Rate this:

Există vreo șansă de a diminua această tendință? Mai este drum de întoarcere? Am spicuit câteva fragmente dintr-un articol publicat pe smartwoman.hotnews.ro.

Dacă vreți și alte șocuri, mai puteți citi, în același ton, despre adolescentele britanice campioane la avort, despre o nouă ecranizare a piesei Romeo și Julieta în care actrița de 14 ani trebuia să apară nud, despre mama care-și distruge fiicele ca să-i semene etc. În loc să fie eliminate de organismul sociale, aceste anomalii sunt privite ca niște curiozități, devenind subiecte de presă, nu cazuri de spitalizat.

Oricat de mult ar vrea parintii sa le faca pe plac fiicelor lor, specialistii psihologi insista ca asta nu inseamna sa fie de acord cu achizitionarea unor obiecte vestimentare care sa transforme din punct de vedere vizual sau mental fetitele de 8-9 ani in adolescente de 15-16 ani. Fetele nu mai vor sa fie “frumoase, dragute”, fetele vor sa fie “sexy si hot” intrucat ele inteleg si deduc ca aceasta este cheia succesului in ziua de azi. Tinerele sexy par a avea mai multa trecere decat cele mai cuminti, serioase, studioase. Iar aceasta presiune spre sexualitate de la varste foarte fragede va avea efecte devastatoare asupra imaginii si respectului lor de sine catre varsta adolescentei. Etapele firesti ale copilariei pur si simplu nu trebuie arse, altfel pretul platit va fi foarte mare si dur. [...]

La randul lor, baietii invata de la varste prea fragede sa priveasca fetele cu interes sexual, iar asta le va face foarte rau si lor, dar mai ales fetelor.

Statisticile relevate de psihologii Diane E. Levin si Jean Kilbourne in cartea lor mai sus mentionata arata ca baietii de azi au “uitat” sa priveasca fetele ca pe niste prietene, colege de scoala sau de joaca si doar atat. Ele sunt niste “lucruri” neaparat sexy care trebuie sa ne faca noua, baietilor, pe plac. Si cu cat sunt mai dezbracate, cu atat mai bine. [...]

Ce are un parinte de facut? Intai de toate sa nu se pozitioneze ca dusman sau critic aspru al copilului, chiar daca nu e de acord cu ce vede sau aude; acest lucru e imperativ necesar pentru ca vocea sa de parinte sa fie auzita de copil si, mai ales, luata in considerare. Sa nu uitam ca parintii trebuie sa lupte cu toata influenta mediului scolar, al mediatizarii si imaginilor sexuale care exista de la ce se vede la tv pana la orice coperta de revista de la un chiosc de ziar pe langa care se trece. [...]

Comunicarea este cea mai importanta cale de a ajunge la sufletul copiilor. Intrebati copiii de ce le plac anumite melodii/videoclipuri, anumite personaje din peisajul monden la care au acces si explicati-le ce anume este periculos in comportamentul lor.

Vorbiti cu copiii de la varste mici, pe intelesul lor, despre sexualitate, despre relatii. Trebuie sa-i faceti pe copii sa va vorbeasca, sa va intrebe cate in luna si in stele despre sex, fara frica, fara rusine, fara teama ca vor fi mintiti.

Articolul integral poate fi citit aici. Ce părere aveți despre problema ridicată și mai ales despre soluțiile propuse?

Rate this:

Piesa Adei Milea face parte din albumul „Absurdistan” (Intercont Music, 2003):

Ceaușescu n-a murit.
Ne veghează îndârjit.
Ceaușescu e o școală,
Ceaușescu e… o boală/în sală.

E în mine, e în tine,
E în blocuri și uzine,
Azi îl poartă fiecare:
Ceaușescu-n veci nu moare.

Ceaușescu n-a murit.
Istoria ne-a păcălit.
Limba lui de lemn se plimbă
’ncet prin vechea noastră limbă.

Ceausescu n-a murit.
Istoria ne-a păcălit.
Noi suntem vii și morții:
Ceaușești suntem cu toții!

PS: Dacă cumva ați uitat, pe 26 ianuarie era ziua de naștere a lui Ceaușescu și, în anii săi de pe urmă, era sărbătorită chiar mai abitir decât Unirea Principatelor.

