Pe urmele vechilor călugări anahoreţi din Orientul Antic – ce identificaseră opt gânduri ale răutăţii din care decurg toate celelalte vicii individuale – Konrad Lorenz întocmeşte o listă cu ceea ce consideră a fi metehnele sociale care ar putea „să ducă la dispariţia nu numai a culturii noastre contemporane, ci şi a omenirii ca specie” (pag. 113).

E o cărţulie subţire, puţin peste 100 de pagini, însă timpul stă mărturie pentru valoarea profetică a ideilor conţinute (a fost publicată iniţial în 1973). Au trecut de la publicarea ei în germană mai bine de trei decenii, ani care n-au făcut decât să confirme în mare parte temerile şi avertismentele autorului. Se pare că ieremiada sa ori îndemnul „spre pocăinţă şi schimbare adresat întregii omeniri” (pag. 5) nu a fost luat în seamă.

Nouă, celor din Europa de Est, încă ne-ar mai putea folosi acest text, fiindcă „epidemiile spirituale ale contemporaneităţii au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu oarecare întârziere” (pag. 6). Iar noi abia acum ajungem să cunoaştem unele dintre deprinderile culturale care în Occident sunt normative. Din păcate însă, predispoziţia către imitarea necritică pe care o manifestăm ca naţie, face ca acest mic avantaj să fie repede anihilat.

În diagnosticarea societăţii, Lorenz recurge la etologie, ştiinţa care se ocupă în egală măsură cu cercetarea comportamentului uman şi animal – între care stabileşte diverse similarităţi. Comportamentul este considerat ca fiind funcţia unui sistem al cărui aspect actual este determinat de întreaga devenire a omului în contextul său cultural şi istoric. Ca în orice alt sistem, elementele componente şi subsistemele sunt în interdependenţă, influenţându-se reciproc. Orice anomalie cere însă un mecanism de reglare. Iar anomaliile şi procesele de „feedback negativ” care reglează sistemul răspunzător de comportamentul uman reprezintă tocmai proecuparea acestei cărţi.

Cel dintâi păcat – din care se trag apoi şi celelalte – al omenirii este suprapopularea. Aglomeraţiile urbane solicită la maxim capacitatea omului de a stabili contacte sociale. Consecinţa e că se ajunge la o indiferenţă din ce în ce mai accentuată, fiindcă „nu suntem structural capabili să-i iubim pe toţi oamenii”. Astfel individul duce o existenţă tensionată, încercând să se protejeze de excesul social la care este supus. Se ajunge în final ca preocuparea de căpătâi să fie neimplicarea emoţională în relaţii.

Prima ieșire în public a grupului de politicieni

Recent a avut loc deja și prima conferință de presă a grupului de politicieni despre care vă povesteam ieri. Știu asta pentru că am fost de față și vă pot relata ce s-a întâmplat.

S-au adunat într-o sală dintre sutele sau miile pe are le are Casa Poporului. Am observat mișcarea de acolo și, cu toate că eram într-un tur al clădirii (cu ghid și tot tacâmul), m-am „pierdut” de ai mei și m-am amestecat printre cameramani și reporteri ca să asist la acest eveniment.

Era vânzoleală mare, ca înainte de orice conferință de presă, probabil. Îi auzeam vorbind pe unii reporteri despre faptul că primiseră „ordine” să stea departe de ceea ce se petrecea aici. Unii pomeneau despre amenințări venite „de sus”. Nu știu dacă era vorba de șefi din instituții de presă sau de lideri politici influenți.

Am văzut însă jurnaliști făcându-și bagajele și plecând. Chiar și cei care au rămas păreau cam crispați și suspicioși. Noutatea chestiunii se pare că i-a luat pe toți prin surprindere. Tocmai de aceea nu se îndurau să plece. Nasul lor fin simțea că e rost de știri și rating bun poate pentru săptămâni în șir.

Spre deosebire de seniori – după care știm de la televiziuni cât se lasă așteptați la o conferință de presă – junoriii au venit la timp. Am înțeles asta din faptul că toți „presarii” se înghionteau și se minunau ca la urs, privindu-și ceasurile. Pentru prima întâlnire au venit toți 45, însă la masa cu microfoane s-au așezat doar câte unul pentru fiecare partid. De cum au intrat, fotografii au roit în jurul lor, așa că le-au promis că la final vor avea ocazia să facă o poză de grup.

Desigur că televiziunile care transmiteau evenimentul în direct nu erau pregătite pentru așa punctualitate, astfel că a trebuit amânant puțin momentul, însă era foarte clar că politicienii nu aveau de gând să aștepte foarte mult. Probabil că și această atitudine voia să fie în contrast cu lălăiala celorlalți.

