Citez in extenso din penultimul număr al revistei Dilemateca, nişte lucruri interesante despre Friedrich Engels:

„«Comunistul cu redingotă» era un capitalist cu o avere consistentă din care împreună cu prietenul său [Marx] se înfrupta în timp ce scriau despre moartea inevitabilă a capitalismului. «Engels şi-a păstrat aparenţele burgheze delimitând cu precizie viaţa sa de capitalist de viaţa sa de comunist. Industriaşul german cu redingotă şi-a cumpărat încă o casă la Manchester unde a instalat-o pe înflăcărata sa amantă irlandeză, Mary Burns, şi tot acolo îi găzduia pe tovarăşii săi socialişti… Industriaşii din nord ştiau că el e ‘roşu’, dar Engels era discret cu privire la activitatea lui politică şi sexuală şi a evitat ostracizarea socială. După 1869, când fraţii Ermen (parteneri de afaceri, n.r.) i-au cumpărat acţiunile şi l-au eliminat din firmă, s-a mutat la Londra unde şi-a sporit averea prin investiţii judicioase. Era unul dintre acei rentieri care tăiau cupoane, categorie constant dispreţuită şi batjocorită de el şi de prietenul său Karl Marx în pamfletele lor» (Robert Service – Times, 26 aprilie). Deloc sensibil la situaţia muncitorilor manciurieni trudind pe salarii de mizerie pentru fabricile lui, Engels era convins că el şi prietenul lui merită cele mai bune condiţii materiale în timp ce elaborează teoria comunismului.”

Să nu-ţi vină să-ţi iei câmpii când constaţi că ăştia se mulţumeau cu un joc intelectual, iar comuniştii practicanţi şi habotnici se zbăteau să inoculeze tuturor cu ghioaga ideile marxiste?

Poate cea mai cruntă aplicaţie a teoriei comuniste o reprezintă „reeducarea” de la Piteşti, începută în 1949. Contrastul între comunismul pe care l-au experimentat deţinuţii politici de acolo şi viaţa plăcută a celor care au debitat această molimă este infiorător.

Din cauza contextului religios în care am crescut şi în care mereu se căutau potriviri, coincidenţe, interpretări care să justifice fuga de lume, izolarea, am început – ca reacţie probabil – să ignor teoriile conspiraţiei şi obsesiile moştenite. Totuşi, citind – cu mare întârziere! – cartea lui Ierunca, Fenomenul Piteşti, n-am putut scăpa de evidenţa faptului că torturile au avut un pronunţat caracter anticreştin. Începând cu data la care au debutat şi culminând cu parodierea unor evenimente christice. Nu voi intra în amănunte, deoarece există mai multe site-uri dedicate special acestui experiment macabru (vedeţi aici şi aici sau documentele unui simpozion cu această temă). Pentru cei mai receptivi la mesajele video, există pe youtube un episod al Memorialului durerii, dedicat acestui moment (vedeţi că sunt mai multe părţi).

S-a mai dus un Bac. Bine c-a trecut şi ăsta. Bine-a mai trecut şi ăsta. Încă mai aştept anul în care vor începe să se raporteze depăşiri cu 25-50% ale „planului” pe anul în curs. Se pare că, deşi ministerul este condus de persoana potrivită, încă nu s-a ajuns nici măcar la o amărâtă de promovabilitate în procent de 100%, cum ne-ar sta bine. Doar mustim de inteligenţă, iar generaţiile ce vin, se vede de la o poştă, sunt tot mai instruite.

N-am probe livrabile către DNA, dar sunt convins (şi am informaţii „pe surse”) că s-a copiat de s-a rupt. La liceele importante, pentru că trebuie lustruit şi în acest an blazonul. La liceele proaste, pentru a mai salva aparenţele. Aproape fiecare directoraş s-a străduit, după posibilităţi şi după bugetul „de protocol” să îmbuneze comisia din dotare. Povesteam cu altă ocazie cum am aflat pe pielea mea ce înseamnă protocol.

Doar nu credeţi că lucrurile au stagnat de atunci sau, Doamne fereşte, au bătut în retragere. Ce motive ar avea? De unde să vină reculul de sistem şi de procedură? Ar fi absurd să ne imaginăm că cineva chiar se sinchiseşte că s-a schimbat culoarea politică a celor ce guvernează. Nu pot fura şi ăştia la fel de bine ca ăia?

La cum arată metodologia actuală este aproape imposibil să nu fii tentat să „mişti” ceva. Subiectele sunt afişate cu suficient timp înainte pe internet. Aşa că nu trebuie decât să se pună profii cu ombilicul pe variante şi să producă rezolvările aferente. Fiţi liniştiţi că, odată ce au la dispoziţie materialul gata preparat, elevii se vor îngriji să-l aibă în faţa ochilor la momentul „adevărului”. Unde mai pui că şcoala îşi dă tot concursul, deoarce dom’ director vrea să aibă nume bun în târg, să atragă „clientela” dornică de diplomă.

Astăzi a fost înmormântat Matei Călinescu. Îi sunt îndatorat într-un anume sens. Unii ştiti că blogul pe care l-am abandonat cu ceva vreme în urmă se chema recitirea. Cel care a teoretizat acest concept într-o carte a fost tocmai Matei Călinescu.

A făcut parte din ciudata şi nefericita generaţie care, marcată de experienţa războiului în copilărie, a trăit experienţa stalinizării la adolescenţă. Nici ascendenţele genealogice nu arătau prea grozav în cazul lui, fiind – pe linei maternă – unul dintre strănepoţii lui Bolintineanu şi totodată nepotul boierului Ștefan Vulcănescu. Dintre prietenii lui, poate cei mai interesanţi (pentru privitorul exterior) sunt Nichita Stănescu şi Ion Vianu. Dacă e să dăm crezare confesiunilor lui Călinescu, el este cel care l-a iniţiat pe Nichita Stănescu în marea poezie, la care poetul n-avea acces tocmai din pricina stalinizării învăţământului. A fost martor şi la consacrarea oficială a tânărului poet când, într-un cenaclu „de casă”, Ion Barbu se arată entuziasmat de-a dreptul de poemele tânărului Nichita Stănescu.

Ion Vianu, dincolo de prietenia de o viaţă şi de calitatea sa umană şi culturală, a fost şi cel care l-a introdus pe M. Călinescu în anturajul marelui Tudor Vianu (tatăl său), căruia viitorul comparatist a ajuns ulterior să-i fie asistent la catedra de literatură comparată. Ce şi-ar fi putut dori mai mult un tânăr filolog aspirant decât contactul nemijlocit cu unul dintre cei mai importanţi dascăli ai vremii şi accesul la imensa lui bibliotecă?

Plecat în 1973 cu o bursă Fulbright în Statele Unite, cere azil politic şi rămâne să predea la Indiana University din Bloomington, de unde se și pensionează. A fost unul dintre teoreticienii posmodernismului pe care, într-o cunoscută carte publicată în 1987, îl consideră a cincea faţă a modernităţii. Ulterior va reveni asupra subiectului într-o carte scrisă în colaborare cu Douwe Fokkema. Scrierea teorică din care spuneam că am preluat termenul de recitire este: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii.

Deşi m-am folosit de mai multe dintre cărţile sau și articolele lui Matei Călinescu, mi-a rămas în memorie mai degrabă pentru altceva.

