V.I. Lenin trăiește încă în Dr. Petru Groza

marxists.org

Ștei e un orășel din Bihor, la vreo 70 de kilometri de Oradea, pe drumul spre Deva. Am ajuns pe acolo zilele trecute, în interes de serviciu. Am nimerit pe la foști „politruci” – după propria mărturisire plină de patos și mândrie.

La un moment dat, trebuia să ajungem pe strada N. Iorga. Ne-a explicat un „fost”… tovarăș președinte, dar, fie datorită traseului complicat, fie datorită lipsei mele de receptivitate, n-am găsit-o. Într-o intersecție, am intrat într-un local să cer indicații.

Un ins cam de vârsta mea (sau chiar mai tânăr) se cinstea cu o bere, singur la masă. M-am îndreptat către el, fiindcă ceilalți doi mușterii purtau un dialog foarte aprins și, bănuiam eu, oricum nu m-ar fi auzit.

Când a auzit tânărul de „strada Nicolae Iorga”, s-a uitat descumpănit la mine și a ridicat din umeri:

– Nu știu… nu puteți să-mi spuneți alt reper?

Îmi frământam mintea cam degeaba. Ce reper să găsești mai bun decât strada însăși? Ca să nu mai vorbim că orașul nu e totuși nici Londra, nici New York… nu e nici măcar Oradea. În vreo 5 minute, îi traversezi și… suburbiile.

Totuși, îmi vine în minte, după câteva strădanii, o chestie pe care o arunc într-o doară (de vreme ce vorbeam cu un tânăr care, mă gândeam, n-are cum să mai știe d-astea):

– Mi-a spus cineva că înainte parcă se numea strada Lenin…

– Aaa, da, sigur… Mergeți spre centru, până la statuie, apoi faceți stânga.

– A cui e statuia?

Nu-și amintește.

Anticipez puțin, pentru a mă spovedi că am avut nevoie și de indicații suplimentare, culese de pe la alți localnici binevoitori, care începeau invariabil cu „mergeți/ajungeți în centru”, cu toate că problema mea fundamentală era că nu știam unde se află așa-numitul centru.

– Nu se poate, sare și domnița de la tejghea în ajutorul meu. Strada e cu sens unic și trebuie s-o luați pe…

– De fapt, revine tânărul, nici nu se poate intra deloc pe stradă, că e în lucru.

– Nu, interveni un glas categoric. Discuția celor doi mușterii (despre care aveam impresia că nu m-ar auzi) tocmai contenise pe neașteptate. Unul dintre ei îmi explică dăscălos că pe stradă se poate iar umbla, de vreo trei zile. Că „bagă ăștia țevi pe mijloc, dar pe margini se poate umbla”.

În fine, după mai multe tentative (pe parcursul cărora am ieșit din oraș și pe la un capăt și pe la celălalt), am reușit să ajungem și la statuia care marca intrarea pe strada Lenin. Era un bust al lui Miron Pompiliu.

Toți cei pe care i-am mai întrebat pe unde s-o luăm, se uitau (cu o singură excepție) destul de nedumeriți până când veneam cu precizarea „fosta Lenin”. Atunci privirile se luminau și oamenii începeau să dea din mâini, să ne spună pe care stradă și când să cotim.

Discutând pe mașină, la întoarcere, concluzia inevitabilă a fost că nu degeaba Ștei s-a numit zeci de ani Dr. Petru Groza. Lenin e încă viu, o duce bine. A rezistat fără prea mari daune mai bine de 2 decenii în conștiința locuitorilor. Ba chiar i-a cucerit și pe cei prea tineri.

La drept vorbind, atmosfera orașului – dacă faci abstracție de afișe, firme și denumiri remaniate – a conservat de minune tot ceea ce au produs adepții leninismului: clădiri, mental colectiv, străzi etc.

De fapt, Lenin e și la Ștei ca în mausoleu – toată lumea știe că e mort, că ideologia lui a fost denunțată (deși nu abandonată), dar multă lume îl regretă și fiecare știe exact unde se află bătrânul. Lenin e prezent ca un abur, ca o duhoare.

Prin Ștei curge Crișul Băiței. Care coboară din Băița-Plai, unde sunt minele de uraniu. Nu știu dacă orașul e iradiat, dar sigur e contaminat măcar de puțină nostalgie. Ce am remarcat la doamnele din zonă pe care mi-a fost dat să le cunosc e că mai toate au artrită.

