Cum se fabrică informația?

Via: http://cartoon-planet.blogspot.com/

Mai întâi se ia un eveniment. Nu contează chiar deloc relevanța lui sau ponderea pe care o are în raport cu alte evenimente. El va deveni important de îndată ce procesul de fabricație e gata.

Se amușină bine direcția din care bate vântul (acesta poate fi reprezentat de interese financiare, politice sau ideologice în vogă). Evenimentul cu pricina trebuie astfel plasat încât să se înscrie pe cea mai favorabilă traiectorie a curentului de opinie ce urmează a fi favorizat sau dimpotrivă. Altminteri, s-ar putea să nu obțină efectul scontat.

Urmează apoi „împănarea” informației cu tot felul de mici accesorii și odori bine ascunse sub machiajul gros al știrii pretins relevante. „Consumatorul” nici nu va sesiza că, odată cu așa-numita informație, i se livrează și o doză sigură de interpretare (binevoitoare sau acidă). Important e ca mireasma sau miasma să-l incite. Un spectator înfierbântat e întotdeauna de preferat unuia inteligent și critic.

De pildă, se ia informația că Partidul Popular din Spania folosește în campania electorală (dintr-un oraș) imagini și texte care îi vizeză pe românii și pe rromii plecați din România. Această știre brută este pusă în contextul ideologiei anti-discriminare. Așa că nu contează dacă țiganii din Spania fură de sting, nici dacă românii stau acolo legal sau (așa cum știm cu toții) de multe ori ilegal, ci doar că acei oameni lipsiți de inimă îi discriminează pe ai noștri. Se obține, în consecință, tensiune și revoltă, însă problema de fond este dosită sub machiaj.

Ca știrea să fie și mai de efect, iar reacțiile și mai sigure, se pune partidul respectiv în relație cu PDL. Însă asta nu se face oricum, ci încă din rezumatul știri! Cât mai sus, ca să se vadă și toată lumea să aibă sub ochi legătura odioasă dintre cele două partide.

Pe scurt, ce ar trebui să înțelegem noi e faptul că spaniolii n-au niciun drept să se indigneze în propria țară de afluxul masiv de români, fiindcă astfel se cheamă că ne discriminează. Iar această discriminare este în sine un păcat de moarte împotriva multiculturalismului. În plus, faptul că suntem discriminați în Spania are legătură cu PDL-ul. Huoo!!! Jos Băsescu!

Biblia pe bani (buni!)

Sursa: GettyImages

Nu reușesc să înțeleg insistența unora care tot repetă – până ne-o intra în tărtăcuță – că Biblia musai achiziționată contra cost. Că, dacă nu dăm bani pe ea, nu știm să o prețuim. Că, adicătelea, valoarea Cărții inspirate de Dumnezeu constă, pentru cumpărător, în cei 30, 50 sau 100 de lei pe care îi scoate din buzunar.

Pot să înțeleg oarecum bunele intenții ale acestei poziții, dar raționamentul suferă de o fundamentală și catastrofală eroare. Convertirea valorii eterne și mântuitoare a Scripturii în bani e de departe o „erezie” mult mai gravă decât lipsa de prețuire pe care o manifestă oamenii ce primesc fără cheltuială un exemplar al Cărții Sfinte.

Desigur că se poate invoca argumentul empiric potrivit căruia societatea noastră nu prețuiește decât ceea ce plătește, nu consideră valoros decât ceea ce poate fi trecut în bilanțuri contabilicești. Faptul că așa stau lucrurile nu înseamnă cu niciun chip că distribuitorii Bibliei trebuie să se înscrie în aceeași logică.

O să trec fără să insist peste observația că îmi vine foarte greu să cred că un comerciant care deține un magazin de carte e cu totul imparțial atunci când invocă necesitatea ca potențialii clienți ai Scripturii trebuie s-o și plătească. Unde mai pui că evaluarea lor colectivă și etichetarea la grămadă – vizavi de cumpărători – nu fac parte tocmai dintre virtuțile creștine apărate și râvnite de-a lungul veacurilor.

