Misiunea – un film despre succes

 Știu că ajung cu mare întârziere să scriu despre acest film (făcut în 1986), așa că nu voi insista pe chestiuni ce țin de firul epic, jocul actorilor, partitura personajelor, muzica (excelentă) făcută de Enio Morricone.

N-am să mă opresc nici la cele două căi – clasice, aș zice – prezentate în film: calea părintelui Gabriel (Jeremy Irons), respectiv calea părintelui Rodrigo (Robert De Niro). Nici relația Bisericii cu puterea lumească nu mă interesează în acest text.

Mă limitez să ridic o problemă și să semnalez ceea ce mi se pare a fi mesajul fundamental pozitiv al filmului.

Întâi problema. Filmul aduce în discuție incapacitatea Europei de a „exporta” creștinismul purificat de metehnele civilizației europene. În momentul în care, misionari mânați de cele mai nobile imbolduri lăuntrice au pornit către destinații exotice, o seamă de aventurieri și profitori s-au avântat pe urmele lor, încercând să tragă maximum de foloase.

Nu spun că misionarii au fost neapărat deschizători de drumuri, nici că ei au fost întotdeauna oameni cucernici și cinstiți. Ci doar că, oriunde a ajuns un misionar inimos, a fost urmat invariabil și de un hrăpăreț pus pe căpătuială.

În cazurile fericite, precum cel din film, în care interacțiunea dintre misionarul european și localnici era una pașincă și evolua pozitiv, exista mereu pericolul ca acel mic paradis terestru creat în inima junglei să cadă pradă unor oameni fără scrupule.

Cu greu ar putea rezista în acest punct născocirea unor teoreticieni recenți care sunt convinși (și aduc și probe – măsluite!) că toate conflictele umanității au fost cauzate de credință. Nu, multe războaie au fost generate de lăcomie, invidie, sete de putere etc. Firește că, fiind vremuri mai religioase decât ale noastre, mulți s-au folosit de argumente pretins evlavioase pentru a-și susține cauza ori pentru a-și motiva mercenarii.Citește mai mult »

Unde (n-)a avut Anders Behring Breivik dreptate

Norvegianul a știut că nimic din ceea ce ar putea face sau zice el nu va interesa pe nimeni decât dacă reușește să producă un spectacol memorabil. A decis ca acest spectacol să fie unul sângeros, pentru că se impregnează mai strașnic în memoria socială.

Din nefericire pentru el, tocmai acum și-a găsit și Amy Winehouse să moară, astfel încât a fost eclipsat parțial pe agențiile de știri. N-a reușit să se bucure pe deplin de succesul scontat.

Dar raționamentul lui, oricât de diabolic, a fost corect. În momentul în care televiziunile văd sânge, jubilează. Iar ca să poată stoarce evenimentul până la refuz, merg pe firul întâmplării și ajung și la făptaș. Apoi îi descoperă convingerile și le prezintă, cu voluptate morbidă (în numele informării și imparțialității), publicului. În scurt timp, dintr-un anonim criminalul devine o vedetă de talie internațională, iar mesajul lui este auzit și recepționat în toată lumea.

Punct ochit, punct lovit, Breivik! A vrut să se facă auzit și a reușit.Citește mai mult »

Malnutriți și îmbuibați

Copyright: Richard and Slavomir Svitalsky (via http://www.cartoonmovement.com/)

UPDATE: Iată și o știre care explică de ce nu auzim mai des despre foametea din Africa, deși fenomenul este unul cât se poate de actual și de real.

Nu demult am primit pe email o colecție de ziceri ale unor oameni de seamă care propuneau soluții pentru stoparea exploziei demografice (le puteți citi aici). La cât sunt de inumane, firește că sunt prudent în a le da crezare. Însă, dincolo de radicalitatea acestor propuneri, există un element comun: toate vizează controlul înmulțirii populației.

Asta în condițiile în care 16% din populația Terrei consumă 80% din resurse. Având în vedere că procentul e prezentat de CNN și argumentat de către grupări ecologiste, e foarte posibil să fie într-o anumită măsură falsificat. Dar e o certitudine că țările așa-zis civilizate consumă din resursele naturale cu mult peste Africa, Asia (săracă) și America de Sud la un loc.

Dacă așa stau lucrurile, bizar mi se pare că se consideră că sursa problemei o reprezintă sporul natural foarte ridicat al țărilor în curs de dezvoltare care, chipurile, ar trebui să ia lecții de la civilizații europeni și americani ce nu mai produc la fel de mulți pui, ci se împerechează fără… urmări. Nici măcar nu se ia în calcul ipoteza că stilul de viață euro-american ar putea fi atât de costisitor și exagerat încât factura o plătește întregul glob pământesc și că de la asta s-ar putea să ni se tragă toate primejdiile.