Rate this:

Când luam câte un premiu la școală, nu prea aveam mare lucru de făcut decât să mă duc în față, să-mi însușesc diploma aferentă și, eventual, pachetul cu cărți. Lucrurile erau simple și clare. Dacă mai cădea pleașca pe tine și să ai învățător sau diriginte (cum mi s-a întâmplat în două dintre cele trei cicluri de învățământ), atunci erai liniștit și din partea florilor. O strângere de mână era suficientă.

Nu prea știu însă cum se capătă un premiu pe internet. Data trecută când am luat un premiu (pe 2007), am participat la o ceremonie de decernare, deci semăna destul de bine cu ceea ce știam din școală. Plus că pe atunci eram mai avântat, mai entuziast, mai nepățit.

Desigur că îi mulțumesc lui Alin Cristea pentru premiul din acest an. Carevasăzică tactica mea malefică nu a dat roade și mă văd coleg de podium cu Dionis Bodiu. Așa că, dacă n-a mers cu răul, mă pun cu binișorul pe lângă el și mă declar în deplin acord cu afirmația că acest pachet de cărți constituie un cadou frumos de ziua lui – Să fii sănătos!

Îmi cunosc destule hibe care m-ar fi determinat să nu-mi acord un astfel de premiu, dar dacă Alin nu le-a luat în seamă… o să tac chitic, de ce să mă mai trădez acum? Oricum e tardiv.

Rate this:

ziare-pe-net.ro

Nu mai miră pe nimeni că „Unirea Principatelor” nu ne mai mișcă aproape deloc. Cuvintele respective sunt goale și cine s-ar încumate să riște să le umple la loc? Eventual cu niște venin xenofob, cu niște mâzgă sentimentaloid-paranoidă.

Ideea de unitate a românilor e subminată zi de zi, nu de râcâieli mărunte (firești pe orice meridian și, la urma urmei, cu totul inofensive în plan național), ci de separatisme politicianiste, de răfuieli partinice, de manifestări aberante ale corupției și furăciunii.

Și chiar dacă n-ar fi asta, cuvintele mari care coagulau în jurul lor popoare întregi au fost suprimate, pentru că ideile care stăteau în spatele acestor cuvinte au fost aruncate la pubela istoriei.

După cele mai recente teorii populare sau cult, noi nu suntem decât niște meteori care, cu totul întâmplător și mai ales fără niciun sens, au nimerit laolaltă pe un teritoriu numit România. Prin urmare, nu ne interesează cum se cheamă acest teritoriu, nici cum a dobândit această identitate teritorială. Nu ne privește nici trecutul, nici viitorul lui. Singura noastră legătură cu el e de natură administrativă – toți cei care-l locuim împărtășim aceeași blestemată cetățenie.

Rate this:

Mănăstirea Sf. Ecaterina, de la poalele Muntelui Sinai, este cea mai veche mănăstire creștină locuită neîntrerupt. În prezent, aparține creștinilor de rit ortodox-grec.

Cea mai cunoscută figură care a viețuit în acest așezământ creștin e Ioan Scărarul (autorul scrierii Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara raiului), care a fost și egumenul mănăstirii ce însă nu căpătase numele Sf. Ecaterina.

via http://www.crestinortodox.ro

Biserica „Schimbarea la Față” se remarcă, la nivel de construcție, prin turnul cu cele 9 clopote, dintre care unul din lemn.

sacred-destinations.com

În incinta mănăstirii există și o capelă construită pe locul în care se crede că ar fi fost rugul aprins din care i-a vorbit Dumnezeu lui Moise când l-a chemat să conducă poporul evreu.

Rate this:

commons.wikimedia.org

Într-un articol publicat pe pași.ro (preluat de Creștin Total), d-l Darius Cornean ridică întrebarea dacă creștinii ar trebui să protesteze. Textul – concis – dă un răspuns destul de imprecis. Am înțeles că, în principiu, e ok să iei parte la proteste.

Accentul însă mi se pare că ar trebui să cadă în altă parte. O scurtă incursiune în istoria Bisericii lămurește chestinea participării ca atare la un protest. În primele conflicte dintre Biserica proaspăt formată și liderii religioși ai evreilor, Petru stabilește un principiu de lucru fără echivoc: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Așadar, nu capătă legitimitate doar ideea de protest, ci chiar și cea de nesupunere fățișă față de oameni.