De altă parte, publicul vizat de această idee acreditată cu obstinație este unul căruia îi place să fie biciuit periodic. El găsește ceva bun în tot ce i se transmite. Așa că și aici pleacă rușinat privirea în pământ și confirmă: da, așa este, dacă n-o plătim n-o prețuim.

Suspect! Bizar! Adicătelea Biblia în sine nu mai reprezintă o valoare. Cuvintele ei nu atrag interesul nestrămutat al lectorilor individuali. Nu ajunge că a fost insuflată de Dumnezeu Însuși și validată de către Biserica lui universală. Nu, trebuie să simțim în buzunar fiorul mistic al apropierii de un exemplar al Scripturii.

Or asta e curată nebunie!

Educație și elite

Numărul 323 (cel mai recent) al revistei Dilema veche are ca temă elitele. Am selectat câteva fragmente din articolele pe care le-am socotit mai reprezentative.

Deși rubrica permanentă a lui  Andrei Pleșu nu are legătură, de obicei, cu tema numărului, de data aceasta lucrurile s-au potrivit în chip fericit. Iată ce zice Pleșu în articolul său:

Dacă reconsiderăm sensul originar al aristocraţiei („puterea celor mai buni“), lucrurile se mai îmblînzesc. Democraţia nu are sens, dacă exclude puterea celor mai buni. Democraţia e, dimpotrivă, şansa egală acordată celor mai buni de a avea acces la putere. Cu alte cuvinte, un stat democratic nu e acela care discreditează şi exclude elita, ci acela care garantează tuturor posibilitatea de a deveni elită, de a se alinia liber unei exigenţe elitare.

Democraţia autentică nu înlocuieşte tirania unei minorităţi privilegiate prin ceea ce Tocqueville numea „tirania majorităţii“. Ea nu înlocuieşte calitatea prin număr. Democraţia autentică înlocuieşte elita arbitrară printr-o elită legitimă. Ea nu mizează atît pe „majoritate“, cît pe o preeminenţă a consensului. Înţeleg prin consens nu efectul unei numărători mecanice, al unei oarbe inventarieri de voturi, ci decizia unor conştiinţe libere de a subordona diferenţele individuale unui interes comun şi unor valori supra-individuale. Consensul implică, între altele, un demers sacrificial, întemeiat pe o formă a iubirii aproapelui. Te supui consensului pentru că acorzi mai mult respect cetăţii decît sinelui propriu, mai multă încredere spiritului comunitar („obiectiv“), decît idiosincrasiilor personale.

Textul integral al lui Andrei Pleșu poate fi citit aici.

Simon Simion, profesor la Babeș-Bolyai:

[În Olanda] dacă un profesor mentor îţi spune că pentru copilul tău cel mai potrivit este liceul de tip B sau C, deşi tu crezi că este cel de tip A sau invers, părerea profesorului poate fi pusă sub semnul întrebării doar un semestru, după care se aplică rezoluţia acestuia. Peste 90% din cazuri însă acceptă,  încă de la început, cu mulţumiri, rezoluţia profesorului.

Faptul că toate posturile universitare sînt posturi permanente blochează, cel puţin cu o anumită periodicitate, accesul potenţialelor elite din rîndul generaţiilor mai tinere. Doar dacă cel puţin 50% din posturi ar fi oferite pe perioadă determinată şi posturile scoase la concurs ar fi doar posturi vacante, nu posturi transferate pentru promovare, ar exista şanse reale ca unele dintre elitele noastre, desăvîrşite şi apreciate în universităţi şi instituţii de prestigiu din străinătate, să se reîntoarcă şi să se integreze în universităţile româneşti, sporindu-le performanţa şi prestigiul.

Articolul complet poate fi citit aici.

Foarte interesantă, deși puțin cam restrictivă în explicații, pledoaria conținută în Manifest împotriva cultului genialității, de Robert D. Reisz.