Ba da, se mai vorbește totuși și despre acest aspect, însă ideologizat. Vin organizațiile ecologiste și ne îndeamnă să facem dușuri mai scurte, să stingem becul o oră pe an etc. Niște frecții la picior de lemn, care, dacă e să cuantifici, nici nu se știe dacă nu cumva fac mai mult rău decât bine. Căci toate aceste „campanii” înghit fonduri, necesită afișe, folosesc resurse etc.Citește mai mult »

Am pătruns într-un nou univers

N-am de gând să vă vorbesc despre cum e să fii tată, căci ce noutăți le-aș putea aduce veteranilor sau ce ar putea înțelege cei care n-au pățit-o pe pielea lor? Penibilul situației m-ar apăsa mult prea tare și, în orice caz, calificarea în această meserie se capătă prin practica la domiciliu, nu prin parade blogeristice. Atestat nu se dă…

Universul despre care vreau să vorbesc este cel în care copilul e o afacere. Una babană, de milioane de dolari băgați în publicitate, în marketing agresiv. O afacere în care majoritatea produselor sunt excesiv de scumpe, tocmai pentru că se știe că se vând și că părinții vor tot ce-i mai bun pentru odraslele lor.

Un univers în care un ceai poate costa 20 de lei, cu toate că nu conține nimic în plus față de unul care costă 2 sau 3.

În acest univers cu hățișuri nenumărate, copilul este momeala, iar părinții victimele sigure. Sentimentele lor cele mai nobile și anxietățile cele mai neliniștitoare sunt speculate și devin materie de studiu pentru cursurile de marketing.Citește mai mult »

Mama este un mamifer care fată pui vii…

Imagine preluată de pe connect.in.com

…fiindcă locul mamei nu (mai) este într-o pereche cu tatăl și, împreună, să fie considerați părinții sau – horribile dictu! – familia. Nu, căci nu mai avem voie să limităm familia sau paternitatea la „șablonul” sau „tiparul” învechit.

Azi copilul poate s-aibă lângă tată încă un tată. Sau lângă mamă încă o mamă. Una, probabil, a fost cea care a ales să rămână gestantă, iar cealaltă a fost „acolo pentru suport emoțional”. Gestanta însă a putut alege bărbatul ideal din… banca de spermatoizi.

A consultat specificațiile masculului și, dacă i-au plăcut, a fost înseminată artificial cu materialul genetic dorit. Să nu care cumva să vă treacă prin minte și să vorbiți despre discriminare. Ce? N-are dudia voie să-și aleagă cea mai de calitate „marfă” pe care să o găzduiască în pântecele matern?

Doar noi, ceilalți, discriminăm, mămicile – cliente ale „băncii” – aleg. Din catalogul masculilor de prăsilă, mama a pus ochii pe unul anume. Nu s-a lăsat în voia soartei, nu a vrut să testeze „în orb”. N-a mers la plesneală, ci a avut posibilitatea să opteze dacă furnizorul să fie asiatic, negru, indian sau lapon. Deși eu tot nu înțeleg de ce să nu iei ce vine și să nu discriminezi astfel culoare pielii viitorului… produs uterin. În fine… abandonăm pista că-i înfundată.

Chiar dacă mămica face parte dintr-o familie „tradițională” (în background trebuie să vă imaginați corul huiduielilor necesare), asta nu înseamnă că e mai mult decât o femelă ce-și duce gestația până la capăt – pe cât posibil.Citește mai mult »

Leac pentru iluzii – în salonul nr. 6 (R)

Imagine preluată via liveinternet.ru

Doctorul Andrei Efrimîci Raghin (Salonul nr. 6) era suferind. Boala lui era iluzia. Trăind în confortul puturos şi dezagreabil al spitalului pe care îl conducea, îi dădea mâna să filosofeze aiuristic, cuprins de lehamite şi detaşare: e totuna că stai în casă sau eşti la ospiciu, e totuna dacă suferi sau eşti sănătos, n-are niciun rost să tratezi pe nimeni că oricum moare fiecare până la urmă şi alte bazaconii.

Dacă era cât de cât mai sensibil la realitate, s-ar fi putut trata sub îndrumarea lui Ivan Dmitrici Gromov, unul dintre nebunii salonului nr. 6, care suferea de mania persecuţiei, însă era foarte conştient de viaţă, moarte şi suferinţă. Dar leacul cel mai eficace se administrează direct, nu prin intermediar. Confruntarea cu viaţa crudă nu lasă loc de mofturi şi reverii stupide. Frigul, durerea, foamea, izolarea, spaima şi disperarea determină modificarea imediată a teoriilor sterile. În cazul doctorului, cel puțin.