Câțiva tineri politicieni au decis să lupte pentru curățenia clasei politice

Iată un fapt aproape de necrezut. Niște tineri politicieni, sătui de atâta corupție și imbecilitate pe culoarele văzute și subterane ale Parlamentului, au avut o inițiativă demnă de toată admirația. Au format un grup transpartinic, însă nu în scopuri meschine și frauduloase ca predecesorii și mentorii lor. Nu, ei au decis să se dezică de orice gesturi ale căror motivații sunt străine de interesul fundamental al țării.

Acești tineri școliți și buni profesioniști în domeniile din care provin nu sunt niște naivi politici, cum s-ar putea crede. Dimpotrivă, sunt pe deplin conștienți că nu vor putea eradica definitiv interesele de partid. Ar fi, de altfel, și o ipocrizie din partea lor să susțină că nu au niciun interes politic ei înșiși chiar când întreprind acest demers. Normal că vor să fie aleși, să ajungă să dețină poziții importante, să-și manifeste abilitățile de lideri și manageri, de organizatori și oratori. Deci au interese politice și nu le ascund.

Pornesc, așadar, de la o realitate asumată ca atare. Demersul lor țintește tocmai către acest tip de transparență. Odată ce lucrurile sunt la vedere și mărturisite de la bun început, se pot mult mai ușor preveni eventualele derapaje și amestecuri oneroase. Astfel că interesul politic nu este nici abolit, nici negat, ci doar subsumat interesului național. Lucrurile, spun ei, trebuie păstrate cât mai clare posibil, pentru a evita confuziile intenționate sau accidentale.

Practic, asta înseamnă că atunci când guvernul ia o decizie economică, politică sau socială, acești tineri politicieni vor ieși la rampă ori de câte ori vor observa că motivațiile și cauzele acestei decizii au la bază mai degrabă interese financiare de grup, interese strict electorale sau chiar infracțiuni. Se vor dezice public de asemenea acte reprobabile și vor boicota votul în Parlament. Mai presus de orice disciplină de partid (care le-ar asigura un loc călduț și un viitor promițător) au decis să pună responsabilitatea civică.

Consumul excesiv de panegirice poate dăuna în chip fatal sănătății culturale. Cum altfel să explici faptul că Liga Scriitorilor Români (sau din România) a propus canonizarea lui Mihai Eminescu? Vestea a făcut repede înconjurul presei. E, într-adevăr, o chestie de mare cutezanță. Amicul care mi se plângea că trebuie să muncească să-l recupereze pe Eminescu din mâinile mele (după textul de aici), cred că va trebui să-și tripleze eforturile ca să-l poată scoate din ghearele celor care-l vor beatificat.

Propunerea începe cu un argument naționalist livrat, în travesti, ca virtute creștină:

„din cele 46 de volume cu aproximativ 14000 de file, aflate la Academia Română, răzbate spiritual naţional-ortodox”.

Acest argument are un pronunțat iz filetist – erezie condamnată de un sinod pan-ortodox desfășurat la Constantinopol, în secolul XIX. Dar probabil că propunătorii vor să întindă și ei de coarda naționalistă care deja sună de multă vreme în falset.

Demersul continuă cu pomelnicul neamurilor profund ortodoxe și a școlilor la fel de ortodoxe pe care le-a frecventat Eminescu/Eminovici. Despre călătoriile pe la Viena nu se spune nimic. Nu se pomenește nimic nici despre faptul că un greco-catolic (Iosif Vulcan) i-a făcut loc în literatură și i-a schimbat numele din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu. Poate că această influență etero-doxă ar fi dăunat aurei viitorului sfânt.

Urmează apoi ideea că literatura lui Mihai Eminescu e doldora de creștinism ortodox. Discursul urcă spre climaxul aberației argumentative, culmile persuasiunii și gramaticii reunindu-se apoteotic în acest paragraf colosal:

„… în poeziile şi articolele de presă, în căutări ştiinţifice [Căutările astea sunt o specie aparte de scrieri?] şi studii filosofice, Eminescu reaminteşte, mereu, de prima imagine văzută [De către cine?] la naşterea sa.Fiind vorba de un Hristos blând şi iubitor, luminat la chip de o lumină de candelă. În scrisul său filigranat [Tare mi-aș dori să văd cum arată scrisul filigranat al lui Eminescu, nu de alta, dar eu îl știam băiat sărac și fără fandoseli] are trimiteri biblice, pe care nimeni nu a ştiut să le pătrundă cu adevărat [Dacă nimeni n-a știut, atunci cine le-a „pătruns” până la urmă și în ce scop? Nu o fi vorba de vreo efracție cu scop lucrativ?]: “ce e cugetarea sacră?/carte tristă şi închisă/ce mai mult incifrează/ cel ce vrea a descifra, iar ”Făt Frumos din lacrimă “ este gândit ca o prefigurare [Stimați filologi, amintiți-mi ce înseamnă prefrigurare! Pe mine mă derutează teribil prefixul ’cela care mă face să mă gândesc la Platon, Ghilgameș, Moise etc.] a lui Iisus, scris ca o pagină de Scriptură. Folcloristul Tudor Pamfile subliniază că sub aceaşi [aceeași] chemare este scris şi “Luceafărul “(“Vas nestricat al Maicii Domnului“). În”Sărmanul Dionis “ descoperim căutarea înfrigurată a lui Dumnezeu şi al [a] Mântuirii [mântuirii], prin sacrificiu şi iubire”.

Intervențiile din paranteze drepte îmi aparțin.

Un film-metaforă. Aduce aminte de zilele de aur ale filmului mut: muzică și imagine, fără nimic altceva.

Musai urmărit cu boxele pornite.

Zilele trecute, Curtea Supremă de Justiție a SUA a decis să abroge reglementările care limtau contribuțiile financiare ale corporațiilor la campania electorală. Cazul e cunoscut sub numele: Citizens United v. Federal Election Commission. Votul a fost strâns (ca în multe alte alte cazuri controversate judecate de Curtea Supremă): 5-4. În motivație se spune că respectiva prevedere ar fi în contradicție cu Primul Amendament, cel care se referă la libertatea religioasă, libertatea de exprimare și libertatea presei. Deci, de acum înainte, orice companie poate pune la bătaie orice sumă de bani pentru a susține un candidat pentru o funcție politcă din SUA.

Vă asigur că nu înțeleg toate implicațiile ale acestei decizii: nici economice, nici juridice, nici politice. Înțeleg însă că această hotărâre este deosebit de importantă, deoarece marile corporații sunt acum libere să-și promoveze politicienii agreați. Altfel spus, ceea ce la noi se petrece mai pe față, mai prin dos, acolo se va putea face pe față și la scară globală…

Problema e cu atât mai gravă cu cât se pare că nu există posibilitatea de a contracara sub nicio formă această decizie. Adio candidați ai „maselor”! Adio politicieni veniți de niciunde! Nu că ar fi fost cazul neapărat în SUA, dar măcar exista o șansă.

Lucrurile sunt însă chiar mai interesante. Există un clasament întocmit de Center for Responsive Polticics cu cei mai importanți donatori și cei mai importanți beneficiari din perioada 1989-2010. Eu am reținut doar primii cincizeci, în ordinea sumelor donate. Cine vrea să vadă lista integrală, o poate accesa aici.

Sursă: Wikipedia

Am găsit ieri pe facebook un link (postat de Mircea Pricăjan) către un articol din WSJ, care anunță că a murit J.D. Salinger. Presupun că unii nu știați nici că autorul mai trăiește. Nu-i vina voastră, zic eu. De veghe în lanul de secară pare veche… de când lumea. Și, tot de atunci, celebră și bine vândută. A stat ani de zile în topul vânzărilor la Polirom și, cu toate astea, n-am rămas cu niciun exemplar nevândut din cele ajunse în anticariat. Se estimează că, în lume, s-ar fi vândut peste 65 de milioane de exemplare.

E surprinzător că un american faimos a decis să fugă de faimă. Sau s-o pun altfel, ca să nu fiu răutăcios: un contemporan celebru cu un simț al intimității neobișnuit de dezvoltat. Au fost mai multe tentative de a-l scoate din bârlog, de a-l zgândări cumva, dar cam toate eșuate. Doar o fosta iubită a mai domolit curiozitatea publicului avid de informații despre „favoriții” lui. La fel și fiica lui Salinger, care s-a declarat – cum altfel după Freud? – traumatizată de comportamentul părintesc al tatălui ei. Rămâne de văzut dacă cele două au spus adevărul sau au spus ce se știa că se vinde…

O altă chestie interesantă, pe lângă această retragere din societate (care a survenit la scurtă vreme după succesul romanului care l-a făcut celebru), e că nu a primit premii. Nu știu dacă nu au apucat să i le ofere sau pur și simplu nu a fost considerat suficient de bun încât să fie premiat. Nici Pulitzer, nici National Book Award (aici chiar a fost finalist în ’52, potrivit informațiilor oficiale), nici Nobel. Nimic. Cu toate că unii sunt de părere că ar fi cel mai mare autor pe care l-a dat America postbelică.