Un „Du-te Vino”

acest continuu du-te-vino
sunt tot eu sub alt chip
un chip pe care n-am avut răgazul
să mi-l văd
nu am când să mă privesc în oglindă
mă cunoști după graba
cu care pășesc
și eu la fel

când mă trezesc singur pe străzi
ascult cu grijă pașii
până ce mă recunosc în sfârșit
abia atunci parcă îmi mai vine
inima la loc

de atâta zor
intru în mine numai când dorm
apoi ies din nou afară și fug
nu stau nici la masă
mănânc din mers
ăsta-i adevăratul fast-food

Emisiune radio despre Ionatan Piroșca

Azi, luni, 26.04.2010, RVE-Oradea va difuza o emisiune despre Ionatan Piroșca, începând cu ora 10.00 (și în reluare de la ora 17.00). La realizarea emisiunii au participat: Rodica Bogdan, Camelia Luncan, Cătălin Lata, Samuil Mitra și subsemnatul. Emisiunea poate fi ascultată live pe site-ul radioului (sigur funcționează cu aplicația iTunes).

Unde sunt cei care nu mai sunt?

de Nichifor Crainic

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce legănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvânt:

La moartea unui poet – despre Ionatan Piroșca

Fotografie preluată de pe http://www.ionatanpirosca.net/

Tradiția Bisericii creștine e ca la înmormântări să se vorbească despre lumea de dincolo, despre viața de apoi și despre speranță. Mai puțin despre om, mai mult despre Dumnezeu. Unii fac din asta chiar un prilej de evanghelizare. Mă rog… treaba lor.

Cu gândul la înmormântarea lui Ionatan Piroșca (de azi, 19.04.2010) la care n-am putut ajunge, am încercat să găsesc acea trăsătură a poetului brăilean unde am văzut cel mai lămurit și mai acut credincioșia lui față de Dumnezeu. Că, până la urmă, faptele sunt cele pe care le vedem, inima omului rămânându-ne – din fericire – necunoscută în motivațiile ei misterioase.

Mi-am dat seama astfel că cel mai frapant lucru care mi-a rămas mie în memorie este perseverența cu care Ionatan și-a trăit vocația. Vocație – iată un cuvânt aproape niciodată folosit în ultima vreme, când copiii sunt educați și îndemnați să-și aleagă o profesie bănoasă, nu să urmeze o vocație. În mediul în care a trăit și scris I.P., vocația a fost adesea o povară de îndurat.

Poezia lui nu e una accesibilă, ușoară și – cu foarte mici excepții – nu poate fi declamată în biserici. Astfel că „experții” în poezia bisericească erau contrariați de aceste creații bizare. Nu ascund faptul că nu o dată am rămas la poarta cuvintelor acestor poeme, fără să reușesc să le pătrund înțelesurile. Dar cred că cea mai importantă datorie a lui Ionatan era să nu trădeze această vocație poeticească a sa, să nu își compromintă talentul de dragul de a fi acceptat și „promovat” în bisericile evanghelice.

Polonia îndoliată

Noi, trufia și vulcanul

Imagine preluată de pe http://www.nydailynews.com/

Poate că sunt excesiv de melodramatic. Ori exaltat. Dar nu pot să nu remarc o chestiune care ne fierbe la foc mic zilele astea. A erupt un vulcan în Islanda (îndepărtata și înghețata Islandă), iar Europa e ruptă aproape complet de restul lumii. Exact așa. Dintr-odată, toată tehnologia, toată inteligența, toată politica nu mai fac doi bani. Nimeni nu e capabil să anticipeze cu precizie nici măcar dacă și când va cădea cenușa pe sol. Încă nu se știe cât de dăunătoare va fi. Iar chestiunea a devenit mai serioasă abia de câteva zile.

