Creștinii care se tem de creștinism

Se simte în aer, în apă – chiar și în cea îmbuteliată și vândută în hipermarket. Se poate adulmeca în praful străzii. Se observă în glasul vorbitorilor. Se citește printre rânduri. Se ghicește în priviri, în gesturi, în ocheade. Se deduce din ținuta vestimentară, din izul pomezilor folosite. Se simte ca o povară pe suflet, ca un of nemărturisit, poate chiar subconștient. Rânjește ca o amenințare perpetuă, ca o pedeapsă iminentă.

Se degajă din stilul muzicii și contaminează întreaga atmosferă. Se ghicește în palmele transpirate. Întregul corpus al gesturilor religioase stă mărturie. Politicile instituționale atestă involuntar că așa stau lucrurile. Se citește pe chipurile vesele (prea vesele) sau încruntate (prea încruntate) ale oamenilor.

Creștinii se tem de creștinismul lor. Se tem că le scapă, că li se prelinge printre degete, că e prea fluid, prea inconsistent. Se tem că nu vor reuși să-l susțină cum se cuvine, să-l promoveze eficient, să-l apere convingător, să-l transforme într-un produs atractiv, ba chiar de succes.

Din această teamă izvorăște nevoia continuă de informații suplimentare, de delimitări infinite. Numele înseși îi trădează: Biserica lui Dumnezeu, Biserica Apostolică, Biserica lui Cristos. Toată lumea încearcă să se revendice de la cea mai credibilă sursă posibilă. Fiecare își argumentează filiația, își elogiază ascendența. În ultimă instanță, toate strădaniile reprezintă un (in)voluntar demers concurențial.Citește mai mult »

Anunțuri

Ne-băiatul și ne-fata

Am trăit s-o văd și pe asta. Cine știe de câte ori și cât de des voi mai putea repeta acest clișeu?

Doi părinți cu moț în frunte (sau cu creierii cocliți) au hotărât să nu „divulge” sexul copilului lor proaspăt născut. Scopul ar fi ca, chipurile, nefericita progenitură să poată să… aleagă. În ultimă instanță, nici nu știu de ce îl mai țin între oameni, fiindcă ar putea mult mai bine să-l lase într-un… vid antroposferic, încât, la vârsta la care va fi capabil să decidă (adică pe la vreo 4-5 ani), să aleagă singur dacă vrea să fie om, suricată sau cercopitec. Singura problemă ar fi că, dacă se hotărăște să fie batracian, cred că nu dispune de branhii.

Dacă vi se pare absurdă perorația mea, atunci la fel ar trebui să vi se pară și gogomănia așa-zișilor părinți. De vreme ce nou-născutul aparține deja unui gen, e mai degrabă o prostie să nu-i spui dacă e băiat sau fată. Ce pronume vor folosi când vor vorbi despre el? It? Sau îi vor zice pur și simplu the thing?Citește mai mult »

Taize – Nimic să nu te tulbure

Nada te turbe

Nada te turbe;
nada te espante;
todo se pasa;
Dios no se muda,
la paciencia
todo lo alcanza.
Quien a Dios tiene,
nada le falta.
Solo Dios basta.

Iată și traducerea în engleză a acestui poem scris de Tereza de Avila:

May nothing disturb you!

May nothing disturb you.
May nothing astonish you.
Everything passes.
God does not go away.
Patience
can attain anything.
He who has God within,
does not lack anything.
God is
everything!*

(Translation by Jorge W. Suazo)

(*This last verse may be interpreted as „God is enough.”)

Copiii – niște chestii care ne complică viața

E interesant de urmărit ce articole atrag privirile unui anumit cititor. Și ca exercițiu de autoanaliză merită să-ți examinezi din când în când direcțiile în care te conduc lecturile proprii. Mânat de cine știe ce tainice imbolduri lăuntrice (sau, freudian vorbind, de cine știe ce nevroze care mi-or fi bântuind subconștientul), mă aflu adesea reacționând la texte ce vizează educația copiilor, atitudinea părinților față de copii, studiile care au legătură cu copiii. Încă de la începuturile bloggeristice, aceste subiecte mi-au suscitat interesul.

Ultima oară am citit un articol de acest gen pe SmartWoman, o platformă similară, dacă am recepționat eu corect semnalele, cu Pandora’s, VoxPublica sau Cotributors. Aș vrea să fac câteva observații pornind de la acest text scris de o doamnă în vârstă de 24 ani și care are un copil de 1 an.

