Să admirăm obsesia Elenei?

Ceaușeasca era, după cum știți, academician, doctor, inginer… de renume mondial. Știa totul despre polimeri, poliperi și polipruni – vorba bancului. Dar, serios vorbind, lucrările semnate de ea erau valide din punct de vedere academic, pentru că fuseseră muncite de profesori universitari prestigioși. Așa se explică, probabil, faptul că i-au fost acordate titluri și recunoașteri internaționale.

Ce mi se pare mie oarecum admirabil în această obsesie a ei este faptul că simțea nevoia să se legitimeze intelectual. Adicătelea, nu-i ajungea poziția politică și socială, ci considera necesar să-și completeze statutul cu niște diplome. Îmi imaginez o discuție cu consortul: „Nicule, dacă pun mâna și pe titlul ăsta de profesor, m-am aranjat! N-o să mai râdă de mine ăștia din sat că-s proastă.”

Fixația tovarășei pe academia – oare de ce și-o fi ales tocmai chimia când putea să facă fizică nucleară? – este însă un reflex generat de epocă. Atunci legitimitatea supremă venea pe urma unor studii strălucite. Altfel spus, deși toată lumea știa că poți să te faci mare pe pile, deși aparatul de stat se folosea masiv de mediocrități, consensul era că există valori ce se sustrag ierarhiilor politice. Că, adică, oamenii deștepți, chiar dacă nu reușesc să dobândească locuri bine poziționate ierarhic, merită toată prețuirea. Și că această stimă este mai de preț decât cea obținută prin forța unei funcții politice.

Așadar, Elena pare să fi avut un grăunte de materie cenușie activ și funcținonal. Ca să nu creadă țara că ea nu se pricepe decât să-i facă ouă-ochiuri dimineața lu’ tovarășu’ președinte, trebuia să dovedească și cu acte că e o „femeie capabilă” – Simone de Beauvoir ar fi fost mândră de ea, nu? Eu cred că e important că a ales ca domeniu de „excelență” chimia – o știință. Fiindcă cercetarea științifică are o consistentă doză de gratuitate. Poate e mai bine spus că avea. Savanții erau oameni cu pasiunea cunoașterii, în principiu dezinteresați (oricum nu ahtiați) de valorile materiale. Elena a dezvoltat o preocupare pentru noblețea spiritului, în ultimă instanță. De aici decurgea în chip firesc prestigiul chiar și în acele vremi.

Mutatis mutandis, există și în vremea noastră lucruri care aduc prestigiul. Să vedem: banul, puterea convertibilă în bani, influența convertibilă în putere și în bani, luxul care poate fi achiziționat cu bani. Deci… banul. Cel mai bine se vede asta la tinerele generații, care privesc la ce se întâmplă și trag concluziile logice: trebuie cu orice preț să ai bani. Nu importă cum. Au dreptate (?)

Citește mai mult »