Acum, imaginați-vă că acești vulcani iraționali, forțe stihiale ale naturii, se „hotărăsc” să erupă simultan vreo 5 în diverse colțuri ale lumii. În mai puțin de o săptămână, nu ar mai circula niciun avion. Iar dacă „situația” ar persista vreo 2 luni, mai multe companii aeriene ar ajunge în pragul falimentului.

Însă nu numai atât, ci chiar și viața pe pământ ar începe să stea sub semnul întrebării. Ar fi zone întregi peste care soarele nu ar răsări săptămâni de-a rândul. Atmosfera ar deveni sufocantă, probabil că mulți am muri de la gazele toxice. Alții de la cenușa inhalată.

De altă parte, o grămadă dintre liderii mondiali mari și tari de acum ar sta neputincioși prin cine știe ce hotel de lux în alte părți ale lumii, pe unde i-ar prinde cataclismul. Să zicem că Obama ar fi în vizită în Afganistan. Celebrul Air Force One nu i-ar mai fi de niciun folos. Merkel să presupunem că ar fi prin Africa, iar președintele chinez, într-o vizită de lucru în Cuba sau Venezuela. Medvedev în Palestina. Ori toți la o reuniune la nivel înalt de tip G8, pe undeva prin Elveția. Neutralizați pe un teritoriu neutru.

Așadar, cataclismul are șanse să schimbe nu doar calitatea aerului sau starea vremii, dar și economia și politica. Iar oamenii nu sunt în stare să se opună. Nu știu de ce, chestia asta mi s-ar părea cu adevărat fascinantă. Nu atât ca scenariu apocaliptic ipotetic, cât ca demonstrație că puterea pe care avem pretenția că o deținem este o gogoașă, iar infatuarea care ne caracterizează (ca specie și indivizi) ca urmare a faptului că suntem „puternici” este completamente nejustificată.

Curtea Constituțională – ogradă de orătănii?

Curtea Constituțională a României funcționează parcă după principiul curții cu orătănii: cel mai „cocoș” sau mai „curcan” se face stăpân și dictează anularea unor legi sau amputarea lor. Stranii făpturi mai populează această Curte care ar trebui să fie dintre cei mai imparțiali și credibili garanți ai democrației. Că doar Constituția este cea care ne spune ce drepturi și obligații fundamentale avem ca cetățeni.

Când colo, surpriză! Curtea este sesizată cum că – acum – legea după care funcționa ANI nu este constituțională. Legea e mare – zice careva – nu a fost anulată toată. Nu, ci doar articolele care permiteau ANI să solicite intervenția instituțiilor puterii judecătorești. Acum agenția poate verifica orice vrea, dar să nu mai spună la nimeni.

Asemăntător a procedat aceeași îmbâcsită Curte și cu CNSAS, când Voiculescu s-a mișcat abil ca să-și apere poponețul. Se pare că CC își dă seama că legile sunt problematice numai în momente cheie. Chiar în această perioadă, se spune „pe surse”, ANI demarase verificarea unor judecători de la CC. Așadar, CC face o mișcare din condei și anihilează însăși instituția de control. Judecătorii devin dumnezei absoluți.

Dar să presupunem că știrea „pe surse” e falsă și că CC-ul pur și simplu veghează dezinterestă la constituționalitatea legilor. O seamă de întrebări se ridică din negura procedurilor. Ceva e fundamental eronat în democrația românească. Sau cineva are tot interesul ca lucrurile să nu funcționeze.

Dacă s-ar fi vrut ca legile să fie toate garantat democratice, se putea cere printr-o lege – măcar pentru cele care vizează separarea puterilor în stat, verificarea bunei funcționări a instituțiilor reprezentative – un aviz consultativ înainte de promulgarea legii. Odată dat acest aviz, CC să nu mai aibă ulterior dreptul să revoce decizia de constituționalitate decât cu urmări de vreun fel sau altul. Altfel se poate juca cu orice lege și mai ales cu nervii noștri. Ceea ce nici nu ezită să facă.