Ca o trădare. Greu de suportat. Bună pentru atunci când e nevoie de fapte hotărâte și inexplicabile. Pentru atunci când mintea și inima și-au atins hotarele înțelegerii.

Realitatea din cuvinte

Cuvintele sunt creatoare de realitate alternativă. Realitatea reală, ca să zic aşa, este fragmentară, mai rău, este incoerentă, contradictorie, paradoxală. Cuvintele iau această realitate şi o aranjează raţional, o selectează, o distribuie, o împachetează şi o cataloghează după temă, perioadă, persoane, semnificaţii. Aceasta e moda vremii, ca aranjarea să se facă raţional. Ce nu intră în această metodă de lucru este încadrat, tot de raţiune, desigur, fie la superstiţii, fie la paranormal, fie la absurd/suprarealism/incredibil, fie, în cazul mai fericit, la misterul divin. În felul acesta se evacuează lucrurile incomprehensibile şi perspectiva rămâne coerentă şi inteligibilă.

Revin şi insist. Realitatea nu este aşa. Fiecare pas făcut pe pământ de o fiinţă raţională este o imposibilitate logică. Există un celebru raţionament cu care se poate demonstra logic că e imposibil să te deplasezi între două puncte A şi B. Cu toate acestea, imposibilul se întâmplă cu o naturaleţe dezarmantă.

Lumina cea de toate zilele este un paradox în sine. Natura duală, corpuscul-undă, este o criză perpetuă (a raţiunii) care există însă şi întreţine minunea vieţii. E o… imagine în mic a unui adevăr mult mai scandalos: unirea transcendentului cu imanentul în persoana lui Cristos.

Cu toate acestea, ne plac poveştile coerente, fără discordanţe. Ne place lumea care se naşte din cuvintele noastre. Ele leagă şi adună laolaltă. Cuvintele descriu până şi golurile, le umplu cu imagini despre vid, absenţă, tăcere, hău. Când un om pleacă de lângă un alt om, în realitate rămâne un loc gol, o absenţă, o scădere, în lumea cuvintelor intervine o imagine a golului, o descriere a absenţei (pe care tocmai am creionat-o în câteva… cuvinte). Mintea noastră este dirijată să-şi închipuie, să contureze şi să denumească.

Chiar dacă în realitate vidul poate fi absenţă şi repaos, în lumea cuvintelor el reclamă activitate, muncă. El trebuie să rezulte din ceva, să fie un efect al unor cuvinte, sintagme, enunţuri. Până şi golul trebuie creat, muncit, elaborat. Pauza (spaţiul) dintre cuvinte nu e un vid în sine, ci doar un indiciu, un adjuvant pentru orientare.

Nu vreau să fac o teorie a limbajului, deşi, involuntar, am şi facut asta probabil. Dar mă interesează strict acest aspect foarte practic: cuvintele umplu spaţiile pe care realitatea le lasă goale. Și mă preocupă chestiunea din două motive: 1. obsesia de a înfăţişa lumea în toată coerenţa ei raţională şi 2. posibilitatea extraordinară de amăgire ce decurge din capacitatea de a crea o lume din cuvinte.

Nu ştiu care sunt resorturile memoriei. Psihanaliticii ar putea să-mi vină în ajutor cu numeroase explicaţii. Desigur că ar fi palpitant, dar poate că nu neapărat plăcut când eşti tocmai obiectul luat în disecţie. Oricum ar sta lucrurile cu actele ratate sau refulate, e de mirare că am uitat ceea ce tocmai mă pregătesc să spui.

Au trecut ani buni de când am ascultat pentru prima oară piesa Why? a lui Michael Card. Poezia versurilor m-a cucerit de la bun început. Nu e una savantă, dar are forţă de sugestie şi surprinde lucruri care în teologie devin, nu o dată, seci sau dispute tranşate logic.

Why?

Why did it have to be a friend
Who chose to betray the Lord?
Why did he use a kiss to show them?
That’s not what a kiss is for.
Only a friend can betray a friend,
A stranger has nothing to gain.
And only a friend comes close enough
To ever cause so much pain.

And why did there have to be a thorny
Crown pressed upon His head?
It should have been a royal one
Made of jewels and gold instead.
It had to be a crown of thorns
Because in this life that we live
For all who seek to love, a thorn
Is all the world has to give.

And why did it have to be
A heavy cross He was made to bare?
And why did they nail His feet and hands?
When his love would have held Him there.
It was a cross for on a cross
A thief was supposed to pay.
And Jesus had come into the world
To steal every heart away.

Partea interesantă – aia pe care am uitat s-o popularizez – e că piesa a fost tradusă, orchestrată şi inclusă pe un album al unui român. Cătălin Lata s-a preocupat de treaba asta ca la carte, discutând şi obţinând permisiunea autorului pentru a interpreta piesa. Volumul O altă poveste, pe care apare această piesă (cu titlul De ce?) a fost produs în 2007… Trecură aşadar aproape 2 ani de atunci.

O zi în care Iliescu îşi oferea mulţumirile sale preţioase minerilor care-i căsăpiseră pe golanii din Piaţa Universităţii. Iată prima parte a documentarului de Stere Gulea:

Aveţi aici, dacă doriţi, partea a II-a şi a III-a. Iar în urmă, reacţiile străinilor la sângeroasele incidente.

N-am de unde să ştiu cu precizie ce s-a întâmplat în acel iunie în Bucureşti. Dar niciodată n-aş putea să-l cred pe Ion Iliescu, care declară, cu candoare, că minerii au venit din Valea Jiului doar să pună mâna pe sapă şi să refacă straturile de flori din faţa TNB. Probabil că a fost un fel de „muncă patriotică” şi eventual din greşeală s-o mai fi lovit vreun student – nedeprins cu munca agricolă adevărată – cu capul de o muchie de sapă sau cu coastele de o coadă de topor (d-ăla cu care se taie florile, desigur).

Istoria e o preocupare şcolărească cu un pronunţat caracter de inutilitate. Mulţi dintre creştini par să ştie asta de multă vreme, aşa că nu s-au preocupat niciodată să afle cum vine treaba cu Biserica. Unii s-au mulţumit să asculte  povestea cu Sf. Andrei şi creştinătatea de două mii de ani, transformând-o în normă şi unică istorie validă, alţii au fost convinşi (nu foarte dificil) că primii creştini erau baptişti sau penticostali. Apoi s-au interesat prea puţin cum s-au perpetuat ei până în prezent, atâta timp cât baptiştii, penticostalii sau ortodocşii (după caz) există în prezent şi sunt buricul spiritual – incontestabil – al lumii.

Mărturisesc că am avut în minte şi un asemenea public atunci când am scris ceea ce urmează. Mă mâna probabil şi oarece revoltă, dar şi tristeţea că lucrurile care ne stau destul de la îndemână ne rămân multora atât de străine. Că greşelile şi habotniciile evitabile vizbile acum în trecut, în istorie, devin stindarde false (şi îndrăznesc să zic că ridicole) ale viitorului.

Chestiunea mă preocupă de mai multă vreme, aşa cum s-a văzut şi cu altă ocazie, dar nu mă pretind un expert. Am citit relativ puţin (pentru cât e de vast domeniul) cu intenția de a încerca să înţeleg câte ceva. N-am pretenţia că înţelegerea mea e infailibilă, dar orice activitate individuală comportă anumite riscuri. Timpul, interacţiunea cu alţii şi providenţa lui Dumnezeu pot ameliora considerabil lucrurile pe care le-am prost-înţeles sau ignorat.