– O fi de la uraniu, fu de părere „domnul B…”

Reclame

4 gânduri despre “V.I. Lenin trăiește încă în Dr. Petru Groza

  1. Oh, cum v-aţi rătăcit voi tumna în Ştei. 🙂 Centrul nu e decât o mică, mică străduţă, numai o statuie era pe acolo, deci şanse să o încurcaţi cu altă statuie nu aveaţi. Iorga aia era strada pe care am stat acolo (you remember maybe, titularizare, chirie, chestii), puţin după Generală. Străduţă liniştită (cam ca toate din Ştei, mai ales după ora 7) şi, da, un oraş uşor de străbătut; nu chiar în 5 minute, că 5 minute făceam de la apartament la liceu, dar vreo 20’…
    Cât despre uraniu, unii spun că e posibil să fi pătruns în apa potabilă, are un gust puţin diferit, dar nu se ştie – sau nu am aflat eu – dacă e nocivă cantitatea sau nu.
    Altfel, este ceva care iese în evidenţă: mirosul stivelor de lemne din faţa blocurilor (haioasă combinaţie, într-adevăr), gata să fie puse la foc, îi dă oraşului un aer specific şi memorabil…

    • Da, ar fi trebuit să amintesc și stivele de lemne. Oare cum reușesc să și le împartă? Poate că spiritul socialist îi face să dețină totul în comun :))

  2. stimabile, reduceti prea usor un oras la cateva personaje. mai mult, ca incrustator de litere ar trebui sa stiti foarte bine ca oamenii sunt cei ce definesc (mama ar fi spus sfintesc) un loc
    intamplarea face sa ma fi nascut in dr petru groza si cunosc foarte bine contaminarea leninista despre care insiruiti cuvinte. mda, era un loc rupt din rai in care locuiau cateva mii de oameni. femeile erau imbracate la casa de moda din oras si isi aranjau parul saptamanal iar copii erau dusi de mana la scoala in fiecare zi chiar daca distanta era de doar cateva minute. la cele cateva mii de locuitori era amenajat un strand fabulos, al carui bazin de inot era folosit de echipa de polo a orasului ce juca in divizia a. era desigur si casa de cultura, unde mama mergea la concerte phonix si margareta paslaru (lol) si libraria, unde tanti maria m-a invatat sa pretuiesc o carte si sa o si citesc. mai era doamna florica, profesoara mea de pian, probabil cea mai neobosita doamna pe care am cunoscut-o, ce ne invata sa cantam chopin de la 5 ani. doamna paulina, profesoara mea de rusa, ce ne dadea portocale de fiecare data cand luam un zece la materia ei, sau doamna de engleza care ne-a deschis ochii spre o alta lume.
    era un oras mai viu decat tot ce am vazut in tot restul vietii mele, si chiar am umblat mult prin lume iar scriitura dvs nu ii face dreptate. o moda ciudata a facut sa fie redenumit in stei, si de atunci viata s-a schimbat. si nu in bine. probabil exista un motiv pentru care oamenii recunosc strada principala dupa numele vechi-lenin, si aceeasi oameni prefera sa spuna ca s-au nascut in dr petru groza.
    sunteti cu siguranta genul care agata de gatul oamenilor, situatiilor sau locurilor etichete in consecinta mie nu-mi ramana decat sa pun si eu la randul meu o eticheta articolului dvs. stimabile, scriitura e de rahat.

    • Eu n-am spus nimic despre calitatea umană a locuitorilor. N-am pus nicio etichetă. Nu știu de unde ați dedus-o. Voiam doar să spun că genul de oraș încă mai păstrează acel ceva specific epocii comuniste. Că asta e rău sau bine, depinde de multe alte elemente. E cert însă că oamenii sunt încă atașați de anumite valori din acea vreme. Și e cumva normal să fie așa într-un oraș care, odată cu sosirea libertății, au avut numai de pierdut. Paradisul lor s-a destrămat…

      Vă înțeleg atașamentul față de urbea natală, dar asta nu vă justifică să spuneți cum sunt eu și cum e scriitura mea doar fiindcă nu vă cade bine pe sensibilitate. Repet, despre oamenii respectivi n-am spus că ar fi mai răi sau mai prejos decât oricare alții. Ci că sunt mai înfipți în trecut. Că au o inerție mai mare. Iar asta poate fi, la o adică, o calitate.

      Ce pot spune, cu destulă certitudine, e că aveți nevoie de mai multă atenție (și o domolire a patimei) când citiți texte inconfortabile.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s