Când auzi de reducerea numărului de parlamentari îţi vine să zici din reflex un „da” puternic şi hotărât. Cum să nu vrei să scadă numărul unor indivizi care, în marea lor majoritate, au făcut averi, comit tot felul de mici sau mari fraude tolerate, se comportă arogant şi egoist, îşi legiferează privilegii pe viaţă etc. etc. etc.?

Dacă stai însă câteva minute sau ore (că în câteva secunde nu se stinge fervoarea şi satisfacţia de a-i vedea ameninţaţi) parcă altfel arată lucrurile. Dacă mai şi citeşti despre alte plaiuri unde, aşa cum e, politicul valorează totuşi ceva din cauză că vorbim despre sistem reprezentativ şi vocea naţiunii, parcă se duce elanul iniţial. Când mai auzi şi că în ograda naţională proprie există voci care grăiesc cu scepticism (CTP, de pildă), deja mai că baţi în retragere.

Iar apoi te poţi întoarce fără fierbinţeală să priveşti cam cum stă treaba de fapt. Diminuarea numărului de parlamentari înseamnă, logic, că vor accede mai puţini politicieni (şi independenţi) în Parlament. Adicătelea, accesul va fi mai dificil. Un independent va avea nevoie de mai multe voturi decât în trecut. Totodată bătaia pentru locurile eligibile va fi mai aprigă în interiorul partidelor.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu dimpreună cu prietenii din copilărie, când voiam să evidenţiem o carenţă intelectuală sau o sărăcie cu duhul a cuiva, ziceam că „îi lipseşte o doagă”. Nu era neapărat frumos din partea noastră, nici creştineşte. Nici nu vă spui asta acum cu emfază şi plin de mândrie limbistică. Mi-e necesară însă expresia ca să fac introducerea în subiect. Fiindcă aici vreau să ajung, la doagele care par să se rarefieze pe zi ce trece.

Tema are fire nenumărate de la care poate fi depănată. Am ales televizorul şi am decis să mă opresc la brava televiziune care ne îndeamnă să ne dezbărăm de vechile deprinderi mentale, să ne emancipăm, să transgresăm propriile limite sau limitele contextului către o nouă… chestie (deocamdată rămâie nedefinită). Cel puţin aşa înţeleg eu îndemnul: „Gândeşte liber!”.

Și mă gândesc că, din moment ce face din acest slogan o permanenţă, o recurenţă peste ani, luminata televiziune trebuie să dovedească şi cu fapta ceea ce spune cu vorba. Să gândească, adicătelea, mai liber decât oricare dintre suratele ei încuiate şi să ne arate şi nouă, ăştilalţilor încuiaţi, cum se face gândirea asta.

Măsura unui caracter este dată mai puţin de felul în care omul respectă un set de legi şi mult mai mult de felul în care individul respectiv se comportă în absenţa oricăror constrângeri exterioare. Contrar realităţii falsificate a zilelor noastre, integritatea are de-a face în primul rând cu folosirea pozitivă a libertăţii, nu cu obedienţa faţă de nişte interdicţii. Capacitatea persoanei de a se supune unor restricţii poate fi pur şi simplu o moralitate de cod penal, fără să necesite caracter, în adevăratul sens al cuvântului.

În ultima vreme, politicienii ne tot repetă (ca la tâmpiţi) că tabăra adversă (Băsescu, PNL-ul, PSD-ul, PDL-ul etc.) nu respectă Constituţia sau mai ştiu eu care lege. Vine apoi un reprezentat al taberei învinuite şi demonstrează fără echivoc că, dimpotrivă, gruparea pe care o reprezintă şi apără a respectat legea. Culmea e că se prea poate ca atât pârâţii cât şi pârâşii să aibă simultan dreptate. De unde se vede calitatea legilor făcute – surpriză? – tot de dumnealor. Dar nu ne interesează asta acum.

Ce se observă foarte bine în această situaţie este caracterul ignobil al participanţilor la aceste dispute interminabile. Deoarece Constituţia nenorocită a lui Iliescu le permite să facă aproape orice, ei fac aproape orice. Fără jenă, fără scrupule, în dispreţul unei ţări întregi. Fiindcă putea să introducă moţiune de cenzură, PNL s-a aliat cu PSD şi a picat guvernul PDL. De ce? De ce nu, dacă tot se poate? De parcă mai apucau ăştia să fure mare lucru într-o lună de zile. Grosul s-a dus – dacă s-a dus – pe când PDS-ul stătea încă, bine mersi, cu dinţii-n fleică alături de PDL.