Am fost nevoit să mă documentez şi din pricini obiective: lucram la o carte care se ocupa de chestiuni de istoria Bisericii. Le cer scuze de pe acum cititorilor specialişti (în cazul în care vor fi), informându-i totodată că voi primi fără ifose eventualele observaţii folositoare. Nu consider nici că epuizez subiectele abordate, ci mai degrabă că schiţez o imagine cu privire la anumite chestiuni. Îmi asum amatorismul unei astfel de încercări.

***

Dacă Tertulian spunea că sanguis martyrum, semens christianorum, atunci poate că aşa e cel mai nimerit să încep, cu martirii.

Dacă ar fi să dau unul dintre răspunsurile cu care unii se simt mai cuprinzători pe ox, oy şi oz când îşi dosesc ignoranţa, ar trebui să răspund cam aşa: „nu ştiu, dar nici el nu ştie cine sunt eu”. Dar mi-am zis să încerc ceva mai mult. Prea e fumat şi de prost-gust un asemenea răspuns.

Astfel că mi-am adunat puterile şi am făcut un efort să văd cam ce ştiu eu despre Stu (a nu se confunda cu stew). Cred că pot spune fără teama de a greşi – prea mult – că Stu e un om foarte curajos intelectual. Că îi place riscul. Că, probabil, are o cultură medie spre minoră. Pentru unii el reprezintă o autoritate. Deduc că are audienţă destul de bună şi că dincolo de ocean – in The Promise Land – este cunoscut. Nu pot şi nici n-aş încerca să-i evaluez viaţa spirituală, influenţa pozitivă pe care e posibil să o aibă asupra oamenilor care iau seama la cuvintele sale. Dar zic totuşi că Stu îşi forţează muşchiul puţin cam hazardat. Că riscă să rămână cu sechele. Sau nu?

Dacă încă n-aţi dat un search pe google să vedeţi ce-i cu acest personaj şi aţi avut ambiţul să aflaţi de la mine, vă destăinui de unde am dedus eu aceste lucruri despre Stu Weber. Pe supracoperta cărţii Heaven de Randy Alcorn, Mr. Weber se produce cu o declaraţie fulminantă:

Other than the Bible itself, this may well be the single most life-changing book you’ll ever read.

Serios că nu încape în mintea mea cum poate cineva să facă o asemenea afirmaţie.

Am asistat la câteva secvenţe televizate în care „expertul” pedagog Florin Călinescu îi furniza ministrei – nu vă scandalizaţi, că ş-aşa nu interesează pe nimeni dacă declinăm substantivul şi la fenimin – Andronescu soluţii practice pentru piciorul de lemn al învăţământului. Posesorul unei capacităţi unice de a domina – uneori – discuţiile prin gabarit verbal şi prin bădărănie, Călinescu ţinea piept şi nătângilor profesori, şi suavei ministre, şi moderatoarei, exhibând o înţelepciune incontestabilă şi devenind singur apărător al dreptei credinţe didactice. Cel puţin aşa lăsa se să înţeleagă.

Îmi amintesc de o ediţie a emisiunii „Chestiunea zilei” la care invitatul lui Călinesc era H.-R. Patapievici. Vorbind despre doctoratul său în fizică, Patapievici făcea elogiul unui profesor care, când a văzut o fisură prin care ţâşnea un firicel de apă din calorifer, s-a gândit imediat care ar fi formula care să descrie mişcarea jetului de apă. Cu o grosolănie absolut gratuită – motivată probabil doar de rating-ul emisiunii şi de menţinerea unui anumit public în faţa ecranului – Călinescu a găsit cu cale să remarce că atunci când vede un calorifer, singurul lucru care îi vine în minte ar fi cum să înghesuie o femeie lângă respectivul obiect. [Trebuia să pun vreu cerculeţ roşu sau triunghi, oare, pentru acest text?]

Nu degeaba am pomenit acest episod penibil şi derizoriu, de altfel. Aceeaşi atitudine ştregăresc-mitocănească o dovedea invitatul şi la emisiunea care m-a determinat să fac vorbire despre învăţământ. Nu că aş avea eu neapărat soluţii, dar măcar din experienţa proprie şi tot aş putea face nişte observaţii marginale. Prioritar era, în viziunea lui Călinescu, să li se dea dreptate elevilor, să fie lăsaţi să-şi aleagă materiile care le plac în programă. O idee cum nu se poate mai interesantă. Se pare că în zilele noastre oricine e suficient de capabil încât să-şi calibreze singur nevoile şi resursele. Nu ştiu dacă inteligenţa nativă sau „progresul” umanităţii ne-a înzestrat cu abilitatea de a nu mai avea nevoie de îndrumare în ce priveşte curriculumul pe care urmează să-l parcurgem.

O poveste frumos spusă. Același basm străvechi cu un el și o ea care nu ajung unul la altul decât după ce are loc o metamorfoză.

S-ar putea ca pentru unii să fie mult mai important aici semnul acestei transformări. Că adică flacără ia forma tenebrelor. Eu aș insista că e important că există calea, că se poate trece dintr-o parte în alta, între lumi aparent completamente incompatibile. Că e biruită aparenta predestinare (dublă). Dacă „turnul cu ceas” face trimitere la necesitatea asumării unui dat, a soartei, aici aș zice că e vorba de libertatea îngăduită în interiorul limitelor propriei existențe.

Ceea ce face umbra respectivă e o nebunie, e o imposibilitate, e un scandal. Tocmai de aceea e frumos.  Suferă, se sperie, pleacă, dar nu poate uita, rămâne stigmatizată, poartă cu sine semnul unei întâlniri determinante. O umbră care ajunge să iubească lumina, dar o poate întâlni numai când lumina devine umbră.

Nu uitați să aveți boxele pornite ca să ascultați și muzica. Apropo, vă sună cunoscut primele note din coloana sonoră?

Notă: inițial am descoperit filmul aici.

În 2006, ziarul „Cotidianul” iniţia, în colaborare cu Editura Univers, un proiect cu totul inedit atât în presa din România, cât şi în spaţiul editorial românesc: o carte vândută în fiecare săptămână cu ziarul de miercuri. Mai mulţi dintre cei care au avut atunci iniţiativa au mărturisit ulterior că nu sperau ca ideea lor să prindă aşa de bine şi să ajungă atât de departe. Cărţile publicate de ei erau atât reeditări cât şi noutăţi absolute.

Preţul mic, selecţia bună, dimensiunea convenabilă a volumelor, lipsa îndelungată de pe piaţă a anumitor titluri ar fi, cred, câteva dintre explicaţiile acestei reuşite. Cunosc din experienţă cât de căutate erau anumite titluri, fie pentru că nu mai fuseseră de multă vreme publicate (vezi Arhipelagul Gulag – cu siguranţă una dintre cele mai importante cărţi din toată seria), fie pentru că sunt cărţi recomandate în bibliografiile şcolare, iar anticariatele nu fac faţă, în vreme ce preţurile din librării sunt adesea prohibitive pentru un public fără venituri (în această categorie intră cărţi precum: Inima întunericului, Zgomotul şi furia, Daisy Miller şi alte nuvele, Portretul lui Dorian Gray, Hagi Murad, Alice în Țara Minunilor etc.). Cu nobelizaţi şi premiaţi, cu nume celebre sau cu autori exotici, cu cărţi faimoase sau volume pour les connaisseurs, tandemul Cotidianul-Univers au ajuns deja unde alţii de-abia visează.