 1. Ideea că o femeie nu este „terminată” odată ce a născut un copil, că nu e condamnată la o viață ternă, la cratiță și la curățenie veșnică cred că e justă. Ba chiar ar putea constitui un soi de stimul pentru femei care își văd periclitată viața socială, cariera sau viața de cuplu în cazul în care ar da naștere unui copil.Citește mai mult »

Un Dumnezeu dezamăgit sau despre un antropomorfism păgubos

Recent am descoperit pe un site foarte vizitat un articol care se întitulează, insidios: De câte ori l-ai dezamăgit pe Dumnezeu?  Am încercat să mă lămuresc cum stă treaba și am primit un răspuns (pe care-l puteți citi în subsolul articolului menționat).

Din câte am priceput eu citind prin dicționare, dezamăgirea înseamnă decepție, deziluzie și survine atunci când cineva îți înșală așteptările, speranțele, iluziile. Așadar, dezamăgirea ia naștere în momentul în care intervine o discrepanță între proiecțiile mentale ce anticipează evoluția unui eveniment și realitatea ca atare a respectivului eveniment.

Dacă ar fi să intru puțin în mecanismele interioare ale acestei stări sufletești – cred că nu greșesc numind-o astfel –, ar trebui remarcat că, în mod logic, dezamăgirea se leagă funciar de imposibilitatea anticipării exacte a viitorului. Întotdeauna, decepțiile survin pe fondul unui anumit orizont de așteptări.

O persoană dezamăgită în dragoste n-a fost tratată de partener așa cum se aștepta. A fost înșelată, disprețuită, agresată etc. Toate aceste fapte dezamăgitoare erau de neconceput la un moment dat al relației. Persoana rănită nădăjduia ca lucrurile să evolueze favorabil, pozitiv.

Cred că e destul de logic să conchidem că, cu cât așteptările sau speranțele legate de un eveniment sau de o persoană sunt mai mici, scad simțitor și șansele de a fi dezamăgit.Citește mai mult »

Datarea defectuoasă a sfârșitului lumii

 Un grup de cercetători futurologi (cu competențe în chiromanție, onorimanție, spectroscopie, reiki tradițional și modern, cronoterapie, ghioc, bobi, pasiențe, tarot, horoscoape naționale și internaționale, clarviziuni și clarobscur, retroviziuni, retroversiuni, necromanție umană, animală și vegetală, spiritism și antispiritism, viziuni psihedelice și fantasmagorice, percepții extrasenzoriale și electromagnetice, stroboscopie, meteorologie milenaristă, echilibru homeostatic și acido-bahic etc.)  a reușit să identifice sursa decalajelor care au fost înregistrate, de-a lungul timpului, între datele la care lumea urma să-și dea obștescul și cosmicul sfârșit.

Cu toate că Sf. Apostol Ioan, maiașii, chinezii, Nostradamus, olmecii, dacii, laponii, vikingii, kosovarii dimpreună cu Pavel Coruț și ghicitorii în cafea au prezis mereu aceeași dată pentru marele final, decalajele (unele depășind chiar un mileniu) se datorează interpretărilor divergente și concurente.

Cum însă pluralismul interpretărilor nu poate fi contestat – deoarece ține de esența drepturilor omului la liberă speculație –, cercetătorii s-au văzut în imposibilitatea de a prezenta varianta corectă, deoarece riscau să ofenseze credințele unora sau altora. Mai mult decât atât, pe parcursul studiilor, au primit numeroase mărturii de la oameni pentru care sfârșitul lumii a început deja.Citește mai mult »

Creștinism cu aditivi


sugars4life.com

Întâi aditivii…

Aditivii sunt puși în produsele alimentare ca să conserve, să coloreze sau să intensifice gustul. Oricât de odioşi ar fi pentru unii, aceştia sunt consecinţa cererii pe care o înregistrează piaţa. Nu ader la teoriile conspiraţioniste care susţin că cineva a pus la cale această otrăvire sistematică în masă. Fiindcă, dacă piaţa ar refuza aceste produse, s-ar renunţa la ele.

Însă consumatorii nu vor să renunţe, deoarece, de obicei, alimentele cu aditivi sunt dintre cele care produc cele mai intense senzaţii gustative. Mâncărurile foarte gustoase obținute din ingrediente exclusiv naturale sunt destul de costisitoare, aşa că pentru marea masă cel mai la îndemână rămâne potenţiatorul de aromă, iar pentru păstrarea proprietăților – conservantul.