Se pare însă că omul nu a stat degeaba în cei 50 de ani de recluziune, ci a scris. Dacă e să dăm crezare unui interviu de prin 1974 înseamnă că a scris pur și simplu de plăcere și pentru sine însuși. Mulți autori zic asta, dar iată unul care a fost foarte serios când a zis-o. Și a luptat să rămână astfel lucrurile, netulburate de intruși.

1. UNICEF

Românii care vor să contribuie la ajutorarea sinistraților din Haiti au mai multe posibilități. Le adun aici pe cele găsite de mine, fiindcă poate folosește cuiva. Nu le-am găsit nicăieri pe toate laolaltă, ci disparate (în cel mai bun caz cred că erau 4 pe un site sau blog). De parcă scopul ar fi ca fiecare să-și laude performanțele proprii, nu să-i ajute pe nenorociții din Port-au-Prince. Măi, măi…

Oricum, dacă mai știți și altele, mai ziceți.

Campania a fost demarată cu sprijinul Realitatea TV și se desfășoară în perioada 22 ianuarie – 23 februarie.

Se pot face donații prin telefon (numerele sunt apelabile numai din rețeaua Romtelecom):

0900 900 563 – 2 Euro,

0900 900 565 – 5 Euro,

0900 900 567 – 10 Euro.

Sau prin SMS, la numărul 848 – 2 Euro/apel, în reţelele Orange, Vodafone şi Cosmote.

Toate apelurile sau mesajele sunt scutite de TVA.

Se pot depunde bani la orice sucursală BRD – Groupe Société Générale, direct în contul UNICEF:

RO10 BRDE 450S V434 6556 4500 (menționați cod 04).

2. Crucea Roșie

Prin Crucea Roșie se pot face donații fie trimițând un SMS la 887 (număr valabil numai în rețeaua Orange), fie prin donație online aici.

Există și un cont deschis la BRD, Sucursala Piața Romană:

De cum treci de ușa impozantă de la intrare, te trezești într-o incintă separată de gălăgia străzii, însă păstrând forfota care denotă o activitate febrilă. Un zumzet ca de stup te învăluie din toate părțile ca o muzică plăcută. Privești în jur și vezi oameni preocupați, așezați pe la mese, aplecați peste documente sau concentrați la monitorul din fața lor. Doar la ghișee se mai deslușesc din când în când scurte conversații necesare.

Temperatura e blândă, indiferent că afară e frig sau e cald. Mobilierul e astfel conceput încât să nu îți creeze disconfort psihic, nu sunt gratii, nu sunt cuști de lemn, nu se urlă. Vremurile urâte au trecut, acum ești clientul-stâpân. Locul unde ai ajuns domnia ta este o bancă, una dintre multele care au năpădit în ultima vreme orașul.

Te apropii de biroul la care stă un funcționar ce pare mai puțin ocupat. E tânăr, cu costum negru, cămașă cu dungi și cravată asortată. Poartă pantofi ascuțiți și foarte bine lustruiți. Ochelarii deosebit de eleganți (și de scumpi, îți spui) îți inspiră încredere. Sigur omul știe ce are de făcut și te va lămuri.

Saluți, te salută. Te așezi și întrebi. El îți răspunde. Insiști, fiindcă vrei detalii. El îți răspunde, dar începe să te privească iscoditor. Privirea lui însă nu-ți mai pare acum deosebit de inteligentă, ba chiar are ceva bovin, dacă e să fii sincer. Dar nu te lași pradă unor asemenea gânduri nedemne. Îți continui tirul întrebărilor, pentru că e vorba de o bancă și vrei să riști cât mai puțin. Tânărul începe să se foiască. Atunci, de voie de nevoie, pui degetul pe rană. Tu ai o problemă de rezolvat, ți se pare că banca te-a tras pe sfoară sau vrei să știi care sunt comisioanele ascunse, riscurile sau… în fine.

Nu e paradoxal că, cu cât ni se urlă mai abitir să ieşim din turmă, cu atât suntem tot mai identici unii cu alţii? Nu – răspund tot eu. Mai degrabă aş zice că-i grotesc, penibil şi trist. Deşi se pune mare accent în vremea noastră pe ce poate individul, pe cât de mare este forţa „unului” în raport cu „mulţii”, e aproape neverosimil de multă uniformitate. Și încă din cea mai banalizatoare, mai idiotizantă.