Din urmă a venit tare, pe acelaşi model fundamental şi ziarul „Adevărul”, cu colecţia de 100 de cărţi (pe care trebuie să le ai în bibliotecă). Deşi nu pot spune că n-ar arăta bine 100 de cotoare verzui cu scris auriu în bibliotecă, tot nu mă poci abţine să nu comentez ceva. Singurul criteriu al acestei colecţii pare să fie, după cât am dubuit eu (în urma multiplelor strofocări ale percepţiei supra şi subsenzoriale, cât şi a scotocirii prin memoria de fost vânzător în anticariat), numărul 100 şi coperta nialcoşă. Altfel e inimaginabil să-i pui în aceeaşi colecţie pe Vintilă Corbul şi Tolstoi, pe Henri Carriere şi Raymond Chandler, pe Sven Hassel şi, atenţie!, Fiodor Dostoievski (eu chiar ştiam, din mai multe cărţi, din diferite articole, din tot felul de citări, cum că ar fi Feodor, dar „Adevărul” le ştie pe toate mai bine… Bine măcar că n-are y la final, ca în engleză).

Fac aici o paranteză ca să rememorez o chestie căreia abia acum îi înţeleg semnificaţiile. Prin 2005 sau 2006 (iertată fie-mi imprecizia), am văzut la unul dintre târgurile de carte din Bucureşti (iar nu ştiu sigur dacă era Gaudeamus sau Bookfest) un stand mai puţin obişnuit. Nu avea cărţi aproape deloc. În schimb avea… mobilă. Multe rafturi elegante populate cu doar câteva volume, în mai multe exemplare fiecare: Vintilă Corbul şi Eugen Burada – Integrala operei (era încă la început). N-am înţeles decât acum că volumele şi biblioteca mergeau împreună, că astfel se înşuruba în mintea cititorului conceptul de carte-mobilier. ştiam prea bine că existase moda în perioada comunistă ca oamenii să aibă nişte cărţi în casă, aşa, că dau bine. Iar în acest scop achiziţionau ceva bpt-uri, nişte romane din colecţia Secolul XX sau CLU, oarece dicţionare.

Coroborată cu sloganul publicitar, imaginea de atunci capătă dintr-odată sens. Cartea-bibelou e de fapt singurul criteriu care guvernează colecţia. Vorba cuiva cu care vorbeam despre asta: cele 100 de cărţi trebuie să fie în bibliotecă, nu trebuie şi citite. E foarte posibil să greşesc, dar nu am niciun fel de îndoieli că grosul publicului ţintă îl reprezintă, cu preponderenţă, acel consumator de literatură uşoară şi iubitor de kitsch, care îşi popula şi înainte de ’89 bibliotecile cu cărţi pretenţioase niciodată citite, şi cărţi uşoare ferfeniţate de atâta „studiu”. Nu-i dispreţuiesc pe aceşti oameni, cel mult îi compătimesc pentru că sunt treziţi cu noaptea în cap să pună mâna pe un volum mişto.

În urmă cu câteva luni, Bruce L. Edwards anunţa pe C.S. Lewis & Inklings Resource Blog că Disney a renunţat la producţia celui de-al treilea film din serie (Călătorie pe mare cu Zori-de-zi) – e vorba de volumul 5 din Cronici. Dacă e să dăm crezare autorului blogului, nici nu-i aşa mare paguba în sine. Obiecţiile pe care le aduce Edwards la Prinţul Caspian sunt numeroase. Dacă mi se permite o părere de profan, nici eu n-am fost încântat de realizarea filmului. Idila dintre Caspian şi Susan, de pildă, vine cu totul gratuit şi într-un obositor elan hollywoodian de a întina orice atinge.

Vestea interesantă e că, potrivit variety.com, cei de la Walden Media (deţinătorii drepturilor cinematografice pentru Cronicile din Narnia) au reuşit să parafeze o înţelegere cu Twentieth Century Fox pentru realizarea filmului. Pelicula se pare că va fi lansată în decembrie 2010, momentul ales ţinând de strategia de marketing.

Călătorie pe mare cu Zori-de-zi a fost volumul care mi-a plăcut (iniţial) cel mai mult dintre cele şapte. La această aventură nu mai participă fraţii mai mari (Peter şi Susan), ci doar cei mici (Edmund şi Lucy), dar îl iau şi pe nesuferitul lor văr Eustace. Intrarea în Narnia se produce de această dată prin tabloul din dormitor.

Îmi amintesc de fantastica Mare-de-pe-Urmă şi de misterioasa fiică a lui Ramandu. Comun rămâne personajul Caspian, nedreptăţit de scenariştii filmului anterior, care chiar îi poartă numele. Sunt foarte curios în ce fel vor reuşi noii scenarişti să-l salveze şi mai ales dacă vor fi interesaţi să revină la fidelitatea faţă de carte. Nu mă aştept la o fidelitate literală, ci la una care să surprindă spiritul scrierilor lui Lewis. Să nu le transforme în love-stories de duzină, să nu le trivializeze de dragul „principiilor” industriei cinematografice şi de foame de profit.

Nu ştiu cine e sus-numitul Ben-Oni. Dar dacă ceea ce zice ziarul e adevărat, apoi e destul de nasol. Am mai auzit de cazuri similare (vezi promisiunea făcută, tot potrivit ziarelor, de mai-marele CJ Bihor aceluiaşi partid). Printr-o asemenea promisiune riscantă, domnul potenţial viitor parlamentar european s-a vârât într-o dilemă morală destul de serioasă. Din câte înţeleg eu, există trei posibilităţi.

1. Dacă realmente crede că evanghelicii îl vor vota în virtutea solidarităţii de grup înseamnă că are o concepţie destul de rudimentară şi de reducţionistă cu privire la coreligionarii săi. Îi consideră o turmă manipulabilă şi incapabilă să gândească decât după comanda oficială. Nu mizează pe discernământul lor, ci mai degrabă pe reacţia emoţională a acestora, pe o empatie politică şi confesională. Nu-i creditează nici măcar cu opţiuni politice proprii. Din punctul lui de vedere, evanghelicii nu aleg între dreapta şi stânga, ci între alţii şi cei de-ai lor. Iar cum Ben-Oni se declară evanghelic, musai îl va vota toată suflarea evanghelică ce abia îşi aşteaptă candidatul. 2. Dacă nu crede în ceea ce (se pare că) spune, atunci îi minte deliberat pe colegii săi de partid. Le vinde gogoşi ca să se facă parlamentar. Nu ştiu ce-ar mai fi de adăugat în acest caz. 3. Deşi mi se părea că există doar două variante, după un moment mai îndelung de gândire, am mai descoperit una. E, de fapt, o nuanţare a primei variante. S-ar putea ca candidatul să ştie că au trecut vremurile romantice când se vota din instict de turmă, dar mizează pe acea parte a bisericilor evanghelice care încă mai păstrează oarecare supunere politică faţă de ceea ce dictează (discret) cel de la amvon. Speră că aceste voturi îi vor fi suficiente. Regăsesc prea puţin spirit creştinesc în oricare dintre cele trei variante.