Nevoile omului contemporan (de la cele financiare la cele gustative) concură pentru a impune prezenţa aditivilor. Unde mai pui că sunt fabricaţi în cantităţi industriale şi, spre deosebire de condimentele naturale mai sofisticate, sunt ieftini, nu depind de anotimp, nici de zona geografică.

În sens larg, cred că putem reuni sub termenul generic de aditivi tot ceea ce ne ajută să suplinim distanţa dintre nevoia noastră (reală) şi incapacitatea de a o satisface sau dificultăţile şi costurile foarte mari implicate în împlinirea acestei nevoi. Aditivul e ieftin şi permite un soi de scurtcircuit, o scurtătură către atingerea unui anumit scop, altminteri foarte costisitor.

…apoi creștinismul…

Biserica protestantă a fost caracterizată la începuturile ei (iar această tendinţă a continuat şi chiar s-a accentuat în unele dintre bisericile neoprotestante) de o cenzură drastică a două dintre direcţiile tradiţionale: sacramentalismul şi mistica.

Pe de o parte, toate obiectele religioase învestite cu semnificaţii – icoane, statui, sacramente, construcţii sacre etc. – au fost îndepărtate de frica pericolului idolatriei. În unele dintre biserici până şi instrumentele muzicale erau considerate periculoase.

Pe de altă parte, fără să existe neapărat o directivă explicită în acest sens, mistica a fost descurajată în favoarea manifestărilor mai „raționale”, mai controlate. Orice manifestare extatică prezintă niște pericole intrinseci, orice neînțeles stârnește suspiciuni.

Așadar, din considerente pe care nu mă încumet nici să le discut, nici să le presupun, spiritualitatea protestantă se prezintă într-o oarecare măsură sărăcită. Sub raport strict cantitativ, deocamdată, putem constata că s-au împuținat „mijloacele harului” și a fost marginalizată calea mistică a ascensiunii spre divin.

Aceste două dimensiuni nu prea mai pot fi recuperate în bisericile ce s-au fixat într-un anumit șablon dogmatic și au dobândit o anumită inerție culturală. Singura cale spre reintegrarea lor în experiența religioasă, rămâne… aditivul.

…și pe urmă fuziuneaCitește mai mult »

I.P. Culianu – 20 de ani de la un asasinat neelucidat

Se împlinesc azi 20 de ani de când I.P. Culianu a fost ucis din ordinul nu se știe cui. Cert e că această crimă s-a petrecut pe vremea când Iliescu era mare baștan peste România. I.P. Culianu era un virulent antifesenist și fervent susținător al monarhiei. O fi doar o coincidență, dar urâtă coincidență.

Din articolul publicat cu acest prilej comemorativ de Andrei Oișteanu în revista 22, rețin câteva paragrafe:

Singurii care au celebrat asasinatul imediat după producerea lui au fost cei de la partidul şi revista România Mare. Nu este exclusă complicitatea securiştilor cu o organizaţie legionaroidă româno-americană. În studiile şi articolele sale, Ioan Petru Culianu era foarte sarcastic la adresa „Mişcării Legionare“, pe care o numea „Garda de Lemn“ sau „Ku Klux Klan ortodox“ sau „sminteala legionară“, definită ca fiind „un fenomen tipic de fundamentalism în interiorul religiei ortodoxe“. Spre lauda lui, Culianu era un democrat, avea faţă de ambele extreme, de stânga şi de dreapta, aceeaşi repulsie.

Din cauza deselor ameninţări cu moartea la adresa lui semnate de „Fiii lui Avram Iancu“, în 1990, la 22 decembrie (o dată simbolică), Culianu a întrerupt rubrica sa dintr-o revistă newyorkeză în limba română. O publicaţie, Lumea liberă românească, foarte prestigioasă în mediul exilului românesc, cu o rubrică (Scoptofilia = în greacă, plăcerea de a privi) cu articole virulente la adresa regimului neocomunist, proaspăt instaurat în România la începutul anilor 1990. Punctul culminant al acestei atitudini contestatare a fost atins de I.P. Culianu într-un amplu interviu acordat Gabrielei Adameşteanu şi publicat în revista 22 pe 5 aprilie 1991. În plus, în aprilie 1991, Culianu s-a implicat cu trup şi suflet în organizarea primirii în SUA a Regelui Mihai, declarat pe atunci duşman de regimul de la Bucureşti.