Există o întreagă literatură apologetică produsă de scriitori bisericești din veacul al II-lea și al III-lea, în care Tertulian, Ciprian, Minucius Felix, Iustin Martirul și Filosoful etc. adresează scrisori autorităților, protestând – cel puțin așa s-ar traduce astăzi demersul lor – împotriva persecuțiilor ce-i vizau pe creștini.

Notez cu titlu de anecdotă că e oarecum ironic ca într-o revistă (neo)protestantă să se discute legitimitatea ideii de protest. Însă, revenind la chestiuni serioase, orice idee fondatoare poate fi pusă în discuție.

Rate this:

Foto: Agerpres via adevarul.it

Cred că există câteva câștiguri certe ale acestor proteste anti-băsesciene. Multe voci erau de părere că România trebuie condusă de un lider autoritar, de o mână forte. Că numai așa se poate, că poporul nostru are nevoie de un tartor. Ei bine, Băsescu exact asta a fost. Sper că i-a lecuit pe toți cei care așteptau un conducător mesianic și intransigent.

Cine are încă au ezitări (și-l mai așteaptă pe Vadim să execute pe stadioane toți corupții patriei) bine ar face să-și lămurească această chestiune cât mai repede cu putință. „Mâna forte” e incontrolabilă și, dacă apucă să acționeze în disprețul țării, cu greu mai poate fi oprită.

Toți cei care doreau ca unui singur om providențial să i se încredințeze atribuții sporite ar trebui să realizeze cât de aproape le-a/ne-a trecut glonțul pe lângă ureche. Și să se bucure că ideea lor n-a apucat să se materializeze.

Băsescu nu trebuie tratat ca o nefericită excepție. Dimpotrivă, evoluția lui de la liderul voluntar și simpatic, care spune lucrurile pe șleau, de la luptătorul pentru dreptate și adevăr, de la politicianul anti-politruc către autoritarismul și derapajele aberante ale ultimelor luni e oricând repetabilă.

Rate this:

http://www.e-stireazilei.ro

…să nu plece singur, ci să mai ia cu el vreo câțiva. Pe toți mahării PDL. Pe Ponta-Antonescu-Voiculescu și pe toți dinozaurii PSD-PNL-PC. Pe Geoană și pe Becali. Pe Năstase, pe Iliescu, pe Fenechiu, pe Androneasca și pe alții de-o seamă cu ei.

…să ia a treia parte (măcar) din aparatnicii de prin magistratură, de prin CC, de prin CSM, de prin CAS și din alte instituții centralizate ale Statului.

…să ia Guvernul și ordonanțele sale interminabile.

…să ia cea mai mare parte a Parlamentului și toate legile stupide care au fost date de-a lungul ultimelor 2 decenii.

…să ia neapărat și câinele rabic al democrației, care latră de nebun străduindu-se din răsputeri să manipuleze un popor obosit și exasperat, care încearcă să deturneze nemulțumirile legitime ale unei țări aflate în suferință.

…să ia toate bolile morale cu care neofeseniștii fără scrupule și fără Dumnezeu au infestat oameni care n-au avut altă vină decât că i-au crezut pe cuvânt și iau considerat oameni de omenie.

…să-i ia și pe zănatecii care fetișizează extatic violența ca fiind rea, dar, vezi doamne, necesară în condițiile date, ca să-și justifice ei simpatia pentru „ocupanții” occidentali.

…să ia toți așa-zișii întreprinzători privați care nu fac decât să profite de absolut orice portiță care li se ivește ca să prade și să distrugă ce-a mai rămas nedevorat.

…să ia și acest simulacru de democrație, pentru ca ideea de politică, de civism și de societate democratică funcțională să capete iarăși sens.

…să ia modelele subumane, tembele și degenerate pe care le-au instituit cu largul concurs al presei scrise și audiovizuale.

…să ia toți inspectorii școlari, toți directorii de instituții, toți managerii numiți pe criterii politice, nu de competență.