Pentru a ieşi din grămadă şi a fi remarcat, e nevoie ca un individ să exceleze prin ceva. Dar când spunem excelenţă, spunem automat valoare şi mai ales scară de valori. Avem de-a face cu măsurători. Nu dintre cele precise, ci dintre cele fundamentale. Ca să poţi remarca faptul că cineva excelează trebuie să ai o mulţime de indivizi care nu pot depăşi un anumit nivel şi, totodată, un etalon la care persoana respectivă se raportează.

Să zicem că cineva excelează în medicină. Asta înseamnă în mod implicit că ceilalţi medici nu sunt la nivelul lui, iar că el, în raport cu un etalon al performanţei medicale, se află foarte sus. Să zicem că pacienţii lui supravieţuiesc într-o proporţie nemaivăzută. Această scală unde se măsoară însă performanţa lui este virtual nelimitată, fiindcă mereu se poate să apară un medic mult mai bun şi care să depăşească rezultatele obţinute de anteriorul.

Există însă şi „materii” mai greu măsurabile: curajul, onestitatea, generozitatea, perseverenţa, dragostea şi altele. La fel, şi pentru ele, ar trebui să existe masa mediocrilor (să-i spunem) şi scala valorilor la care să se raporteze. Or această scală este imposibil de găsit azi, fiindcă valorile absolute precum adevăr, dreptate, bine, frumos au fost abolite. Ni se cere imperativ să le abolim, să le considerăm mofturi subiective şi netransmisibile.

Fiecare îşi gândeşte şi stabileşte propriul bine, propria dreptate, îşi defineşte propria libertate, propriul adevăr. Deci excelenţa – spiritul cavaleresc, cumpătarea, bunătatea, francheţea, eroismul – nu mai poate fi apreciată decât ca ex-centricitate. Adică măsurăm cu cât s-au îndepărtat de ceea ce face media, dar fără să ne mai raportăm la nişte axe verticale. E, în fapt, ca şi când ai încerca să înţelegi un cub deşi te situezi într-un univers bidimensional.

Un prim răspuns ar fi că ne plac de plicitseală. A noastră, nu a lor. Suntem blazaţi, trăim larvar, avem vieţi banale, pe când ei sunt vii, luptă pentru nişte idealuri (încă mai au idealuri!?). Au „vână” şi nu se lasă intimidaţi. Se răţoiesc la orice formă de autoritate oficial(izat)ă, sunt subversivi. Au un aer mai cool decât conformiştii care merg dimineaţa la serviciu şi vin după-masa istoviţi şi numai buni de trântit în fotoliul complementar televizorului.

În esenţă, cauzele pentru care luptă respectivii ne sunt cu atât mai indiferente cu cât sunt mai îndepărtate de noi. Fiindcă am învăţat să nu ne intereseze. Nu ne priveşte, fiecare cu crezul lui, cu oala lui, cu bombele lui, cu afuriseniile lui.

Un alt răspuns ar fi că ne plac deoarece ne reprezintă. Nu toţi pe fiecare dintre noi, ci selectiv. În esenţă, nu prea există om care să nu aibă vreo frustare, vreo nemulţumire. Măcar o babă de la parter care ne calcă pe nervi, dacă nu altceva. Un administrator hirsut şi hrăpăreţ.

Aşa că fiecare am avea o poliţă de plătit, cât de mică acolo… Există undeva pe lumea asta o ideologie, o categorie de oameni care ne zbârleşte coama pe spate şi fără de care am trăi – ni se pare – mai satisfăcuţi, mai relaxaţi. Poate că ne zgândăre homosexualii, poate că ne enervează ecologiştii, ateii, circarii, şoferii de taxi, secretarele, precupeţele, funcţionarii publici, politicienii şi câte şi mai câte.

…filmul este o involuntară confesiune tragică. Vă amintiţi pentru ce optează Jake Sully? Când are de ales între asumarea existenţei sale de infirm şi avatarul supra-uman pe care îl controlează, Jake preferă avatarul. Denis de Rougemont zice undeva că oamenii au învăţat „să se facă mai frumoşi şi mai puternici decât erau prin firea lor”.

De fapt, alegerea pe care o face Jake e ceea ce se străduie omul să facă de când există: să-şi demonstreze că e mai mult decât poate fi prin eforturile fireşti, prin natura lui. A creat arme, a creat mijloace de transport, a creat medicamente – multe dintre ele de mare folos – ca să-şi amplifice cumva posibilităţile limitate.

Neandertalienii se rezumau la mult mai puţin. Frigul îi ucidea, animalele le veneau de hac, distanţele erau o provocare semnificativă, fenomenele naturii le marcau existenţa, anotimpurile îi condiţionau în mod fundamental.

