Limbajul capitalismului și limbajul democrației

Limbajul capitalismului se reduce, în esență, la posesia de capital. Tot ce trebuie să facă cel ce vrea să vorbească pe limba capitalismului este să cunoască valoarea banului și să-și formeze năravul de a-l multiplica prin orice mijloace posibile. Limitele capitalului – sau ale mijloacelor de acumulare – sunt destul de laxe, în funcție de om, de loc și de perioade.

Odată scăpați de Ceaușescu, românii au deprins destul de repede limbajul capitalismului. Iar asta se petrecea în ciuda eforturilor lui Iliescu de a menține monopolul statului asupra economiei. Țăranii s-au grăbit să-și recupereze pământurile, având încă destul de vii în minte anii de dinainte de colectivizare. Câțiva întreprinzători mai curajoși au deschis și primele afaceri. La aceștia se adaugă, desigur, și marii profitori ai sistemului, care au ajuns în foarte scurt timp să dețină foarte multe bunuri, ocrotiți de ochii binevoitori ai guvernărilor de atunci.

Toți aceștia au învățat (ori și-au aminiti) prompt că proprietățile le aparțin și că trebuiesc apărate. Limbajul posesiunilor e relativ ușor de însușit, fiindcă se leagă de a avea. Frustările din anii comunismului – când condițiile proprietății erau foarte șubrede – s-au suprapus peste tentația înavuțirii (adânc înrădăcinată în ființa umană). Oamenii voiau să dețină și voiau să-și sporească ceea ce deja posedau. Astfel că fundamentele unei comportări capitaliste au fost puse în scurtă vreme.

De atunci, acest limbaj al proprietății a proliferat, a căpătat noi accente și s-a îmbogățit considerabil, ajungând și la hipertrofieri și depășindu-și ades sfera de legitimitate.

Pentru a limita tendința de îmbogățire, nu există foarte multe tipuri de pârghii. Cea mai eficientă ar fi, fără îndoială, morala proprie, dobândită de timpuriu, prin educație. Însă, în fața profitului, etica bate adesea în retragere, fiindcă este „nerentabilă”. Altfel spus, inclusiv moralitatea a căzut sub sancțiunea limbajului capitalului. Atâta vreme cât legile sunt făcute fie strâmbe, fie aproape inaplicabile, altă limită nu prea există pentru cel ce învață, agonisind, limba în care vorbește capitalul.

În parte, acest lucru se datorează și faptului că românii au rămas foarte în urmă la limba democrației. Fundamental (la cum înțeleg eu), democrația nu înseamnă că o societate e condusă de către (oameni din) popor, ci că este condusă pentru binele unei majorități, că se urmărește apărarea intereselor celor mulți. Limba democrației este una a drepturilor negociate și respectate, a limitării abuzurilor, deci o limbă a intereselor comune.Citește mai mult »