirare mi se pare faptul că, deși știința și-a dovedit limitele și amoralitatea, este încă percepută ca având potențial soteriologic. Altfel nu înțeleg de unde clemența față de spiritele științifice și încruntarea față de conștiințele religioase. Pesemne că omenirea speră ca de la știință să-i vină mântuirea, de aceea se dovedește înțelegătoare cu erorile preafericiților rațiunii.

Dacă Galilei este privit ca un martir al științei, atunci da, multe i se pot trece cu vederea. Știința ca atare nu are o morală intrinsecă, deci nu cere martirilor ei să fie bravi, neînduplecați, plini de măreție tragică. Însă faptul că există un panteon al oamenilor de știință, de personaje venerate de către societate ne trimite cu gândul mai degrabă la o formă de religie.

În final, pentru uzul celor interesați (dar și pentru liniștea amicului Costin), dau și bibliografia consultată:

1. Dinesh D’Souza – What‘s So Great about Christianity, Tyndale House, 2008.
2. Paolo Rossi – Nașterea științei moderne în Europa, Iași, Ed. Polirom, trad. Dragoș Cojocaru, 2004.
3. James MacLachlan – Galileo Galilei. First Physicist, Oxford/New York, Oxford University Press, 1997.
4. Documentele procesului lui Galileo Galilei (traduse în engleză), pe care le-am consultat online aici.

---

[1][1] William Shea și Mariano Artigas, Galileo in Rome. The Rise and Fall of a Troublesome Genius, New York, Oxford University Press, 2003; Richard Westfall, Essay on the Trial of Galileo, Notre Dame, University of Notre Dame Press, 1989; Maurice Finocchiaro (ed.), The Galileo Affair. A Documentary History, Berkeley, University of California Press, 1989; Owen Gingerich, „The Galileo Affair”, Scientific American 247 (1982).

Publicitate