Hallucii

Un filmuleț ce a ajuns în finala Aniboom Awards (cred că pe anul 2007).

O halucinație interesantă.

Poate că așa arată, de fapt, Pământul văzut din spațiu, numai că ne-a mințit NASA.

Atitudinea corectă faţă de bogăţie

Titanicul nu a lăsat în urma sa doar suferinţă, groază, umilinţă, nedumeriri şi un film foarte celebru, ci şi mesaje către cei de pe uscat. Lolek şi Bolek au descoperit un asemenea mesaj înghesuit între scândurile unei vechi ambarcaţiuni cu vâsle care, pasămite, fusese folosită ca barcă de salvare în urmă cu aproape un secol. Aici trebuie să intervenim cu o explicaţie. Cei doi erau, la acel moment, deţinătorii unei afaceri prospere cu materiale reciclabile. Astfel că malul mării reprezenta pentru ei nu atât un prilej de agrement, cât o inepuizabilă sursă de venit. Drept pentru care îşi achiziţionaseră o insulă situată în zona în care curenţii transportă tone de deşeuri deversate în ocean.

După ce s-au căznit să înţeleagă şi să traducă mesajul, cei doi au hotărât să supună atenţiei publice acest document cu învăţături creştineşti adresate celor care se gândesc la bogăţie. Dacă reuşea să treacă oceanul, probabil că autorul lui ar fi devenit un profet în Lumea Nouă.

Manuscrisul (că era scris de mână) purta antetul RMS Titanic şi era datat 1 aprilie 1912.

––––––––––

Sporirea bunurilor şi a averii este – orice s-ar spune – o datorie sacră pentru fiecare om. Sărăcia aduce mizerie, frustrare şi crize relaţionale. Câte familii nu s-au destrămat din cauza lipsei banilor? Iar mizeria abrutizează fiinţa umană. Săracii suferă, în general, de complexe de inferioritate şi îi invidiază pe cei care sunt mai binecuvântaţi decât ei. Soluţia ar fi să aibă şi ei mai mult, iar dacă vor lucra cu mai multă înţelepciune, rezultatele nu vor întârzia să apară.

Diavolul urăşte bogăţia. El ar vrea ca toţi să fim săraci, de aceea se străduieşte prin toate mijloacele să ne scoată din minte ideea profitului. Nici firea noastră nu prea vrea lux şi abundenţă – în ciuda faptului că mulţi par să caute tocmai aceste lucruri –, ci preferă lenea şi mizeria. În aceste condiţii se cuvine să luptăm cu toată puterea pentru a păstra nestinsă flacăra dorinţei de a avea mai mult.

Iată câteva reguli simple, însoţite de explicaţii, care pot contribui hotărâtor la consolidarea situaţiei financiare proprii.

Charlie Chaplin cu Dilema Veche

Începând de joi (08 aprilie), împreună cu Dilema Veche se vor putea achiziționa, săptămânal, DVD-uri cu filmele lui Charlie Chaplin. Săptămâna aceasta e Dictatorul. Prețul: 12 lei.

Am ales 2 secvențe din film. Prima, pentru interpretarea pe care o dă Chaplin Dansului maghiar de Brahms. Iar a doua, datorită semnificației scenei ca atare. Probabil că în ’40, doar Chaplin, Churchill și încă vreo câțiva sesizau semnele pericolului. Dar nici ei n-au fost în stare să anticipeze grozăvia faptelor.

Timp de două luni, vor putea fi achiziționate încă 6 filme (Goana după aur, Circul, Luminile orașului, Domnul Verdoux, Piciul și Timpuri noi) și un DVD cu scurt metraje. Există câteva lungmetraje care nu figurează între cele plănuite să apară cu ziarul: Limelight, A King in New York sau A Countess from Hong-Kong. De asemenea, rămâne de văzut câte dintre scurtmetraje (nu scurt metraje – cum apare în reclama-catalog) vor fi incluse pe ultimul DVD al seriei. Chiar și cu lipsuri, e totuși o inițiativă lăudabilă.