Strict subiectiv, aș adăuga că am citit cu mult interes (și real folos) studiul lui Culianu din volumul Religie și putere. M-a interesat cu precădere chestiunea relației dintre putere și protestantism.

Despre avort cu Bernard Nathanson, unul dintre părinții militantismului pro-choice

Imagine preluată via crisismagazine.com

Bernard Nathanson (decedat în urmă cu 3 luni, pe 21 februarie) a fost unul dintre artizanii legalizării avortului în Statele Unite. În 1968, punea bazele National Society for Repeal of Abortion Law, împreună cu Lawrence Lader, Betty Freedan și Carol Greitzer. În foarte scurt timp, organizația lor reușea să convingă Curtea Supremă a SUA (deci nu populația!) să legalizeze avorturile în toate cele 50 de state. Nathanson se consideră responsabil pentru 75.000 de avorturi, 60.000 efectuate în clinica din New York al cărei director a fost, iar 15.000 făcute în clinica sa privată.

În 1996, Bernard Nathanson se convertește la catolicism și este botezat. Mărturiile sale spun foarte multe despre mijloacele folosite de militanții pentru dezincriminarea avortului, dar și despre puterea colosală ce stă la îndemâna celor care manipulează prin mass-media.

Bernard Nathanson nu este singurul caz de activist celebru care se convertește și se angajează în lupta pentru viața nenăscuților. Norma Leah McCorvey, alias Jane Roe, a luptat pentru dreptul ei la avort ajungând până în fața Curții Supreme a SUA, în celebrul caz Roe vs. Wade, fundamental pentru dezbaterea despre avort în SUA. Soluția dată i-a fost favorabilă și, potrivit dreptului american, de atunci înainte (din 1973) a putut fi invocată ca precedent cu valoare de jurisprudență. Această hotărâre stipula că în primele trei luni de sarcină, decizia unui avort e o chestiune care îi privește numai pe mamă și pe medicul ginecolog, în virtutea dreptului la intimitate, garantat de Constituția americană.

În 1994, Norma s-a convertit și a fost botezată într-o biserică evanghelică. Ulterior însă și-a anunțat intrarea în Biserica Catolică, unde a fost și confirmată în 1998. De la convertire încoace, fosta lesbiană a devenit militantă pro-life.

Revenind însă la Nathanson, iată ce spune despre metodele și practicile la care recurgea în anii militantismului său pentru legalizarea avortului (oare nu cumva datele care ni se furnizează nouă azi sunt „prelucrate” după aceeași metodă?):

În 1968 gruparea noastră, NARAL, știa că dacă s-ar fi făcut un sondaj de opinie cinstit și minuțios în rândul americanilor, am fi fost învinși de la bun început. Așa că am procedat în felul următor: Am realizat niște sondaje de opinie în care întrebările erau confuze, cu dublu înțeles, astfel încât să putem folosi rezultatele după bunul nostru plac. Apoi am înaintat mass-mediei rezultatele lor, din care reieșea că 50-60% dintre americani sunt pentru legiferarea avorturilor… Tactica noastră era de a folosi sondaje prelucrate conform intereselor noastre.Citește mai mult »

Stephen Hawking sau despre disoluția autorității

Imagine preluată via grafiko.ro

Se tot vorbește de o bună bucată de vreme că generațiile actuale au mari probleme cu acceptarea autorității, că sunt refractare la ierarhii, că mută orice autoritate exterioară în forul propriei subiectivități.

Tinerii sunt răzvrătiți, nu mai vor să asculte de părinții. Enoriașii nu mai vor să asculte de ierarhiile eclesiale. Subalternii își contestă șefii. Contemporanii contestă toată moștenirea predecesorilor. Tradiția este considerată o autoritate desuetă și împovărătoare.

Întregul eșafodaj de structuri ierarhice și relații de subordonare (caracteristice pentru secolele și mileniile trecute) este contestat, reevaluat, bălăcărit, persiflat și, în cele din urmă, repudiat ca fiind mult sub demnitatea noastră și a evului aprins în mijlocul căruia trăim.

Ideea că soția ar putea să se supună soțului este o blasfemie. Nici măcar profesorii nu mai sunt ce-au fost odată. Tot mai des li se contesă dreptul de a evalua și departaja între elevi/studenți. Astfel că unii propun ca orice formă de evaluare să fie eliminată, pentru a nu produce traume ireversibile celor pe care ierarhia aferentă procesului i-ar dezavantaja.