Dacă înlăturăm însă toată această spoială care fură ochii, nu suntem cu nimic diferiţi de ei. Când se întâmplă să cădem pe munte – dacă n-avem cască de protecţie – riscăm să ne spargem capetele. Când vine frigul – dacă nu mai funcţinează CET-ul – avem toate şansele să degerăm. Când ne loveşte o boală – dacă nu găsim repede un antidot – s-ar putea să ne fie ultima. Ş.a.m.d.

Eroarea pe care am săvârşit-o a fost să ne iluzionăm că noi suntem… avatarul. Să ne socotim mai putincioşi decât ne permit limitele fiinţei noastre fragile. Practic, tot acest efort multimilenar de „civilizaţie” şi „progres” a ajuns să fie folosit pentru a ne convinge pe noi înşine de propria atotputernicie. Toate instituţiile dezvoltate în timp au menirea să ne încredinţeze că suntem îndreptăţiţi să ne considerăm capabili. Avem spitale care ne lungesc viaţa, avem armată şi poliţie care ne apără integritatea, avem vehicule care ne facilitează accesul etc. Ia uite câte am făcut! Ce măreţe realizări…

Mai mult, ne-am răsucit şi mintea încât să se întoarcă de la interesul ei firesc pentru transcendent – fiindcă numai acolo poate găsi un sens care să o ţină întreagă şi nerătăcită – către admiraţia de sine. Altminteri, mintea ar fi fost un adversar de temut, care ne-ar fi amintit periodic eroarea în care ne situăm. Însă, odată descoperită forţa raţiunii, am ajuns să deţinem şi mecanismul de modificare a minţii. Oricum, prin însăşi natura sa, mintea este predispusă la autoamăgire tocmai pentru că poartă încă puternic întipărită nevoia valori stabile, absolute şi dătătoare de sens.

Acum însă nu există Dumnezeu, nu există diavol, nu există nimic altceva decât noi înşine şi mintea noastră. Ca să-l putem nega pe Dumnezeu, a fost nevoie să ne convingem că mintea noastră a început să gândească normal abia de vreo 500 de ani încoace.

E foarte ciudat că această admiraţie pe care mintea modernă o manifestă faţă de propria epocă nu pare suspectă niciunui „raţionalist”. Însă ataşamentul vremurilor trecute faţă de „mituri” îi pare – aceluiaşi „raţionalist” – suspect. Altfel spus, „raţionalistul” pune sub semnul întrebării orice, dar nu şi propria ipoteză de lucru, propria autoritate şi propria unealtă de investigaţie.

Un narcisism greu de înţeles la o generaţie de sceptici şi cinici. Un orgoliu mare cât roata carului. Un egoism feroce, manifestat aproape infantil: doar copilul nu poate admite – iar aici vorbim de un mecanism iraţional – că păriţii lui, jucăriile lui, casa lui nu sunt cele mai mişto din toată galaxia.

Pentru a putea locui cu noi înşine, a trebuit să ne refugiem în avatarul pe care ni l-am creat şi pentru care suntem dispuşi să luptăm, asemeni lui Jake, până la ultima picătură de sânge. Noi nu suntem neputincioşii retrograzi şi religioşi de odinioară, noi suntem oamenii puternici, voluntari, capabili. Noi am creat o lume mai bună decât a lor. De ce mai bună? Pentru ce am creat-o? Pentru progresul omenirii? De ce are omenirea nevoie de un progres?

Sau considerații despre autismul cultural

Nu m-am dus – și nu m-aș duce – să asist la un spectacol cu titlul Porni Luceafărul. Chiar dacă el a beneficiat de participarea lui Ion Caramitru (pentru care am mare respect ca actor și nu numai). Spectacolul a fost prilejuit de aniversarea a 160 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Titlul acesta e folosit însă și pentru un concurs de literatură.

Când am văzut afișul mi-am zis că nu e de mirare că Eminescu n-are priză la public. I se face mai degrabă un imens deserviciu poetului național. Fiindcă unii, care nu știu despre ce ar putea fi vorba, pot avea impresia că Luceafărul ăla e un motociclist sau o echipă de raliu care porni încotrova. Și bine-ar face să ajungă pe primul loc! Ca absolvent de filologie și fost prof’ de română, musai să știu că e vorba de un vers (de fapt, 2/3 dintr-un vers) din Luceafărul.

