„Respectul se câștigă” – chiar așa?

(Sursa)
(Sursa)

Am auzit de multe ori acest slogan mai ales de la oameni lipsiți de respect sau care aveau nevoie să-și argumenteze, la un moment dat, o atitudine nerespectuoasă față de cineva. Și există adevăr în această afirmație, însă acest adevăr este valabil numai într-un anumit context.

Cine poate câștiga și mai ales cum respectul nesimțitului fără leac? Probabil cine care l-ar bate până la leșin, dar nici asta nu-i sigur.

Pe vremea când încă mai predam, am discutat cu o clasă despre Elisabeta Rizea, simbol al luptei anticomuniste. În momentul în care am explicat cum era torturată, unul dintre elevi s-a gândit că ar fi bine să facă o poantă. Țin minte că m-am înfuriat și l-am făcut nesimțit. Dar, la urma urmei, avea el cu adevărat vreo vină?

Ce vreau să spun este că respectul, înainte să poată fi câștigat de către cineva, trebuie cultivat ca atitudine dezirabilă de către o societate și de către familie. De fapt, chiar așa se și întâmplă în mod implicit, atâta că respectul este în strânsă legătură și în relație de dependență cu valorile sociale de la un moment dat dintr-o cultură.

Iau un exemplu ca să fie mai limpede. Într-un trib de canibali, un devorator feroce poate câștiga respectul etern al comunității. Sau între naziștii înverșunați, ucigașii care căsăpeau cei mai mulți evrei puteau deveni eroi printre adepții ideologiei. Respectarea acestor criminali devine însă imposibilă într-o cultură unde canibalismul este privit cu oroare și nazismul este considerat o anomalie.Citește mai mult »

Campanie electorală (1) – Gustave Thibon despre politică

http://leblogdumesnil.unblog.fr/

Nu luați prea în serios prima parte a titlului. Da, mă preocupă politica, dar nu voi spune nimic despre politica românească. De fapt, în această postare vreau să citez câteva fraze din Gustave Thibon. El pune în discuție democrația, conducerea, societatea creștină (visul multor evanghelici), relația dintre politică și religie. Iar ideile pe care le formulează merită cunoscute. Așa că citiți până la capăt, că n-aveți decât de câștigat.

Societatea care-mi pare a fi cea mai bună sau cea mai puțin rea e cea care posedă maximum de moravuri și minimum de legi. […] Iar moravurile sunt bune sau rele după cum se apropie sau se îndepărtează de adevărul absolut. Să nu uităm că, atunci când vorbesc despre moravuri, mă refer la moravuri „bune”, adică la moravuri care păstrează și ameliorează o societate.

Cea mai bună formă de politică este cea care, în cazul unui anumit popor și în circumstanțele date, îi asigură acestuia maxim de coeziune și de armonie. […]

Mai curând decât să fie impuse prin intermediul ideologiilor, regimurile politice trebuie să emane din natura și nevoile unui popor. […]

Vă voi spune că sunt foarte puțin democrat în raport cu o anumită mitologie a democrației, care constă în a face din acest cuvânt un panaceu universal valabil pentru toate timpurile și toate popoarele. Și mă opun încă și mai mult unui anumit tip de democrație formală în care, teoretic și sub aparența buletinului de vot, i se conferă poporului toate puterile și i se iau drepturile cele mai legitime prin intermediul unui ansamblu de legi, reglementări sau intervenții abuzive ale statului… Dar rămân, dimpotrivă, un profund democrat în sensul că doresc ca ființa umană să poată avea maximum de libertăți și responsabilități. Desigur, fiecare om la nivelul său! Lucru care nu e realizat în majoritatea timpului de așa-numitele „democrații” care se îmbată de acest cuvânt cu atât mai mult cu cât îi neglijează conținutul. […]

Căutați definiția cuvântului democrație în excelentul dicționar filosofic al lui Lalande: „Regim în care conducerea este exercitată de toți oamenii, indiferent de naștere, avere sau competență”. Cum vreți atunci ca niște incompetenți să-i poată discerne pe competenții care îi vor conduce? […]Citește mai mult »

Câinele profet sau impasul autorității

După cum se vede în imagini, este vorba de o mașină a poliției mâncată de un câine. Dacă veți citi explicațiile de pe youtube, veți afla că animalul a mestecat două cauciucuri, pe lângă spoilerul din față al mașinii.