…să ia toți (sau măcar jumătate) din hoții și profitorii de diverse culori și cu diverse denumiri ce parazitează toate instituțiile statului.

…să-și ia, pe scurt, tot calabalâcul politruc cu care a fost contaminată România.

Rate this:

Până prin adolescență e ceva firesc ca oamenii să nu aibă o idee prea precisă despre semnificația fiecărui cuvânt folosit (așa se justifică și apelativul pe care l-am folosit în titlu). Chiar și după ce e depășită această vârstă, se întâmplă să mai exagerezi – că doar d-asta există hiperbola –, însă e de preferat să știi că o faci. Mai ales dacă ești într-o branșă care lucrează cu cuvinte.

Cuvinte precum dictator, tiran, revoluție au un anumit conținut care nu-i bine să fie vărsat pe oriunde, oricum și oricând. Zic unii că vor să facă o revoluție împotriva dictatorului Băsescu.

Mai întâi, Băsescu nu e dictator. Lucru lesne de dovedit. Câtă vreme gurile de foc ale lui Voiculescu au libertatea să-l scuipe la infinit pe președintele țării, făra ca cineva să le pună călușul, nu-mi vorbiți, vă rog, de dictatură. Cuvântul e cu totul nelalocul lui.

Rate this:

Preluată de pe awaythrough.com

În virtutea educației explicite, dar mai ales implicite, am considerat multă vreme că exclușii bisericilor sunt niște oameni care-și merită soarta. Păstrând proporțiile, era ceva cam în genul pușcăriașilor care trebuie să plătească pentru infracțiunile comise.

Eram deprins să privesc totul în termeni juridici: după faptă și răsplată. O atitudine demnă de Vechiul Testament, unde comunitatea trebuia să sancționeze încălcările Legii. Această perspectivă nu intra în conflict cu ideea că „toți au păcătuit”, că nu există nimeni care să poată face fapte bune prin sine și nici vreunul care să fi atins desăvârșirea.

Mi-a rămas în minte o imagine emblematică. Un ins care călcase pe bec a fost sancționat de către biserică. Cred că e normal să fie așa. La un moment dat, în timp ce trecea pe lângă casa mătușii lui, femeia a ieșit în stradă și a început să arunce cu pietre după „păcătos”.

Această manifestare de ostilitate poate fi considerată reprezentativă pentru felul în care era privit cel exclus, pentru reacțiile pe care le stârnea în sânul comunității. Se impunea un fel de exorcizare socială a răului. Omul-problemă trebuia înlăturat simbolic, repudiat.

Rate this:

preluată de pe smurd.ro

Precizez de la bun început că am mare stimă pentru ceea ce a reușit să facă Raed Arafat în România. Sistemul pus la punct de el este o palmă pe care profesionalismul a administrat-o birocrației și delăsării. În timp ce o grămadă de manageri de spitale se văicăreau că n-au bani, că nu pot, că nu știu, Raed tăcea și făcea. Și făcea bine. Și bine făcea. Merită toată susținerea noastră.

Dar dacă Arafat ar fi fost un profesionist desăvârșit în turism sau în arta culinară, dacă arfi pus la punct un lanț de cofetării excepționale sau ar fi reușit să implementeze un sistem performant de lucru în agricultură, după care să devină secretar de stat, atacurile lui Băsescu nu ne-ar fi scos din pepeni.

E normal, veți zice, doar e vorba de sănătatea noastră. Tocmai asta vreau și eu să zic. În esență și dincolo de primul strat al discuției, nu pe Raed Arafat îl căinăm (există și câteva excepții reprezentate de oamenii care au lucrat direct cu el și l-au cunoscut), ci propria noastră soartă ne-o plângem.

Prin sistemul de intervenție rapidă pe care l-a creat, medicul arab a devenit furnizorul nostru de încredere. Toți cei care am avut nevoie de ambulanță (înainte să se pună SMURD-ul pe picioare) știm că timpul ce se scurgea între momentul apelului și sosirea efectivă a mașinii era imposibil de estimat. Putea fi vorba de câteva minute, dar și de câteva ore.