Autoritatea, sub toate formele ei e în criză, ai zice. Dar, la privire mai atentă, doar autoritățile de tip tradițional par să fi intrat în dizgrația contemporanilor. Orice alt tip de autoritate e mai mult decât binevenită.Citește mai mult »

Doctorul Moarte sau despre sinuciderea asistată

Al Pacino face un rol admirabil în You Don‘t Know Jack, un film bazat pe fapte reale care are ca miză problema sinuciderilor asistate. Jack Kevorkian e un patolog armean, emigrat în America. Datorită unor evenimente biografice nefericite (cel puțin aceasta e teza filmului), el ajunge să se intereseze în mod deosebit cum ar putea să faciliteze decesul unor pacienți care suferă de afecțiuni incurabile și vor să moară.

Cu toate că nu beneficiază de girul vreunei autorități statale sau medicale, Jack își vede de treabă, ajutând mai mulți pacienți să-și curme zilele. Desigur că activitatea lui stârnește reacții destul de aprinse. Reușește să-și pledeze cauza în emsiuni televizate de mare audiență. Unii îl apără, alții îl contestă. Cert e că își câștigă o reputație controversată și un nume pe măsură: „Doctor Moarte” (asociere destul de transparentă și nu tocmai întemeiată cu vestitul dr. Mengele).

În cele din urmă, doctorul este condamnat la închisoare, iar la ultimele procese încearcă să se apere singur. Nu știu cât de fidel este filmul, însă contează mai puțin.

Tema e cea care face toți banii. Așadar, are dreptul un om bolnav, în deplinătatea facultăților mintale să aleagă moartea? Acesta este un prim palier al discuției. Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, fiecare avem dreptul și să ne alegem momentul morții (e cumva un corolar al dreptului la viață). Deci e un drept de care putem sau nu să facem uz. Însă dreptul la suicid nu include și sinuciderea asistată.

În film (dar și în înregistrări autentice) cei care cer eutanasierea o fac din diverse motive. Unii spun că nu mai suportă chinurile pe care trebuie să le îndure. Alții că nu vor să devină o povară pentru familie. Sau că vor să moară demni, înainte să devină legume. Toți însă suferă de boli incurabile atestate.Citește mai mult »

Provocările vieții și suflet de câine

Sursa: http://dougunderground.com/wordpress/?p=702

Era un banc ce m-a cucerit de cum l-am auzit:

Î: Știi cum poți să prinzi un iepure?
R: Te întinzi pe pământ și faci ca morcovul.

Din păcate, nu mai țin minte cine mi l-a spus și cui trebuie să mulțumesc. Dar… thank you whoever you were.

Am aflat nu demult că, în opinia unui expert (nu a unui grup de experți, de această dată), adevărata cauză care stă la baza atacurilor lansate de bande organizate de maidanezi asupra trecătorilor umani aparent inofensivi este tocmai comportamentul neadecvat al humanoizilor. Mai precis, problema e că, prin atitudinea noastră belicoasă, îi provocăm.

Deși nu sunt deloc specialist (atâta doar că am avut câini de când mă știu), aș mai adăuga încă vreo două cauze posibile (și chiar plauzibile): rabia și foamea. Dar poate că sunt tendențios, așa că mă opresc și nu-mi mai pledez cauza. Unde mai pui că aș fi și părtinitor cu rasa din care fac parte.

Aș încerca însă o scurtă incursiune în cauzele cauzei, ca să zic așa. Adicătelea, de ce bipezii care trec printre găștile de patrupede sunt atât de tensionați. Mie unul mi se pare imposibil să fie altfel. Fiindcă, așa cum se cuvine unor oameni emancipați, dechiși la minte, activi și future-oriented, indivizii cu pricina au de înfruntat o paletă largă de… provocări perpetue.Citește mai mult »

De ce sunt intolerant?

©Cohen, main.nc.us

Franța s-a săturat de romii noștri. Că-s hoți, că-s nespălați, că-s… ai noștri. Ni-i trimite acasă la pachet. Ba ne dă și bani la fiecare „colet”, numai să-i ținem noi departe de Hexagon. Recent au fost promovate niște legi mai aspre privitoare le imigranți. Și nu e vorba de vreun accident, ci de o tendință.