Consider că imaginea se constituie ca o metaforă a societății contemporane. De o parte e câinele agresiv și curajos. Acesta își înfige cu hotărâre colții în mașina unei patrule de poliție. Care poliție, de altă parte, reprezintă ordinea publică, autoritatea statală (sau locală) prezentă în teritoriu. Însă violentul buldog nu se sinchisește. De ce s-ar sinchisi, de altfel?

Polițistul din interiorul autoturismului devastat nu are niciun fel de reacție categorică. Dă mașina înainte și înapoi, reușind mai mult să înfurie animalul. N-o fi avut claxon? Că ăsta e util în asemenea cazuri. Mai mult, avea accelerație, putea să demareze în trombă, dar risca să lase pe șosea un buldog excesiv de lat și foarte subțire. Iar asta nu le-ar fi plăcut deloc organizațiilor pentru protecția animalelor.

Exista și posibilitatea să folosească armanentul din dotare, însă, pesemne, devastarea mașinii poliției de către un necuvântător nu este considerată un motiv întemeiat. Așa că omul stă dezorientat în mașină, mișcând-o înainte și înapoi, colaborând astfel involuntar cu patrupedul anarhist.Citește mai mult »

Limbajul capitalismului și limbajul democrației

Limbajul capitalismului se reduce, în esență, la posesia de capital. Tot ce trebuie să facă cel ce vrea să vorbească pe limba capitalismului este să cunoască valoarea banului și să-și formeze năravul de a-l multiplica prin orice mijloace posibile. Limitele capitalului – sau ale mijloacelor de acumulare – sunt destul de laxe, în funcție de om, de loc și de perioade.

Odată scăpați de Ceaușescu, românii au deprins destul de repede limbajul capitalismului. Iar asta se petrecea în ciuda eforturilor lui Iliescu de a menține monopolul statului asupra economiei. Țăranii s-au grăbit să-și recupereze pământurile, având încă destul de vii în minte anii de dinainte de colectivizare. Câțiva întreprinzători mai curajoși au deschis și primele afaceri. La aceștia se adaugă, desigur, și marii profitori ai sistemului, care au ajuns în foarte scurt timp să dețină foarte multe bunuri, ocrotiți de ochii binevoitori ai guvernărilor de atunci.

Toți aceștia au învățat (ori și-au aminiti) prompt că proprietățile le aparțin și că trebuiesc apărate. Limbajul posesiunilor e relativ ușor de însușit, fiindcă se leagă de a avea. Frustările din anii comunismului – când condițiile proprietății erau foarte șubrede – s-au suprapus peste tentația înavuțirii (adânc înrădăcinată în ființa umană). Oamenii voiau să dețină și voiau să-și sporească ceea ce deja posedau. Astfel că fundamentele unei comportări capitaliste au fost puse în scurtă vreme.

De atunci, acest limbaj al proprietății a proliferat, a căpătat noi accente și s-a îmbogățit considerabil, ajungând și la hipertrofieri și depășindu-și ades sfera de legitimitate.

Pentru a limita tendința de îmbogățire, nu există foarte multe tipuri de pârghii. Cea mai eficientă ar fi, fără îndoială, morala proprie, dobândită de timpuriu, prin educație. Însă, în fața profitului, etica bate adesea în retragere, fiindcă este „nerentabilă”. Altfel spus, inclusiv moralitatea a căzut sub sancțiunea limbajului capitalului. Atâta vreme cât legile sunt făcute fie strâmbe, fie aproape inaplicabile, altă limită nu prea există pentru cel ce învață, agonisind, limba în care vorbește capitalul.

În parte, acest lucru se datorează și faptului că românii au rămas foarte în urmă la limba democrației. Fundamental (la cum înțeleg eu), democrația nu înseamnă că o societate e condusă de către (oameni din) popor, ci că este condusă pentru binele unei majorități, că se urmărește apărarea intereselor celor mulți. Limba democrației este una a drepturilor negociate și respectate, a limitării abuzurilor, deci o limbă a intereselor comune.Citește mai mult »

Ipocrizia unei societăți: pedofilie vs. sex la liber UPDATE

UPDATE 2: O analiză nuanțată și pertinentă a scandalului de pedofilie poate fi citită aici.