După cum probabil că cei mai mulţi ştiţi, profesiile a căror denumire englezească cuprindea odiosul cuvânt „man” au fost cosmetizate în ton cu tendinţele corecte politic. Astfel s-a ajuns, de pildă, la „policewoman”, care, ne explică Webster Online, înseamnă „a woman policeman”. Ironică explicaţie. Se preferă, de asemenea, exprimările neutre gen „policeperson” sau „businessperson”. E mai trendy şi mai în ton cu moda cea corectă să foloseşti astfel de termeni.

Dar pun pariu că în cazul în care creierele luminate – unele intermitent şi cam în regim de avarie – ale stângii luptătoare pentru terminologie s-ar screme suficient, ar realiza cât de catastrofală este găselniţa lor actuală. „Person” este, nici mai mult nici mai puţin, noţiunea care se aplică în creştinism ipostasurilor Sfintei Treimi. Oricând spui „persoană” (ca să folosesc termenul tradus), te referi în mod involuntar la creştinism. Ce poate fi mai îngrozitor pentru un stângist militant? E ca şi cum ai spune deodată: pro-viaţă, rugăciune şi icoane în şcoli, Dumnezeu există etc… De-a dreptul scandalos! Sperăm să-şi dea seama de această gravă eroare şi s-o remedieze.

Iată câteva sugestii. Ar putea încerca să folosească termenul „people”. Ar suna mai în acord cu spiritul colectivist al socialismului: „policepeople”. Deşi nu ştiu dacă îndură gramatica asemenea născocire. Avantajele ar fi însă colosale. În fiecare profesie ne-am simţi cu toţi reprezentaţi. Am putea lărgi ideea de „family” la scară planetară. Cu siguranţă, folosind cuvinte cu atâta greutate, inevitabil ne-am iubi mult mai mult, am deveni mai umani, mai general umani, până la dispariţia definitivă a diferenţelor care în mod abuziv ne separă de atâtea milenii. Am renunţa la toate barierele inter-umane. Mai întâi am lepăda hainele, apoi trupurile şi mai pe urmă ne-am amesteca spiritele şi karmele în marele-tot-atoatecuprinzător.

Rolul lui Sergiu Nicolaescu în cinematografia perioadei comuniste mi se pare oarecum similar cu cel al lui Păunescu în literatura aceleiaşi epoci. Toleraţi sau promovaţi – cine, oare, o să ne poată spune vreodată adevărul? – amândoi au produs mult, erau populari, nu tot ce au lăsat în urmă e de calitate, dar nici nu trebuie aruncat totul la pubela istoriei. Vorbesc aici de Nicolaescu regizorul, deoarece ca actor nu m-a convins decât când eram pe-a V-a şi am văzut Un comisar acuză. Am fost duşi obligatoriu cu şcoala.

Faptul că un regizor agreat de regimul comunist – altfel nu putea produce zeci de filme – a dovedit un mare apetit pentru istorie mi se pare oleacă suspect. Fiindcă este ştiută pofta tuturor totalitarismelor pentru măsluirea realităţilor istorice sau pentru reinterpretarea lor în cheie ideologică adecvată. Nădăjduiesc (încă) să nu ajungă pruncii viitorului să înveţe istoria după Dacii, Mihai Viteazul, Mircea, Nemuritorii, Pentru patrie etc. Nici să-şi contureze imaginea comunismului urmărind aventurile comisarului Moldovan sau pe cele ale Pistruiatului, fiindcă le-ar deveni deosebit de simpatică „orânduirea socialistă”.

Când am auzit că Nicolaescu va face un film despre viaţa lui Carol I m-a luat îngrijorarea. Mă gândeam că încă un personaj important din istoria acestei ţări urmează să fie ciopârţit, mutilat. După ce am văzut rezultatul, înclin să cred că aveam dreptate, măcar la nivel… estetic. Carol I nu e un film propriu-zis, ci un fel de docu-dramă: pe jumătate documentar, pe jumătate film.

Habar nu am dacă ceea ce zicea Boc era populism pur sau nu (cum că moţiunea viza blocarea legii pensiilor). Dar, dacă e adevărat, atunci parlamentarii s-au mişcat exemplar şi şi-au salvat dosul de o pârleală inimaginabilă: diminuarea pensiilor şi tulburarea liniştii de la bătrâneţe.