Regăsesc însă reflexe de minoritar defavorizat care îşi caută drepturile în reprezentarea politică. Fie şi asta. Dar atunci alegerea lui Ben-Oni va fi ori un fapt firesc, aproape inevitabil, ori un eveniment determinat ideologic. Ca opţiunile electoratului să se îndrepte în mod natural către el, ar trebui, în opinia mea, ca politicianul să fie un lider recunoscut, să aibă nişte fapte care să-l recomande, să se înfăţişeze ca întruchipare a unor aşteptări. Dar cred că la întrebarea „cine este Ben-Oni?” cei mai mulţi şi-ar solicita neuronii descumpăniţi şi uşor stânjeniţi. Cei cu ţinere de minte mai bună, ar crede că e vorba de una dintre întrebările alea cu dichis pe teme biblice şi ar zâmbi satisfăcuţi că ştiu că-i fiul mai mic al lui Iacov.

Tare mă tem, aşadar, că acest nume nu spune nimănui nimic decât dacă este raportat la contextul ideologic. Abia atunci el începe să însemne ceva. Dar pentru ideologii nu contează adevărul, nici persoana, ci cauza. Ar fi şi greu să ne convingă d-l Ben-Oni că luptă pentru principiile evanghelice (i.e. biblice!) într-un partid politic cu destule figuri sinistre şi cu destule idei ce ridică serioase probleme etice. Se va prezenta, presupun, pledând pentru necesitatea apărării cauzei evanghelice. Or asta e prea puţin. Ar trebui să se vadă de undeva şi vrednicia apărătorului.

Cu toate acestea, dacă e să judecăm după CJ-ul din Bihor, s-ar putea ca metoda să funcţioneze. Chiar dacă nici eu, nici alţii ca mine nu-l vor vota pe Ben-Oni, unii vor merge cuminţi să-l voteze ca să existe şi un „pocăit” în Parlamentul European. Nu zic că-i rău. Dar parcă aş prefera totuşi pe cineva care nu se raportează la cei pe care îi numeşte „fraţi” şi „surori” ca la o mulţime fără creier, fără discernământ. Aş prefera parcă un om care să mă convingă că merită votul, nu să se laude la partid, arogant şi sigur pe sine, că aduce 500.000 de voturi, ca şi cum deja le-ar fi obţinut. O persoană care îşi respectă coreligionarii şi refuză să-i trateze ca pe o masă de manevră. Cineva care chiar prin felul în care îşi câştigă voturile refuză să se conformeze matricii politice româneşti în care votanţii sunt prostimea ce trebuie să-i susţină strălucitul dumisale şezut (nu mă refer la un şezut anume, ci la cel tipologic, de politician).

Nu am niciun drept să chestionez motivaţiile lui Ben-Oni Ardelean, care, de altfel, ar putea să fie cu totul onorabile. Dar cred că am obligaţia să încerc să înţeleg mesajul pe care îl transmite şi să trag nişte concluzii. E, în fond, un semn de minim interes faţă de mesajele politice care ni se furnizează.

Bujor Nedelcovici – Dimineaţa unui miracol, Bucureşti, Ed. Univers, 1993

Născut într-o Românie a marii înfloriri interbelice, Bujor Nedelcovici face parte din generaţia care, cu totul nefericit, a prins războiul la o vârstă fragedă, intrând apoi abrupt sub dominaţia unei puteri politice care distrugea programatic tot ce se încălca directivele oficiale.

Tânărul avocat Nedelcovici este pus în situaţia de a nu mai putea profesa, fiindcă dobândise un dosar ce nu era „curat”. Tatăl său fusese arestat şi condamnat la închisoare politică. Revanşa avocatului trimis la munci de jos se produce chiar într-una din zonele cele mai atent monitorizate şi cenzurate, în literatură. Perioada dezgheţului ideologic era deja pe sfârşite când îşi publică Nedelcovici primul roman (Ultimii, 1970).

Recunoaşterea din parte criticii şi a publicului avizat vine curând şi autorul va face parte din diferite foruri ale Uniunii Scriitorilor până când ideile sale se arată incomode, odată cu lansarea filmului Faleze de nisip (1981).

Romanul Dimineaţa unui miracol era în lucru când, în 1987, este nevoit să aleagă exilul, pentru că în ţară nu mai putea să existe ca scriitor. Cartea apare în Franţa, în 1992, iar în România în 1993 (prima ediţie la Editura Univers). În România va primi Premiul Uniunii Scriitorilor.

Firul epic principal este relativ simplu. Maria, personajul principal al romanului, alege, inexplicabil chiar şi pentru ea, să îl părăsească la Paris pe Iosif, bărbatul pe care-l iubea, ca să se întoarcă în România. Trăieşte câţiva ani într-o falsă şi relativă linişte, până când primeşte un semn de la scriitorul Iosif Rabovski, pe care îl lăsase la Paris şi care este personajul absent, dar nu mai puţin important, al romanului.

Iosif îi trimite noua lui carte, Ilustraţii pentru un roman neterminat, prin intermediul lui Erasm, personaj secundar, însă de un pitoresc aparte. Acest eveniment redeşteaptă amintiri care nu se stinseseră niciodată pe de-a-ntregul, generând criza Mariei. Este momentul în care începe drumul ei iniţiatic şi curativ. Textul este cel care o determină să acţioneze, este cel care o pune în faţa unor adevăruri ocultate o vreme.

Îl cheamă Joe Castillo. S-a născut în Mexic şi locuieşte în America. S-a pregătit să fie pastor, dar arta – de care s-a contaminat încă din pruncie – nu s-a dezlipit nicicum de inima lui. Aşa că spune poveşti în… nisip. Totul se desfăşoară în timp real. O îmbinare de muzică, lumină, culoare şi… mişcări pricepute ale mâinilor.

Iată cum vede el patimile lui Christos.

Sand Art. Sand Story.

Acest tip de artă are ceva din vremelnicia existenţei.

Dorind să-mi satisfac o curiozitatea – pur şi simplu nu ştiam cum arată Philip Yancey –, am dat peste un interviu pe care autorul sus-numit l-a acordat lui Dean Nelson de la Point Loma Nazarene University, în seria Writer’s Symposium By The Sea, pe data de 8 februarie, 2008.

N-am de gând să traduc interviul, ci doar să punctez (pentru cei care vor să ştie cam despre ce e vorba) câteva idei pe care le enunţă Yancey. N-am citit foarte multe dintre cărţile lui, dar îi apreciez abordarea. Iar faptul că mărturiseşte mereu că încearcă să se dezintoxice de fundamentalismul sudist este un mare plus, cu siguranţă.

Începutul e foarte interesant prin faptul că vine să contrazică atât de clamata simplitate a lumii, a lucrurilor. Yancey susţine că nu e adevărat că totul e foarte simplu de înţeles. Dimpotrivă, că viaţa i s-a complicat din pricina creştinismului şi din cauza lui Christos. Că fiecare problemă poate avea mai multe faţete, lumini şi umbre.

Apoi continuă, spunând că autorii ruşi (iar dintre aceştia se detaşează pentru el – după cum puteţi vedea din Cu sufletul rămas în viaţă – Tolstoi şi Dostoievski) şi Shakespeare au surprins experienţa umană mai bine decât orice psiholog/psihiatru. De fapt, mai bine decât toate tratatele laolaltă, pentru că au cunoscut foarte bine natura umană şi au reuşit să exprime lucruri universal valabile. Nu prea am auzit americani făcând asemenea afirmaţii.

P.Y.  vorbeşte de procesul creaţiei. Scrisul, zice el, este un act psihotic. Interesantă ideea şi explicaţia.