Personajele lui Cehov sunt oameni care caută. Dar se prind în jocul unor himere. Iar când cad de la înălţimea viselor în zama mocirloasă a realităţii, se surpă pe dinăuntru, se sting. În cazul fericit, aşteaptă un viitor mai bun, nedeterminat sau o viaţă mai bună după moarte.Citește mai mult »

Pavel Stratan – Viața moldovană

O piesă despre… complexitate, sisteme gödeliene (se poate zice așa?), inactualitatea determinismului clasic și… viață, în general. Mărturisesc că, da, chiar îmi place Pavel Stratan. Selectiv, da-mi place.

Iată și versurile piesei (transcrise, cu câteva „îndreptări”, așa cum apar pe coperta albumului Amintiri din copilărie, vol. 2):

Demul-demul-demult
Am învățat la fizică
Că, dacă azi e sâmbătă,
Mâine-i duminică.

Și dacă ții frâna,
Frâna tot ar trebui sa ție…
Dar, vezi, că-n viață nu-i așa
Cam cum ar trebui să fie.

De-o vorbă, uite, eu
Cu Lilea-n vale la „lușui”
Ne-am înțeles la ora șapte,
E ora șapte, și ea nu-i.

Și dacă eu am venit,
Și ea ar trebuit să vie,
Dar, vezi, că-n viață-i mai interesant
Decât ar trebui sa fie.

Dar asta-i viaţa moldovană.
Şi dacă nu-i aşa cum vreau,
Mă uit la mine, cine-s eu
Şi înţeleg că Dumnezeu
Nu pierde timpul de pomană…

Mi-aduc aminte când,
Odată noaptea, ora unu,
Drept în fața mea,
O mâță-a vrut să-mi treacă drumu.

Eu înțeles că n-o să-mi meargă,
Dac-o scăp și pleacă.
Am apăsat surcica și-am trecut…
Dar mâța n-a dovedit să treacă.

Acum, tu, spune, cum
Și ce cine trebuia pe cine
Să respecte ca
La amândoi s’-ne meargă bine?

Eu ştiu că cineva
Precis cu mâţa o să ţie.
Dar, vezi, că-n viaţă nu-i aşa
Cam cum ar trebui să fie.

Albumele lui Pavel Stratan pot fi ascultate (și descărcate de) pe site-ul lui.

Vrei să-ți iei Mac?

itstuff.ro


Apple vs Microsoft

Există pe youtube numeroase clipuri în care două personaje întruchipează conflictul dintre Apple și Microsoft, respectiv între Mac și PC. De fiecare dată, Mac-ul e un tip suplu, haios, îmbrăcat casual, pe când PC-ul e rigid, cam încet la minte, oleacă obez, într-un costum scorțos și incomod.

Ca poante, sunt bune.

Dar…

Scurtă introducere istorică

Se făcură deja 5 ani de când am achiziționat un MacBook (13”, Intel Core 2 Duo, 2 GHz, 1Gb DDR2, DVD-R, 80GB HDD) mititel, după buget. N-am făcut această alegere dintr-un moft, ci din necesitate. Acumulasem deja ceasuri întregi de instalare-reinstalare Windows 98, 2000, Millenium, XP (cu și fără licență), zeci de documente pierdute sau compromise iremediabil, zile întregi petrecute în fața calculatorului pentru mentenanță, telefoane, nervi etc.

Exasperat, am ales un MacBook pe care mi-l puteam permite. A costat în jur de 1000 $ (la cursul de schimb de atunci a fost vorba de 28 mil. lei – foarte mult!) în America și cam 40 mil. dacă l-aș fi luat din România. Numai gândul că dădusem atâția bani pe un calculator îmi provoca anxietăți.

De atunci însă îl folosesc fără să fi fost nevoie de nicio reinstalare a sistemului de operare. În 5 ani, n-am avut mai mult de 10 situații când a fost necesar să-l opresc de la buton, forțat (și asta pentru că deschisesem prea multe programe și n-am mai avut rabdare să aștept după toate). Niciun crash de sistem de operare.

Dar…Citește mai mult »

Erori gramaticale și deficiențe de caracter

Rezultatele centralizate la nivel național dovedesc o „surprinzătoare” coincidență între scorul mare (în procente) obținut la BAC și absența camerelor de supraveghere. Oricine vrea să dovedească exces de bună credință va ezita să facă vreo legătură directă între cele două situații, dar o parte dintre elevi, profesori și părinți își rod unghiile de ciudă: „Uite, bă, că la ăia s-a putut”.