M-ar fi interesat mult mai tare un Eminescu stil hip-hop sau manea – chiar dacă nici după updatările excesive nu mă dau în vânt. Însă tot ar fi fost ceva mai apetisant decât acest mirific titlu exaltat și emfatic. Îmi și imaginez niște fețe mai ridate care, odată ce trec de ușa de la intrare, devin prelungi și patetice. Ochii se pierd undeva în tavan, se adoptă o morgă afectată, se încruntă fruntea, iar la urmă se deplânge – la un șpriț – dezinteresul generațiilor tinere față de valorile naționale.

Nu pot suporta atmosfera. Eminescu chiar e o valoare a literaturii române. Merita mai mult de atât. Cu greu am reușit să-l dezgrop – pentru mine însumi – de sub molozul sub care îl aruncă studierea lui în școală. Pe vremea când eram în liceu, încă se practicau comentariile lungi, ininteligibile, sofisticate și totalmente inutile. Mi-a luat ceva timp, dar am reușit să scap și de traume, și de prejudecăți, și de teribilismul vârstei și să-l citesc cu ochii mei, cu mintea mea, fără alte influențe. E o mică revelație personală.

Spectacolul amintit este, mi se pare, un simptom pentru autismul elitelor culturale românești. Ceea ce fac ei nu intersează pe nimeni decât tot pe ei. Sunt manifestări cu circuit închis. Ședințe ezoterice, terapii de grup. Chestii cu denumiri prețioase, pompoase, dar care nu conving pe nimeni. Chiar și printre cei care participă se văd mici gesturi de rebeliune, fiindcă asemenea denumiri nu mai reprezintă aproape pe nimeni. Dar se practică…

Arborând o mină aferată, oamenii de cultură ai țării țin divane despre imbecilizarea prin manele, despre îndobitocirea prin televiziune, despre deprecierea calității învățământului etc. Dar ei sunt completamente izolați de realitate, au devenit un fel de castă suspendată în tării. Ceea ce spun ei nu mișcă pe nimeni din cauză că au doar explicații savante și teoretice. La fel sunt și soluțiile propuse.

Preambul

Musai să spun că a trebuit să cumpărăm bilete cu o săptămână în urmă pentru film, dacă nu voiam să stăm pe primul rând. Așa că ne-am luat taman în ultimul și bine am făcut. Fiind proiecție 3D, cam tot aia e unde stai, deci mai bine stai în spate.

M-a mirat și contrariat faptul că la un film cu atâta audiență au fost programate numai două proiecții pe zi. O fi fost scumpă intreținerea ochelarilor… În orice caz, îmi ziceam că e cam mare aglomerația și că e întreținută cu bună știință. Nu m-am înșelat.

Am ajuns la locul cu pricina (în Lotus adicătelea) cu vreo juma’ de oră mai devreme. Dar am mai dat o raită prin supermarket, că nu avea rost să stăm în sală atâta vreme. Am revenit cu 15 minute înainte de ora filmului, însă – surpriză! – încă nu se permitea accesul în sală, deși pe hol așteptau câteva zeci de indivizi cu biletul în mână. Când mai erau încă vreo 10 minute, ne-a fost îngăduit să intrăm.

Un individ morocănos ne anunța sala în care are loc proiecția și ne avertiza să respectăm locul indicat pe bilet. Un altul – mai rubicond – ne servea cu ochelari și ne repeta același avertisment. Toate astea puse laolaltă m-au făcut să îmi zic în sinea mea (deși poate am zis și cu voce tare, nu mai știu): ne tratează ca pe animale. La sfârșitul filmului nu mi-am putut suprima surprinzătoarea concluzie: și au avut dreptate.

De la început până la sfârșit, un individ din dreapta noastră a comentat ca apucatu’. Nu zicea nimic în esență, foarte rar îi ieșea câte-o poantă ieftină. În rest numai zgomot de fond agasant. Se pare că numărul volubililor – le spunem așa fiindcă, dacă, prin absurd, ar ajunge să citească acest text, să nu înțeleagă – care „se produc” în public cu toate inepțiile caracteristice este în creștere. Vin din urmă generații pe care mireasma binefăcătoare a bunului-simț nu le-a prea atins în copilărie.

Dar de ajuns cu văicărerile, să mă ocup nițel și de ce am văzut.

Așa se ctitoresc, de fapt, bisericile.

Filmulețul realizat de studioul polonez Platige (regia Tomasz Baginski) a fost premiat cu Oscar în 2003.

Zapând într-o pauză publicitară, am ajuns pe Antena 3, unde se producea înțelepciune live. Ciutacu – această străfundă intelighenție abia recent remarcată – scotea cuvinte grele de sensuri din cișmeaua gândirii dumisale. Vorbe, nu glumă!