Mai puteţi afla şi despre prânzul luat în compania celor de la U2, despre accidentul pe care l-a avut în 2007 sau sfaturi pentru scriitorii aspiranţi. Totul pigmentat cu umor, ironie, autoironie. Un interviu agreabil, dar nu lipsit de idei. Pentru cititori, se completează portretul desprins din scrieri cu prezenţa concretă a autorului. Cred că merită experienţa.

Umbla un zvon că ar urma să vină în România, însă se pare că deocamdată nu se va întâmpla. Mă întreb cum ar arăta audienţa unui atare vorbitor.

Un film ameţitor. De ridicol. O comedie stereotipă, cu diferenţa că personaje principale sunt doi căţei chihuahua (nici nu ştiam că aşa se scrie numele acestei rase): Chloe şi Papi. Ea, locatară de Beverly Hills, el, un maidanez devenit, în urma reconversiei profesionale, câinele unui decorator de grădini (deci, vă rog, nu grădinar, ci decorator!). Ca orice comedie făcută după acest calapod, are şi a little bit of romance, şi nişte action, şi un pic de suspense, dar şi inevitabilul happy-end.

Peste toate însă, cireaşa explozivă de pe tort: morala! Dar una… să te ţii! Afundă de te ia ameţeala: Înfiază un câine! Dar ai grijă, e un angajament serios, gândeşte-te foarte bine la ceea ce faci! Revin cu detalii după ce mai fac o tură prin trama şi filosofia peliculei.

Căţeluşa de bani gata e aruncată de nişte întâmplări nefericite taman în mijlocul periculoaselor lupte cu câini din Mexic. Scapă teafără şi se alege cu un amic (ciobănesc german) care o ajută să dibuiască drumul către dealurile americane natale. Aflaţi în primele minute din film, dacă nu ştiaţi, că în SUA există centre de relaxare pentru câini bogătaşilor. Locuri unde se cheltuiesc mii de dolari pe o javră într-o săptămână. Dacă spun că banii ăia ar furniza de mâncare pentru mii de oameni, aţi zice că sunt cârcotaş şi poate chiar nesimţit (că îndrăznesc să contest dreptul la fericire al patrupedelor). Dar zic, na: e o debilitate economico-socială să cheltuieşti averi pe câini când zilnic mor de foame copii în Africa.

După mai multe aventuri iniţiatice, Chloe e trimisă de scenarişti la origini. Ho, staţi, că nu în stilul în care românii trimit la origini. Nu, ci potrivit cu moda psihanlitic-populistă: trebuie să vezi de unde provii, ca să descoperi cine eşti. Fumată, răsfumată, parfumată, afumată. Ideea. La fel şi cealaltă cu scotocirea după inner self (dacă mă înţelegi). Adică fiecare trebuie să-şi găsească glasul, deep inside. Vorba românului: fiecare pasăre pe limba ei piere. Dar aici nu piere, ci după ce îşi găseşte lătratul (ca Simba răgetul ancestral sau mai ştiu eu câte personaje răgetul matern) se poate prezenta dezinvoltă în faţa lumii. Săracii câini, nici ei nu scapă de cotrobăirea în sine. Să faci psihologie d-asta pe animale nu se cheamă că le traumatizezi? Mă rog.

Mai e de adăugat că doi câini de rase diferite devin prieteni. Cum că, vedeţi, rasa nu contează. Din păcate, n-am avut parte şi de o pasiune interasială. Iubitul era de acelaşi soi. Tot de învăţăturile de minte ale filmului ţine şi faptul că aristocrata a cunoscut viaţa de maidanez. Dar prea seamănă cu Lady and the Tramp, doesn’t it? Dacă aţi văzut filmul, nu cred să vă surprins ceva din tipologiile reutilizate. Nici măcar replicile nu-s prea originale. În fine.

De ce-or mai fi făcut filmul ăsta? Poate că doar pentru morala din final. M-aş îngrozi să fie aşa. V-am promis să revin. Aşa fac. Deci atenţionarea scrisă de la capătul filmului sună cam aşa: Decizia de a înfia un câine reprezintă un angajament pe viaţă! Să mă dau cu capul de braţele fotoliului nu alta. Ce raţionament beton! De divorţat, poţi divorţa ori de câte ori te compulsionează orgoliul sau imbecilitatea. Dar cu sufletul câinelui nu te joci. Asta e treabă serioasă. Ailaltă se face la biserică, acolo cu preotul ăla ce îndrugă: „… până când moartea… bla, bla, bla…”. Treburile serioase se fac la adăpostul pentru animale, unde dai cu subsemantul că te angajezi să iubeşti, să respecţi şi să preţuieşti potaia, mâţa sau altă creatură… de-a pururi. Că îi faci parastase după ce trece într-altă dimensiune a existenţei şi că îi ţii poza în buletin până te ia Alzheimer-ul şi nu mai ştii cum te cheamă, dar îţi aduci aminte de Chucky, Pufy, Rexy sau Miaunica.

Doamnelor, mă adresez şi dumneavoastră. Puteţi face oricâte avorturi vă permite bugetul, dar cu animalele e mult mai serioasă treaba. Zigotul cela e la dispoziţia voastră. Doar sunteţi stăpâne pe propriul trup, faceţi absolut ce doriţi cu abdomenul care vă aparţine. Câinele însă este un suflet care trebuie respectat. Nu vă angajaţi să-l luaţi dacă nu sunteţi serioasă. Nu vă treacă prin cap să-l ucideţi că faceţi puşcărie. Avortul e legal, doar nu ne-om stresa atâta pentru o „chestie” care, în mod evident, produce disconfort self-ului nostru? Ca s-o scurtăm: iubiţi animalele şi avortaţi cu toată libertatea. Ca nişte fiinţe emancipate ce vă aflaţi!

M-am interogat (nu mi-am ţinut lampa în ochi, fiindcă mi-am răspuns repede şi mulţumitor) ce i-a determinat pe oamenii ăia să transmită un oarecare mesaj musai printr-un film cu animale. N-am găsit alt răspuns decât că voiau să-şi arunce morala-bombă finală şi aveau nevoie de un suport. Iar în acest scop, au deversat milioane de dolari în the Saturday’s Water, aşa într-o doară. Că dacă tot îi aveau, de ce să-şi ajute homeleşii (au şi ei, fiţi pe pace), când puteau să facă reclamă pentru Beverly Hills şi javrele ce-l populează?

Apoi m-am gândit că poate e ceva profetic în faptul că animalele joacă rol de oameni, căci, din nenorocire (o zic cu tristeţe, nu cu cinism), oamenii încep să se poarte tot mai animals alike. La film, de pildă, nişte don’şoare ema(n)ci(p)ate, stăteau cu picioarele răscrăcănate peste scaunele din faţă. Iar la un moment dat au început să şi latre în răstimpuri. Cică se distrau. Cred că producătorii vor (fără intenţia lor) să ne obişnuiască pe unii cu alţii. Să ne convingă de existenţa sufletului necuvântătoarelor. Dacă aşa continuă lucrurile, în curând vom da şpaga (ca pentru permisele de conducere) să primim certificate de câini, pisici, porci de Guineea, iguane, şobolani, papagali, canari, ţestoase, salamandre sau măcar peşti de acvariu (nu-i la îndemâna oricui să aibă o piscină la dispoziţie toată ziua).