Desigur că, pentru „o parte a presei” (mai ales audiovizuale), acest fapt nu dovedește nimic. Mult mai important este felul în care Funeriu face greșeli de exprimare în intervențiile publice. Se întreba o cucoană moderatoriță de pe la Realitatea: „Oare ce va zice un elev care și-a picat examenul când va auzi că Funeriu folosește un cuvânt care nu există în DEX (e vorba de cuvântul „nemuncă”)?

Mai întâi, ar trebui remarcat că acest cuvânt este folosit pe scară largă în presa românească. Dacă îl căutați pe google, veți vedea că se regăsește în articole din Capital, Adevărul, Antena 3, contributors.ro etc. Fără-ndoială, frecvența lui nu-l legitimează, dar l-ar putea impune până la urmă în limba vorbită. Dacă duduia făcea un efort de documentare, ar fi constatat că lingviști români de prestigiu se raportează la limbă ca la un organism viu, în care, uneori, uzul bate norma.

Scriu asta nu ca să-l apăr pe Funeriu. Căci mi se pare, într-adevăr, rușinos ca un ministru al învățământului să facă gafe de limba română, dar nu cred că e catastrofal. Scriu fiindcă felul în care pun problema cuconițele astea de la Realitatea duce subiectul în derizoriu și îl aruncă în ceață. Cred că e o metodă bine pusă la punct, de distragere a atenției de la problema de fond către picanterii stânjenitoare.Citește mai mult »

Așa să pățească toți cei care descoperă adevărul

Imaginea: http://stareanatiunii.com/

Măsura lui Funeriu de a instala camere de supraveghere generat o corectitudine a examenului de bacalaureat fără precedent în ultimii ani.

Știa toată suflarea implicată în aceste examene anuale că „protocolul” își îndeplinea funcția corespunzătoare: aceea de a asigura procente frumoase de promovabilitate pe școală, pe județ și pe țară. Nu cred că vreun elev sau vreun dascăl a fost în pericol se creadă că ceea ce vedea an de an la televizor e și adevărat. Toți știam că statisticile finale erau consecința unor mânării grosolane în majoritatea covârșitoare a școlilor.

Acum însă șansa de a ajunge la un adevăr dureros e teribil de mare. Înspăimântător de mare. Grație lui Funeriu. Nu cred că e un ministru excepțional, ba chiar are destule hibe, dar iată că a comis un gest ce pune pe jar pe toată lumea. Personal mă declar cu adevărat plăcut surprins de faptul că a recurs la singura metodă care putea să și dea oarece roade: supravegherea video. Spre deosebire de anul trecut

Dacă rezultatele de acum nu cumva i-au speriat prea tare pe toți factorii implicați, atunci m-aș aștepta ca anul următor camerele de supraveghere să devină obligatorii și în „județele sărace”. Eventual, s-ar putea testa și eficiența dispozitivelor de bruiaj pe unele centre de examen.

Puși în fața acestor procente surprinzătoare, politicienii s-au grăbit… să se disculpe și să strângă, parșiv, capital politic.Citește mai mult »

Și noi ce/pe cine mai batem?

Imaginea: drjeanetteraymond.com

Cândva era un adevărat titlu de glorie să-ți mai snopești din când în când nevasta. Intra în „fișa postului”: el să dea, ea să încaseze. Nimeni nu se mira decât dacă el dădea prea tare și o desfigura. O față plânsă sau spășită dovedea că scărmănătura avusese loc recent. Și gata. Acum însă, organizațiile pentru drepturile femeii au luat taurul de coarne și descurajează această practică.

Nici copiii nu aveau o soartă mai ușoară. Bătaia ruptă din rai li se aplica de câte ori se considera necesar. Unora chiar și pe la vârsta de 20 de ani. „Eu te-am făcut, eu te omor” era nu doar un slogan, ci o explicație, o justificare și, totodată, o sentință. Dar și acolo s-au făcut progrese însemante de când există o linie unde copiii pot reclama abuzurile părintești.

Dacă situația soațelor și cea a copiilor nu e încă foarte clar tranșată (faptele de violență fiind greu de dovedit și, de obicei, membrii familiei ezită să facă plângere), soarta animalelor e mai privilegiată. Nu trebuie decât un trecător dotat cu un telefon care să înregistreze „cruzimea”, că pe urmă agresorul poate face pușcărie. Cel puțin așa spune legea.Citește mai mult »