Rate this:

Teatro dal Verme, Milano via wikimedia

Și-a pierdut vremea compunând muzică. Nici măcar n-a trăit foarte mult. Sărmanul, putea face și el ceva util. Să inventeze niște mașini-unelte, niște forme de făcut cărămizi, niște arcuri de pus sub trăsuri. Orice, numai să nu piardă vremea cu operă, auzi tu! Adică să taie frunze la câini. Sărmanul Weber… cum de nu a avut pe cineva pragmatic lângă el să-l îndrume?!

La fel și ălalaltu’, Schubert. Care a trăit numai 31 de ani. Chiar nu şi-a găsit nimic mai bun de făcut decât să scrie muzică simfonică? Nu erau pe vremea lui destule „cluburi” sau cum le-o fi zicând atunci ca să-şi omoare neuronii și să-și rezolve tensiunile interioare? Nu avea bordeluri în care să-şi consume energia? Iar dacă-i rămânea o fărâmă, nu putea să facă ceva util societății? Niște schiuri, niște ochelari, un tambur, o roabă mai performantă… orice.

Niște ratați compozitorii ăștia, n-au făcut decât să inventeze tot felul de melodii absolut plictisitoare. Dacă vrei muzică adevărată, ai Marius Moga, ai bâțâieli senzuale, nu fracuri, viori, harpe și tot felul de blestemății care te adorm. Muzică de calitate te pune în mișcare. Ia niște house, niște manele, niște rock. Dar nu prostia aia simfonică din care nu înțelegi nimic.

De foame nu ne ține, de frig, nici pe atât. Nu rezolvă problema locurilor de muncă, nu ne aduce mai mulți bani în portofel, nu ne face nici mai deștepți, nici mai norocoși. Complet inutilă toată treaba… Nici distractivă nu e, nici măcar gagici nu poți agăța pe muzică d-asta.

Rate this:

via meds.queensu.ca

Toată copilăria și adolescența am fost convins că să ajungi „la comitet” era un lucru rău. „Te pârăsc la comitet!” „Vrei să ajungi la comitet?” „A fost oprit la comitet…” „I-a chemat pe toți la comitet!” Deși îi cunoșteam pe toți cei care erau în comitet, toată lumea părea oarecum speriată și rușinată de ideea de a ajunge în fața forului ales de comunitate să conducă pentru un mandat limitat biserica locală.

Cam aceeași senzație și impresie – însă muuult mai pregnantă – am trăit-o în timpul facultății când „comisia pastorală” a luat locul comitetului. Cum nu cred să existe tânăr fără vreo pată – dacă este, să-l țină Dumnezeu tot așa, iar mie să-mi ierte nedreptatea ce i-o fac – toți ne simțeam într-o anumită măsură pasibili de o vizită pe la „comisia pastorală”. Și nimeni nu ardea de nerăbdare să i se întâmple.

În școală, hai să zic că înțeleg că acest for cu putere decizională nu e chiar așa grav să fie temut de către studenți. La urma urmei, instituția are dreptul să-și stabilească propriile reguli (ideal ar fi să nu le schimbe pe parcursul unui ciclu de învățământ, dar asta-i altă discuție) și să vegheze la respectarea lor.

Comitetul însă e oarecum surprinzător că a căpătat această aură înfricoșătoare, de vreme ce, toată lumea așa zice, membrii comitetului sunt selectați prin vot ca să slujească interesele comunității. În consecință, întâlnirile cu ei ar trebui să fie prilejuri de împreună cugetare dacă nu chiar de bucurie. În orice caz, nu teama s-ar cuveni să fie cel dintâi sentiment încercat în urma unei convocări „la comitet”.

Rate this:

Nu o dată, biserica a fost comparată cu o arcă – aluzie la arca izbăvitoare a lui Noe. Mai mult, în catolicism, corpul principal al catedralei poartă denumirea de „navă”. Forma bisericii aduce, în mod intenționat, cu o corabie. Sesizând o nevoie, unii iau această exprimare ad litteram.

Mai au și alții capele plutitoare, dar e „just for fun”. La ruși însă, chestiunea e cât se poate de serioasă. Informația pe care am căpătat-o eu era că pe Discovery rulează în această perioadă un documentar despre Rusia, însă, din motive ce țin de posibilitățile limitate ale blogului, nu pot prelua imaginile video de aici (oricum, e doar un teaser). Mă mulțumesc cu un documentar, despre aceeași biserică, făcut în 1998 și din care există un fragment mai consistent pe youtube.