Recent, un june sireap s-a oferit să-mi pună botniţă din cauză că m-am întrebat cu voce tare dacă nu nu cumva câinele lui (de vreo 20-30 de kile, deci nu pluş din ăsta simpatic), care tocmai mă amuşina pe la buzunare, n-ar trebui să poarte botniţă. Ba încă, stâlpul viitoarei societăţi s-a şi răţoit la mine, dispus să-mi aplice o corecţie fizică pentru neruşinarea cu care am grăit.

Anul trecut s-au cheltuit (numai în SUA!), potrivit statisticilor APPA, peste 43 de miliarde (sic!) de dolari pe animale de companie. [Apropo, pentru comparație, România vrea să ia cu împrumut 19 miliarde de euro, deci cam jumătate din suma respectivă, ca să redreseze economia națională!] E vorba aici de cheltuieli de întreţinere, nu de achiziţie. N-am nimic cu iubitorii de animale, dar dacă asta nu e anormal, atunci eu chiar nu mai ştiu care e susul şi josul lumii în care trăim.

Un film grotesc aşadar. O caricatură involuntară a contemporaneităţii. Să nu vă amăgiţi că veţi descoperi vreo critică adusă acestor năravuri stupide. Finalul consfinţeşte practic dezirabilitatea şi legitimitatea tratamentelor extravagante faţă de animale. E adevărat că unele pets din film se mulţumesc cu mai puţin, dar cele care au foarte mult, trebuie să se resemneze… cu bogăţia lor. Iar peste toate, nu uitaţi, înfiaţi un câine, cu copiii e mai greu, s-ar putea să se dovedească nerecunosctători după majorat. Nenorociţii!

Dacă vi se pare că tot ce am scris până aici are de-a face cu animalele, permiteţi-mi să corectez această perspectivă. E vorba despre oameni care au început să încurce rău noţiunile. Indivizi pentru care iubirea pentru necuvântătoare a eclipsat (nu zic iubirea, că nu mai poate fi vorba de aşa ceva) bunăvoinţa faţă de semeni. Personaje pentru care câinii, pisicile sau rozătoarele crescute în casă sunt o prelungire fizică a unei molime interioare. Apropierea afectivă de animale şi indiferenţa faţă de oameni sunt semnele unei societăţi dezvoltate patologic. Uite, de-asta mă enervează filmul ăsta, fiindcă încearcă să acrediteze ideea că deviaţiile stabilesc norma. Iar asta nu se întâmplă explicit, programatic, ci implicit, subînţeles (fapt ce mi se pare mult mai grav), ca şi cum toţi am şti şi am fi de acord că aşa trebuie să stea lucrurile.

Beverly Hills Chihuahua (2008)

După cum probabil ştiţi, anul 2009 a fost declarat drept „Anul Wurmbrand”. Nu ştiu exact până la ce nivel a urcat această decizie şi cine i s-a raliat. În orice caz, e o iniţiativă evanghelică, din câte înţeleg eu.

Richard Wurmbrand a devenit cunoscut în România datorită programului Mari Români şi, anterior – cu o audienţă semnificativ mai mică –, datorită Luciei Hossu Longin şi a serialului Memorialul durerii. Aceste emisiuni televizate au un scenariu, un desfăşurător care înseamnă inevitabil şi omisiuni. De asemenea, niciun documentar nu reclamă (dar nici nu exclude) o participare activă. Nu e ca în film, unde actorul (dacă vrea să fie bun) trebuie să-şi intre în pielea personajului.

Anul Wurmbrand e, de asemenea, un scenariu (în sens pur tehnic, nu depreciativ). Care se pare că nu are prea multe legături cu iniţiativele Forumului Civic Creştin, de pildă. Fiecare cu scenariul său. Fiecare cu Wurmbrand-ul său.

Cred că aceasta este una dintre modalităţile în care se vorbeşte azi despre Wurmbrand şi la nivel de indivizi. Una dintre abordările cele mai confortabile, de altfel, când e vorba de tipi incomozi. Cui îi place să fie deranjat de cine ştie ce subiect sau temă spinoasă, care i-ar putea da viaţa peste cap? Cel mai sigur e să-ţi secţionezi dintr-un personaj cât ai nevoie şi cât îţi foloseşte.

Wurmbrand a încetat să fie un martir, a intrat în rândul brandurilor atractive. Pentru comunitatea evanghelică este cel mai de seamă reprezentant. Incontestabil ca statură. Lăudat de pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, de pr. greco-catolic Tertulian Langa. Recunoaştere interconfesională deci. Nu-i de mirare că s-au oferit unii să-l confişte pentru ortodoxie. Iar alţii să-l apere cu sârg.

Pastorul lutheran s-a dovedit interesant şi când a apărut ca idee de voting în topul Mari Români. Am primit nenumărate îndemnuri să-l votez. De ce? Tot felul de intoleranţi – care n-ar lăsa în Rai decât pe cei care cred fix ca ei – l-au votat pe un Wurmbrand insuportabil de ecumenic. De ce? Oare știau pe cine votează? Poate există o felie din brand care le convine. Dintr-odată evanghelicii aveau o spinare pe care să sară ca să se vadă de la distanţă. Mişto procedeu.

Poate că exagerez, dar risc. Consider că Wurmbrand a fost unul dintre oamenii cei mai asemănători cu Christos pe care i-am avut contemporani. Scrierile lui ar trebui citite cu mai multă grijă, cu oarece atenţie, cu permeabilitate la ideile afirmate. Chiar dacă el însuşi îşi declară lipsa de sistem şi inapetenţa pentru a concepe unul. Dar am impresia că e de multe ori citit şi rechiziţionat cu aceeaşi superficialitate cu care chiar Biblia e transformată într-o minge de ping-pong interconfesional. Iar că aprecierea de care se bucură fostul deţinut vine dintr-un reflex subcultural la modă. E aproape cool să ştii despre Wurmbrand, la fel cum ştii de Rick Warren (oh, yeah!) ori de Max Lucado, de Danion Vasile sau mai ştiu eu care vedetă din lista celebrităţilor acestui moment.

Spuneam despre C.S. Lewis şi repet asta în dreptul lui Richard Wurmbrand: refuz să cred că dacă ar fi citit şi luat în serios ar mai fi la fel de apreciat de butonarzii care l-au votat în topul Marilor Români. De aceea, nu sunt absolut deloc convins că propulsarea lui s-a datorat preţuirii de care se bucură. Aprecierea adevărată vine pe urma cunoaşterii. Iar cunoaşterea lui Wurmbrand nu poate să nu tulbure optimismul triumfalist, fiindcă înseamnă să iei la cunoştinţă despre câtă suferinţă există perpetuu în creştinătate. Şi că vocaţia creştină are de-a face nu cu averi înmulţite exponenţial, ci cu identificarea cu săracii, cu torturaţii, cu chinuiţii… cu toţi declasaţii.

Devine complicat să admiri un personaj care, la un moment dat, spunea că decât să se spurce Raiul cu el, mai bine să nu fie primit acolo. Simultan e foarte greu şi foarte uşor să te entuziasmezi de aşa ceva. Foarte uşor, pentru că e o zicere memorabilă, te lasă mască, te impresionează. E beton să- l auzi pe unul tare vorbind aşa. Foarte greu, fiindcă, odată ce începi să te gândeşti şi să compari urieşenia lui cu dimensiunile proprii… e insuportabil gândul că „dacă şi el, care era atât de mare…”.