Bani pentru cartea lui Ionatan Piroșca

În general, nu sunt un mare fan al campaniilor pe internet. Dar trebuie să admit că unele își au rostul și legitimitatea lor. Iar internetul are un mare avantaj în acest caz: poate fi un paravan în calea manipulării. E mult mai greu să refuzi un om când îl privești în ochi și mult mai simplu să-l ignori când citești despre el într-un text. De aceea am îndrăzneala să aduc în discuție acest proiect, lăsând decizia la libera alegere a fiecăruia.

Mai mulți prieteni ai lui Ionatan Piroșca (inițiativa vine de la Liviu Mocan, Radu Feldiorean ș.a.) au decis să scoată în condiții grafice deosebite cartea Trecerea prin icoană (vol. II). Prima parte a acestei cărți a apărut la Editura Hypogrammos la sfârșitul anului trecut și a fost tipărit pe spezele autorului (și a celor care l-au sprijinit cu bani).

Pentru cel de-al doilea volum însă e nevoie de bani serioși (vreo 9.500 lei), din care s-au adunat cam o treime. Cine dorește poate să contribuie cu orice sumă în contul indicat mai jos. Anunțul este mai ales pentru cei care-l cunosc pe autor sau care îi știu poezia. Dar, de contribuit, poate contribui oricine simte imboldul.

Starea sănătății lui Ionatan îl determină să nu mai poată face turneele cu care ne obișnuise, în cursul cărora își lansa volumele proaspăt publicate prin diferite orașe (venea în Oradea, Cluj, Arad, dar a fost și în Iași, București, Brașov etc.). Nu știu cât de eufemistic se cere să fiu, dar precizez că poetul nostru brăilean este suficient de bolnav încât să ia serios în calcul posibilitatea ca acest volum să fie ultimul antum.

Iată datele necesare donației (așa cu mi-au fost furnizate de către sculptorul Liviu Mocan):

ROPRINT CLUJ
RO56RNCB0106026601860001
BCR CLUJ

Cu mențiunea ABSOLUT NECESARĂ: Plată contract 85. Dacă nu se face această specificație, banii nu vor fi direcționați către acest proiect. E de preferat ca sumele donate să fie confirmate și prin email la adresa liviumocan [at] gmail.com.

Cine vrea poate să preia acest text și să-l posteze pe blogul sau site-ul propriu.

Marea păcăleală

Suprapunerea dintre 1 aprilie și Joia Mare mi s-a părut destul de bizară. Și nepotrivită. Dar stând puțin și aprofundând chestiunea, mi-am dat seama că e cât se poate de justificat. Joia toată creștinătatea sărbătorește instituirea unuia dintre actele fondatoare ale creștinismului: prima euharistie (sau cina cea de taină).

Ceea ce se întâmplă atunci, potrivit relatărilor din evanghelii, are un aer de păcăleală. Christos își oferă propriul trup spre a fi mâncat de către discipoli și propriul sânge pentru a fi băut. El era însă întreg, deci nu putea fi vorba de a mânca efectiv trupul și de a bea sângele. Cu siguranță că acel îndemn a stârnit atunci nedumeriri între apostoli. Iar mai târziu, mulți neinițiați au avut destule probleme să înțeleagă despre ce fusese, de fapt, vorba. De aceea au ajuns creștinii să fie acuzați de canibalism.

Pentru un privitor exterior, rămâne și azi un spectacol ieftin, un gest fără acoperire: Christos nu este pâine și vin. Trupul Mântuitorului nu poate fi realmente fărâmițat în miliarde de bucățele care să ajungă la fiecare creștin de-a lungul istoriei și de-a latul pământului. S-ar putea trage foarte bine concluzia că oamenii care dau crezare acestei afirmații ciudate se lasă trași pe sfoară.

Dar nu este creștinismul, la urma urmei, marea păcăleală a tuturor veacurilor pentru mulți?