Rate this:

itsenergystupid.ca

Corupția nu se uită la fața omului, ci la inima lui. Nu contează cum arată cineva, ci doar ce își dorește și cât e dispus să dea sau să încaseze. Corupția nu discriminează bătrânii, femeile, copiii, homosexualii, ungurii, țiganii, evreii. În fața ei toți sunt egali și oricine poate deveni oricând părtaș la masa ei bogată.

În fața corupției nu contează de care parte te afli, important e să fii în lanțul trofic. Totuși, e mai ferice să primești decât să dai sau măcar să și primești dacă tot e să dai. Corupția nu face caz nici de apartenența politică, deși e știut că mai bine e să fii cu Puterea decât cu Opoziția.

Toate cele de mai sus le dovedesc cu prisosință politicienii români. M-am săturat deja să fac distincția între politicieni buni și cutre, între politicieni care își promovează interesele fără rușine și pretinși politicieni cinstiți care, chipurile, ar urmări întâi de toate binele public. Căci, ori de câte ori se întâmplă ca un poltician să fie implicat într-o chestie dubioasă, nici un altul – indiferent de convingerile religioase sau înalta moralitate caracteristică – nu iese să-l sancționeze public, să demaște măgăria, să stigmatizeze năravurile proaste.

Rate this:

via naset.org

Toate speranțele – după cum și toate spaimele – ne sunt legate de viitor. De acolo așteptăm, ca nație, ca indivizi, lucruri mai bune, zile mai însorite, sfârșitul crizei, semnele prosperității, o viață mai liniștită etc.

Viitorul însă se leagă indisolubil de copii și generațiile tinere. Oricât ambiț am avea, nu putem trăi suficient încât să ne garantăm viitorul prin forțele proprii. Va veni un moment în care cele mai importante decizii vor fi luate sau măcar influențate în bună măsură de copiii noștri.

D-aia mi se pare important să aruncăm o privire – chiar dacă demersul se arată complet inutil momentan – la educația pe care o capătă cei care vin după noi. Am stabilit deja că viitorul Bisericii ține de îndurarea lui Dumnezeu, nu de strategii manageriale. Dar viitorul societății, depinde în covârșitoare măsură de ce învață azi copiii.

Am văzut că tendința susținută de Ministerul Învățământului sub oblăduirea Europei e ca vârsta la care copiii sunt luați de lângă părinți să devină din ce în ce mai fragedă. Dacă e posibil, de cum se termină cei doi ani de concediu ai mamei, copiii să intre în creșe și în grădinițe.

Rate this:

Memorabilă replica pe care am rețint-o pentru titlul postării!

Rate this:

via christianityinchina.org

Dacă ar fi să încerc o definiție a ecumenismului (în cazul în care mai e posibilă una), aș miza pe ideea ce reiese din fragmentul următor:

Vreme de mai mulți ani, am fost implicat în încercarea de a aduce unitate între diferitele ramuri ale bisericilor de casă din China. Aceasta a fost una dintre cele mai dificile sarcini pe care am fost chemat să o îndeplinesc.

Cea mai mare parte a anilor 1980, bisericile ce se adunau în case în China au fost unificate. L-am slujit împreună pe Isus şi nu ne preocupa cărui grup aparţineam. Îi aparţineam cu toţii lui Isus şi asta era tot ce conta.

Lucrurile au început să se schimbe la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. Mulţi creştini din Occident au auzit despre marea trezire care are loc în China şi au dorit să ia și ei parte. Şi-au trimis reprezentanți în China, ca să se întâlnească cu liderii bisericilor de casă. Ne-au spus că nu eram suficient de educaţi şi că cea mai mare nevoie a noastră era o educaţie teologică mai substanțială. Ne-au dat asigurări: „Denominaţia noastră are cel mai bun program educaţional. Va fi o binecuvântare pentru voi”. Ani de-a rândul, credincioşii au venit în Hong Kong și au trecut peste graniță, în China, aducându-ne biblii, lucru pentru care le-am fost recunoscători. Totuși, au mai trecut granița și mii de cărţi de învăţătură, care promovează doctrine preferate de anumite denominaţii.