UPDATE: Urmăriți aici o mo(n)stră de obiectivitate jurnalistică: de la titlu până la ultimul rânduleț. Marca Realitatea-Cațavencu. Dacă și cei buni procedează astfel…

––––––

E absolut condamnabilă pedofilia unor preoți din Biserica Romano-Catolică. Incidența acestor deviații ridică multe probleme și întrebări cu care Vaticanul va trebui să se confrunte. Gestul prin care Papa Benedict XVI își cere iertare este unul ce vine în continuarea celor inițiate de Papa Ioan Paul al II-lea. Chiar dacă survine, poate, puțin cam tardiv, nu trebuie ignorat. Ba chiar merită luat ca exemplu.

Societatea este foarte revoltată de agresiunile la care au recurs preoții. Și pe bună dreptate. Niciun copil n-ar trebui să treacă prin asemenea traume, cu atât mai mult cu cât siluitorii ar fi trebuit să le fie părinți duhovnicești.

Aceeași societate manifestă însă foarte multă înțelegere pentru alte tipuri de agresiune sexuală. Mă gândesc în special la agresiunea ideologică. Efectele acesteia sunt mai puțin traumatice în aparență, fiindcă ideile nu dor, nu lasă răni fizice, nu produc șocuri, nu bulversează psihicul. Mecanismele lor de insinuare le permit să afișeze toate însemnele inocenței.

Fundamental în problema pedofiliei – dacă e să analizăm puțin mecanismul acestor monstruoase acțiuni – este contactul sexual împotriva voinței copilului. Ba chiar se merge mai departe, orice contact fizic de natură sexuală între un adult și un minor poate să intre la categoria pedofiliei. Chiar și cele reciproc încuviințate. E normal să fie așa.

Dar normalitatea asta are prea multe amendamente care o invalidează. Minorilor li se face „educație sexuală”. În alte părți (în țările occidentale), mai asiduu ca la noi. Culmea e că, în cazul acestui demers „instituțional” și „educațional”, minorii sunt socotiți suficient de responsabili încât să li se îngăduie libertate deplină în privința vârstei la care să-și înceapă viața sexuală. Important este doar să aibă la îndemână prezervativul.Citește mai mult »

Fotbalul în avangarda societății (1)

Că fotbalul este cel mai gustat spectacol sportiv este deja un truism. Toate televiziile de sport din România încearcă să ciupească de undeva niște meciuri. Iar în jurul acestora roiesc apoi tot felul de personagii care mai de care mai trăznite, mai bizare, mai sărace intelectual. Esențial este însă că tot ceea ce vine din fotbal ține prima pagină a ziarelor și acaparează grosul știrilor de profil.

În afară de pilula lui Mutu, evenimentul începutului de an a fost, fără discuție, re-re-realegerea lui Mircea Sandu la conducerea FRF. Lucrurile s-au desfășurat cu totul previzibil, în aceeași atmosferă mitocănească și borșită specifică bogătanilor bădărani care conduc cluburile.

Totuși, cu mai puțin de 10 ani în urmă, presa sărea la beregata lui Mircea Sandu și a lui Dumitru Dragomir, vorbind despre corupție, despre managementul defectuos al mișcării fotbalistice românești etc. Se cerea cu insistență schimbarea de generații, debarcarea boșorogilor și preluarea frâielor de către „generația de aur”.

Și într-adevăr, Gică Popescu a candidat atunci la conducerea FRF, sprijinit de către Ionuț Lupescu și Florin Prunea. „Campania electorală” a fost foarte agresivă, tinerii fiind deciși să facă curățenie în fotbal. Cum Gică Popescu n-a câștigat, curățenia n-a mai venit. Ba chiar mai rău, cei doi parteneri ai săi au trecut în tabăra „vrăjmașului” devenind directori prin federație. În plus, s-au și întors împotriva împotriva fostului lor coleg de la echipa națională. Mă scuzați pentru amănunte, dar sunt necesare pentru a contura un model.

Odată consumată faza acută a războiului, lucrurile au căzut în uitare. Campania de presă a sucombat probabil din lipsă de audiență. Sau cine mai știe de ce… Abia recent au mai apărut niște scandaluri, care însă nu au beneficiat nici pe departe de același tratament.

De fapt aici voiam să ajung, deoarece consider semnificativă și profetică schimbarea de atitudine a presei de sport. Există în prezent mult mai multe canale media sportive decât în urmă cu vreo 5-10 ani, când se consuma episodul relatat mai sus. Cu toate acestea, investigațiile au dispărut din această zonă media, cu foarte rare excepții (vezi cazul Ritzi, anchetat jurnalistic de Tolontan&co).Citește mai mult »

Dezbatere… de joc

Când am aflat de nominalizarea noului ministru al învăţământului, mi s-a părut că, în sfârşit, se întâmplă ceva bun într-un domeniu absolut vital, dar cu totul neglijat. Neglijarea asta cred că este, cum spuneam şi altădată, intenţionată sau, dacă nu, atunci iresponsabilă până către criminală. Aşa că, după multă vreme, se arătau zorii peste negura adusă de Abramburica, Hărdău sau Zâmbiliciul din Iaşi.