Italieni nu ne au nici ei la inimă. Mai mulți români au avut de suferit de pe urma faptului că sunt români. Independent de cazul Mailat, au avut loc mai multe agresiuni asupra unor cetățeni români, iar italienii (îmi spune un prieten) nu se arată deosebit de încântați nici de români, nici de albanezi, nici de kosovari.

Britanicii nu ne simpatizează nici ei în mod deosebit. Probabil că s-au săturat de cerșetori. Dar ăia care cerșesc la ei, asta vor face și dacă se vor întoarce la noi. Deci dacă ei nu-i tolerează, de ce ne-ar dăscăli cum să-i tolerăm noi? Păi, pentru că sunt ai noștri.

Nici cu nemții nu ne avem tare bine. Germania e reticentă când vine vorba de spațiul Schengen pentru români. Aceeași Germanie a declarat recent eșecul multiculturalismului (spre care nu o dată am fost noi îndemnați).

Cu ungurii… știți povestea. Aici le e greu lor cu noi, dincolo ne e greu nouă cu ei. De ce? Păi, nu suntem de-ai lor.

Americanii ne primesc numai cu viză. Iar cine a fost respins la ambasadă (mai ales în anii trecuți) știe cam ce tratament „nediscriminatoriu” li se aplică românilor care vor să ajungă în „pământul făgăduinței”.

Olandezii ne țin la graniță și ne lasă numai în măsura în care suntem buni de muncă și dacă nu mai vor ai lor să trudească. Nu le suntem nici simpatici, nici antipatici, ci doar necesari. Ca orice alt obiect casnic. Ca orice pubelă de la poartă.

Elvețienii ne-au și găsit o reprezentare foarte plastică: suntem niște corbi care abia așteptăm să ne înfruptăm din trupul țării lor.

De ce? Pentru că suntem români? Puțin probabil. Mai degrabă, pentru că nu suntem elvețieni, britanici, francezi, unguri, italieni etc. Adică, sub acea pojghiță de ideologie, de toleranță autoimpusă, se ascunde o funciară intoleranță, care nu poate fi suprimată multă vreme. Și, orice i-ai face, tot răzbește până la urmă afară.Citește mai mult »

Ray Bradbury despre… cum am ajuns unde suntem azi?

De fapt, Bradbury – în romanul Fahrenheit 451, publicat în 1953 – proiecta în viitor o distopie. Probabil că sesizase deja mugurii viitorului la vremea în care scria și a vrut să avertizeze omenirea. Dar e limpede că n-a avut pe cine. Și totuși el, care azi (și poate că și atunci) ar fi caracterizat drept „pesimist”, s-a dovedit a fi profetul.

Am spicuit frânturi din dialogul în care Beatty îi explică lui Montag cum s-a ajuns în situația actuală (actualitatea aceasta se referă la personaje și vremea în care au fost localizate narativ). Nu doar că a fost confirmat în intuițiile sale, dar civilizația noastră se străduiește să-i depășească chiar și cele mai sumbre previziuni:

„…cărțile [au devenit] din ce în ce mai scurte, mai condensate. Apărură digest-urile, rezumatele de tot felul. Totul se reducea la deznodământ, la final…

Clasicii erau înghesuiți în emisiuni radiofonice de câte cincisprezece minute, apoi comprimați și mai mult, cât să umple o rubrică literară de două minute… mulți oameni nu știau despre Hamlet decât ceea ce spunea un rezumat de-o pagină, într-o carte care pretindea: Acum puteți în sfârșit citi toți clasicii! Nu vă lăsați mai prejos decât vecinii voștri! […]

Durata studiilor era din ce în ce mai redusă, disciplina slăbea, filosofia, istoria și studiul limbilor erau abandonate, limba engleză și ortografia erau neglijate treptat, iar în cele din urmă complet ignorate. Viața e scurtă. Înainte de toate contează slujba, iar după slujbă distracțiile sunt destule! Ce rost are să înveți altceva decât să apeși pe butoane, să tragi de manete și să fixezi șuruburile în piulițe? […]

Cât mai multe sporturi pentru toată lumea, sporturile îi fac pe oameni mai sociabili, sunt distractive și nu cer nici un efort de gândire, nu-i așa? […]

Cât mai multe cărți cu poze, cât mai multe filme!… Șoselele erau din ce în ce mai ticsite de mulțimi care se îndreptau undeva, încotrova, nicăieri. Nomazi ai benzinei. […]Citește mai mult »

Concurs cu deznodământ neașteptat