Rate this:

Chestiunea mi se pare de cea mai stringentă importanță. E de viață și de moarte… confesională. Sau poate că e doar o impresie subiectivă. Și totuși…

Mi s-a întâmplat să discut cu mai mulți oameni cu vârste relativ apropiate de a mea (±10 ani, să zicem) și am constatat că sunt destui cei pentru care toată povestea asta cu distincțiile confesionale nu prea contează. Sau nu în felul în care și-ar dori cei care le subliniază cu îndârjire.

Fenomenul s-ar putea să fie marginal și nesemnificativ, dar dacă nu-i așa? Stimați lideri (oficiali) ai bisericilor de diverse denumiri și culori, poate n-ar fi rău să verificați. Însă nu așa, de suprafață, doar între tinerii „implicați”, între cei pe care sistemul i-a integrat și i-a asimilat iremediabil. Ci și printre cei care își permit să aibă păreri proprii, fără ca prin asta să dorească să devină oarece soi de dizidenți sau reformatori postistorici.

Există câteva tipuri de ecumenism*  pe care l-am sesizat discutând cu unii și cu alții. I-aș pune pe primul loc pe cei care sunt dispuși să pună la o parte divergențele dogmatice pentru a obține o unitate de acțiune. Oameni care nu se sfiesc să se asocieze cu ortodocșii, cu catolicii, cu reformații atâta vreme cât se pun în slujba unei cauze nobile, motivați de îndemnurile evangheliilor.

Rate this:

via hopemoraviannc.org

Cuvintele de mai sus constituie mottoul Bisericii Moraviene, una dintre cele mai vechi biserici protestante. Rădăcinile Unitas Fratrum, cum se mai numesc, urcă până în secolul XV, înainte de Reformă, tocmai către Jan Huss și adepții săi din Boemia. 1457 este considerat anul de naștere al comunității. Abia peste 60 de ani își va afișa Luther tezele pe ușa catedralei din Wittenberg.

Unul dintre cei mai însemnați episcopi ai moravienilor a fost Comenius, considerat „părintele pedagogiei moderne”, care a păstorit această grupare în timpuri dintre cele mai întunecate.

Câteva decenii mai târziu, Biserica Moraviană are parte de un reviriment sub oblăduirea contelui Nicholas Ludwig von Zinzendorf, un aristocrat pietist. Acest nobil permite câtorva creștini moravieni – persecutați la acea vreme – să se așeze pe moșia lui care va căpăta numele Herrnhut, adică „Cetatea Domnului” (Jonathan Hill, Ghid de istoria creștinismului).

Zinzendorf a devenit episcopul acestei comunități care încerca să trăiască după niște standarde foarte înalte, aproape ca monahii. De la bun început, porțile au fost deschise pentru creștini de orice confesiune, atâta vreme cât ei se conformau regulilor interne ale comunității. Zinzendorf accentua, în spirit pietist, trăirea, experiența, praxisul creștin, „religia inimii”, în detrimentul dezbaterilor dogmatice, care, socotea el, aduc numai dezbinare.

Totuși, sub raport teologic, Zinzendorf a adoptat pentru frățietatea păstorită de el Confesiunea de la Augsburg, mărturisire de credință formulată de către Melanchthon și document fundamental pentru luteranism.

Influența moravienilor a fost destul de însemnată, din rândurile lor fiind trimiși primii misionari protestanți către popoarele păgâne. De asemenea, unul dintre oamenii de marcă ai spiritualității evanghelice, John Wesley a avut parte de o adevărată convertire pe urma mărturiei unui grup de frați boemi – cum li se mai spune.

Frații moravi au ajuns și prin România. Ar fi interesat de reconstituit și documentar, și sub aspectul vestigiilor materiale prezența lor în țara noastră. Se știe că aveau o morală foarte strictă și o etică a muncii deosebită.

Mottoul lor mi se pare, în aceste vremuri, de o simplitate și o forță extraordinare. De altfel, pilda acestei biserici mai degrabă marginale în istoria creștinismului mainstream ar merita cercetată mai cu atenție. Într-un anume sens, frații moravieni se aseamănă cel mai tare cu ceea ce pare să fi fost comunitatea inițială a Bisericii Primare.