Declaraţiile domnului Funeriu erau chiar dătătoare de oarecare speranţe (măcar pe alocuri). Dar se pare că nici el nu scapă de păcatul teoriilor frumoase care sucombă în realităţi dure. Când profesorii nu-şi primesc salariul, tot proiectul de viitor nu face doi bani şi mă şi grăbesc să argumentez de ce.

Ca să poţi realiza o restructurare a învăţământului, ai nevoie de mai mult decât o lege şi nişte „experţi” care gravitează precum muştele împrejurul… (aici mă cenzurez). Nu am nicio încredere în „specialiştii” ministerului, fiindcă ei sunt responsabili în mare măsură de situaţia existentă. Toate deciziile au trecut şi pe sub nasul lor atrofiat.

E mare nevoie în sistemul educaţional de mână de lucru calificată. Altfel „dezbaterea publică” îşi pierde raţiunea, pentru că măsurile – oricât de grozave – nu pot fi puse în practică de semi-analfabeţi. Degeaba vrei să recredibilizezi universităţile dacă nu ai elevi suficient de bine pregătiţi. Iar pentru a avea elevi pregătiţi, trebuie să ai profesori competenţi la toate nivelurile. Or aceştia ar trebui plătiţi decent, ca să poată supravieţui.

În câteva judeţe din ţară, cadrele didactice se plâng că nu şi-au primit salariile decât pe jumătate (o fi vorba de cei 50%, însă care, ca în bancul cu radio Erevan, nu se dau ci se iau?). Dar, peste aceste voci nemulţumite, se ridică una mult mai ameninţătoare, care afirmă că, de fapt, profesorii vor pierde nişte sporuri pe care le luau pe „nedrept”. O parte din aceste sporuri am înţeles că au fost introduse în salariul de bază. Însă, de vreme ce acest glas ministerial se străduieşte să pregătească terenul, mă aştept ca, în general, salariile în învăţământ să înregistreze o scădere nu chiar neglijabilă.Citește mai mult »

Eul birocratic

Te naști. Bine faci, dar nu e de ajuns. Ca să fii recunoscut ca născut de către societate, îți mai trebuie și altceva. De ce ar trebui societatea să te recunoască? Păi… să nu anticipăm. Deocamdată să o luăm de bună (pe societate).

Deci, ca să fii recunoscut ca viu și să fii numărat nu e suficient că te-ai născut. Nu e suficientă nici mărturia tatălui și a mamei. Pot să vină toate neamurile, preotul paroh, primarele și cu toată suita de vecini. Vor fi doar niște pledoarii interesante pentru urechea unui curios. Însă tu ai nevoie de un document, ca să intri în rândul oamenilor cuantificabili.

Degeaba ești geniu, degeaba cânți la pian pe când încă n-ai renunțat la scutec sau faci matematici superioare la 7 ani. Degeaba cugeți. Dacă nu figurezi în catastif se poate spune că nu exiști. Prezența ta în carne și oase nu e un argument social și birocratic suficient. Ba chiar e un factor perturbator, fiindcă devii neîncadrabil.

După ce împlinești cei 14 ani regulamentari, te recomanzi cu buletinul. Aici ai deja și poză, și semnătură, pe lângă CNP și serie. Toate alea sunt mai convingătoare decât tine în persoană.

– Am venit să… îndrăznești tu.

– Să ce? îți răspunde burzuluită vocea ghișeului.

– Uitați aici, buletinul meu, adaugi sfios.

– Eeee, așa da, de ce n-ai spus de la început? se îmbunează puțin ghișeul și te privește altfel.

După ce ajungi major devii, dacă vrei, șofer. Tot așa, cu dublul tău birocratic în buzunar. Dacă ți se suspendă dublul, nu mai ai voie să conduci. Asta nu înseamnă că tu ai uitat, însă nu mai contează. Permisul de conducere te validează și invalidează ca șofer. Nu discut aici justețea măsurilor disciplinare, ci mijloacele prin care ele capătă concretețe.Citește mai mult »