Sper că în anul său, Wurmbrand nu va deveni doar un talisman de atârnat la gâtul altora, ci va începe să fie mai cunoscut şi mai preţuit (sau dispreţuit) pentru ceea ce a făcut, a scris şi a trăit. Faptul că pe site-ul cristianet.fr îi devansează pe toţi ceilalţi mi se pare un semn de bun augur.

Am aflat cu stupoare din „Jurnalul Naţional” de luni… Aici musai să întrerup preafrumoasa şi stupefiata mea introducere pentru o paranteză mai lungă. Primul germene de suspiciune a tresărit când am văzut ziarul în care apare informaţia. Mi-am mărturisit şi cu altă ocazie neîncrederea în campania de restituire a istoriei române pre-revoluţionare iniţiată de acest cotidian. Prea mult prezent în trecutul povestit de dumnealor. Ce căuta, încă mă mai întreb, Băsescu pe prima pagină a unui număr „restaurat” al „Scânteii”? Doar coincidenţa face ca şi Antenuţele să nu-l aibă la inimă pe acelaşi personaj? Poate mai bine s-ar ocupat în detaliu numai de meciul Dinamo-Steaua, din ’88.

Îmi reiau cursul introducerii. Stupoarea mi se trăgea aşadar de la dezvăluirea că Ion Iliescu e, de fapt, „complotist” cu acte în regulă. Pe scurt, în martie 1989, el ar fi scris o scrisoare de protest pe care i-a înmânat-o lui Virgil Măgureanu (pe atunci cadru didactic la „Ștefan Gheorghiu”) care urma să o paseze lui Ovidiu Trăznea (tot profesor pe la Academia Partidului), iar acesta să o trimită peste graniţă. Scrisoarea însă n-a mai părăsit niciodată ţara. Trăznea, care ar putea să confirme, a decedat. Un alt personaj implicat în chestiune – un fost ambasador, după declaraţiile lui Măgureanu – rămâne anonim din princina unui neaşteptat… lapsus al fostului şef SRI. Omul chiar insistă că nu-şi aminteşte. Să-l credem dară.

După ce am citit scrisoarea în întregime, am rămas cu nişte întrebări care nu-mi dau pace. Unele sunt mai direct legate de subiect. Altele îi dau târcoale mai pe departe. Dar n-am ce face, că nu pot scăpa de ele cu totul.

Trec peste amănuntul că scrisoarea nu este semnată, ci dată „anonimă”. Iar Securitatea, deşi îl pândea de zor, îi dă ocazia să se întâlnească fără oprelişti cu Măgureanu şi nu suspectează nimic. Or fi având şi ei rateurile lor, cine ştie?

Este notorie aplecarea comuniştilor către rescrierea trecutului. N-aţi învăţat cei mai mulţi că 23 Augúst/Libertate ne-a adus – pe spezele Partidului? N-aţi fost – cei mai apropiaţi de vârsta mea, probabil – deziluzionaţi că Vasile Roaită nici măcar n-a existat? Iar dacă a existat totuşi şi a murit cu mâna pe sirenă, cum se spunea, s-ar putea să nu fi avut nicio legătură cu comunismul? Mare parte din poveştile cu ilegalişti erau mistificări realizate în buna tradiţie sovietică (după cum dovedesc cercetători ca Eugen Negrici sau Ana Selejan). Ce ne-ar putea convinge că această scrisoare nu este o făcătură? Mai ales că există, deocamdată, o singură mărturie în favoarea ei. Oricum, nici măcar un specialist de talia sociologului Vladimir Tismăneanu nu pare foarte convins de autenticitatea misivei.

E cel puţin straniu că această dovadă este servită în treacăt tocmai de către un fost şef de serviciu secret numit în funcţie de partidul învingător (FSN), la propunerea lui Iliescu. O fi o coicindenţă asta, dar bizară coincidenţă. Cum se explică şi că lui Măgureanu i-a zburat porumbelul abia în 2008? Dacă „scăpa” această informaţie în vremurile bune, poate că vedeam un adevărat erou în persoana preşedintelui ţării, poate că-i făceam statuie încă din timpul vieţii. Atunci era un moment priincios. Că doar I.I. deja se jucase cu „nu candidez, ba candidez”, iar ţara tăcu mâlc şi-l votă într-un procent ruşinos de mare. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva există vreo legătură între această apariţie tardivă şi imaginea din ce în ce mai şifonată a fostului revoluţionar-şef.

Să admitem însă că a existat această revoltă scrisă a lui Iliescu. Dacă o veţi citi, veţi constata că el îndeamnă la acţiune, la protest, la luptă. Oare chiar ştia că asta urmează să se întâmple? Sau ştia măcar că doar aşa poate fi speriat Ceauşescu? Iar dacă oamenii au ajuns să-i îndeplinească în decembrie visul lui primăvăratic, cum se face că i-a măcelărit pe unii şi după 22? Dacă e adevărat că „este în interesul tuturor lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu împărtăşească sentimentele maselor largi populare din care provin şi pe care trebuie să le slujească”, atunci cum se face că aceste „organe” n-au simţit cu poporul?

Tot în acest text „apocrif”, fostul preşedinte al ţării critică dur clica din jurul lui Ceaşescu pentru indiferenţa pe care o manifesta faţă de popor. Surprinzător, toate clicile (mult mai cuprinzătoare numeric) care l-au înconjurat pe Iliescu după ’90 au manifestat aceeaşi indiferenţă dispreţuitoare faţă de ţărani (amintiţi-vă „retrocedările” de maxim 50 de ari făcute cu „permisiunea” lui imediat după ce a fost ales preşedinte), faţă de intelectuali (Piaţa Universităţii), faţă de muncitori (favorizarea minerilor şi a celor ce reprezentau mase electorale compacte). De ce a patronat cu seninătate de bunicuţă înţeleaptă şi pasivă toate furtişagurile care s-au făcut după revoluţie, din moment ce tocmai asta îl deranja teribil la ceauşeşti? Situaţia pare destul de similară, dacă ţinem cont că şi Ceauşescu părea se nu ştie exact ce se petrecea în ţară. Ba chiar ar fi în defavoarea lui Iliescu, care mereu voia să dea impresia că ştie foarte bine.

Documentul mai conţine şi referiri la compromiterea conceptelor de democraţie şi socialism „care s-a născut în gândirea social-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere, lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare…” Ar trebui văzut atunci de ce I.I. mânuia cu grijă toate mijloacele de propagandă împotriva partidelor istorice. Dacă pentru dânsul era atât de importantă expresia societăţii libere, de ce i-a contestat exprimările şi de ce i le-a cenzurat? De ce abia apariţia televiziunilor particulare a marcat şi o ascensiune semnificativă a altor forţe politice decât FSN-urile? De ce persecuţia împotriva Regelui Mihai?

Potrivit propriilor declaraţii, în ’71, după Tezele din iulie, a început îndepărtarea lui Iliescu din primele rânduri ale Partidului. Mergând mai în urmă, prin ’48-’49 îşi inaugura activismul politic şi social. Adăugaţi şi anul ’89 şi iese cum că o dată la vreo douăzeci de ani face o schimbare majoră de look. Oare ce-o fi determinat-o pe asta din urmă şi ce efecte va avea? D-l Vladimir Tismăneanu avansează o explicație, dar numai asta să fie? Sau ni se mai pregăteşte şi altceva?