Mai întâi, zicea că se socoate chiriaș în propria țară. Că această țară nu-l mai reprezintă de când a fost ales Băsescu. Sper că țara nu e foarte îndurerată că un asemenea fiu al ei s-a auto-renegat. Această afirmație dovedește însă mai degrabă niște tendințe absolutiste la fel ca acelea incriminate la Băsescu: d-l Ciutacu are mari dificultăți să accepte un exercițiu democratic.

Apoi mai scoase o perlă: că majoritatea lui Băsescu e formată din maneliști și oteviști. Mare vorbă spuse înțeleptul! Îi poftim pe maneliștii Pleșu și Cărtărescu să esplice gurului Ciutacu tupeul pe care l-au avut în acești 20 de ani să-și ascundă preferința pentru manele sub masca intelectualității. La fel pe toți ceilalți intelectuali cu suflet de manelist care au votat cu actualul președinte.

Deși eu speculez că alta era de fapt miza. Fiindcă discuția pornise de altundeva: Ciutacu privea cu scârbă cum țara s-a manelizat. Dovada? La Revelion s-au umplut ecranele de manele ce curgeau de pe toate canalele. Toate posturile satisfăceau gustul publicului pentru decadență. Aș înțelege dacă această ofuscare l-ar fi lovit pe un angajat al TVR Cultural sau al Realitatea TV, dar tocmai unul care lucrează într-un trust producător de maneliști să se indigneze? Ducă-și indignarea până la capăt și să-și dea demisia! Să nu mai fie coleg cu Dan Negru, cu Mădălin Ionescu…

Se pare că anul 2009 ar fi fost declarat de către UE (iar dacă vine de acolo, musai că e lege pentru toţi): Anul European al Creativităţii şi Inovaţiei. N-am ştiut. Sigur m-ar fi făcut mai creator şi mai inventiv. Poate că „atrăgeam” şi nişte „fonduri europene”. Că se poartă.

Cu toate acestea, mi se pare că anul 2009 a fost în primul rând unul ironic. Aşa cum doar istoria ştie să fie. Cum să explici altfel că în acelaşi an au fost sărbătoriţi Calvin, părintele predestinării, şi Darwin, părintele evoluţionismului? Multe controverse au mai stârnit amândoi de-a lungul timpului.

Tot ironic mi se pare şi faptul că, în vreme ce baptiştii aniversau 400 de ani de existenţă, ortodocşii se ocupau de sărbătorirea Părinţilor Capadocieni (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie de Nazianz). Ironia vine din faptul că fiecare îşi sărbătoreşte creştinismul lui, în colivia lui, ca şi când ceilalţi nu ar exista. Aici, trebuie să admit, ortodocşii sunt mai puţin ridicoli, fiindcă au o tradiţie mai îndelungată.

Mai departe. Tot 2009 a fost declarat Anul Wurmbrand, fiindcă se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui mărturisitor creştin. Din câte înţeleg eu, comemorarea lui Wurmbrand a atras creştini de diferite culori – lucru cât se poate de pozitiv. Aceşti creştini provin însă din tradiţii care se ignoră reciproc. Ironia e că Wurmbrand considera inadmisibilă dezbinarea între creştini. Pentru el, toate tradiţiile creştine erau în egală măsură legitime.

Faceți abstracție de imagini că sunt complet neinspirate (exemplu optim de kitsch sub pretext religios). Păcat că și-au încercat și „priceperea” muzicală toți neaveniții (Trăistariu, Fuego) pe acest colind.

îmi huruie capul de irozi și caiafe
ce-mi lasă pe limbă puroi și venin
se-nghesuie-n ochi Betleemul să-l afle
închid pleoapele și-i aud cum înjură
mă silesc să nu-i las să îmi iasă pe gură

să stau nu se poate să caut nu mă-ndur
în fiece urmă calc pe inima mea
calc pe sfinți pe icoane pe tot ce e pur
și-n tălpi mi se-mbibă păcatele toate
nu-i vreme de mas sub atâta noapte

îmi zic caută-i pe magi că ei aduc zorii
dar pustia din mine n-are loc de cărări
auzi nu-i totuna dacă merg cu cocorii
să-mi caut o țară cât un bob de muștar
și jur împrejur s-am cu cerul hotar

e prea multă noapte sunt singur pe uliți
mă duc să văd Pruncul n-aș vrea să-L mâhnesc
să merg să nu merg mă zbat ca-ntre suliți
mi-e dor să-i aud gânguritul preasfânt
dar irozi și caiafe mi se zbat sub veștmânt

pământul și cerul bocesc în tăcere
prin lume năuci hălăduim sfâșiați
cu suflete goale atârnând la vedere
cerșind în neștire să fim mângâiați