Cum să faci, domn’le, aşa ceva unui politician care s-a spetit să dea ţării legi şi principii înţelepte? Cum să-l privezi de o pensiuţă grasă când el s-a privat 4-8-12 ani de o viaţă tihnită şi, în schimb, a trebuit să dea interviuri pe la televizor, să locuiască în Bucureşti cu chirie? Sau când, în loc să facă bani cum face tot românu’, s-a sacrificat să asude prin Casa Poporului, fără să aibă şi el voie la oleacă de boutique, acolo, cu care să mai producă un şfanţ? Inadmisibil, într-adevăr.

Dar insist că s-ar putea ca ceea ce spune Boc să fie populism de cea mai joasă speţă. În parte, sunt convins că aşa şi este. Legea asta putea să intre mai demult în dezbatere, să fie scoasă de la naftalină înainte de criza de acum. Dar nici replicile pe care le primeşte de la celelalte partide nu sunt mai breze. Acum, ori s-au tâmpit cu toţii, ori ne cred tâmpiţi pe toţi. Mai există şi a treia variantă: cum interesele le sunt în pericol, s-au panicat şi au început să debiteze orice ca să iasă bine din acest moment.

Cine-i ăsta, bă? se auzi, din spatele copacilor.
Cine-i ăsta, bă? străbătu ecoul străzile oraşelor.
Dar tu ce treabă ai? Ce vrei să zici?
De ce insişti? şi de unde strigi?
Trebuia să întreb, vezi? Nu prea ştiu eu de ce.
Dar trebuia.

Cine-i ăsta, bă? îmi sună în urechi când am pus piciorul în casă.
Cine-i ăsta, bă? veni spre mine un zvon prin pereţi.
Am scos buletinul şi l-am arătat în toate direcţiile
Cu înfrigurare, cu nepricepere (era prima dată când făceam asta).
Mi-am urlat numele cu voce tare.
Să mă fi cotropit străinii?

Viaţa unui om super nu începe în momentul… eclozării din placenta originară. Nu, ci cu mult înainte. Şi începe de la o super-mamă şi de la un super-tată. Care, după ce s-au întâlnit şi s-au super-iubit, s-au super-încins şi într-o seară super-romantică au… conceput un super-embrion. Nu intrăm în detalii, fiindcă, deşi tot ce am spune este super-decent, n-am vrea să stânjenim totuşi vreun cititor super-pudibond.

Din cauză ca avem de-a face cu o super-mamă, e neîndoios că ea şi-a programat super-bine sarcina. Nici foarte devreme, ca să nu-i afecteze studiile. Nici foarte târziu, ca să n-o prindă menopauza. Super-perfect încât să îmbine în mod super-plăcut maternitatea cu cariera. Minuţiozitatea cu care şi-a pregătit acest eveniment este super-exemplară. A participat la super-cursuri pentru mame şi taţi gravizi. A făcut exerciţii fizice cu profesoare super-calificate (care au învăţat-o cum să dobândească super-mobilitatea şi super-muscultura necesare unei naşteri super-uşoare). A făcut mai multe cure de super-detoxifiere a organismului, pentru ca super-fătul să se dezvolte în condiţii super-sănătoase.

Inclusiv seara super-romantică de care aminteam a fost cu grijă programată. Astfel că viitorii părinţi au apelat la un super-consultant de la un centru de planning familial, care le-a recomandat să facă în aşa fel încât super-bebe să se nască într-un anotimp cu temperatură potrivită. Primăvara prin aprilie sau mai, când nu e super-cald, nici super-frig, astfel încât atmosfera să fie numai super-prielnică pentru proaspătul nou-născut.

De câţiva ani buni tot caut autori care să manifeste o bunăvoinţă trans-confesională. O fi damblaua mea, dar am impresia că cei care nu se lasă cu totul furaţi de coloratura confesională reuşesc să înţeleagă cu un dram mai mult din creştinism şi din umanitate totodată. De cele mai multe ori însă dau peste tot felul de celebrităţi de ghetou, din toate confesiunile, care îşi afirmă superioritatea faţă de alte denominaţiuni şi prioritatea de care beneficiază comunitatea lor, în raport cu toate celelalte, la triajul final către rai. De aceea, un autor care îşi asumă confesiunea în care se află fără să simtă nevoia să-i aşeze pe alţii mai prejos, ba chiar valorificând ce găseşte bun oriunde, mi se pare o raritate reconfortantă.

Am avut totuşi privilegiul să lucrez la traducerea unei cărţi scrise de un autor destupat la minte şi la suflet (!?). Spiritualitatea creştină reprezenta, pentru el, o avere ce nu a fost hărăzită de Dumnezeu numai comunităţilor evanghelice ce-şi întind rădăcinile până prin secolul XVI. Sintagma de Biserică Universală are pentru acest autor un înţeles plenar, care include tradiţiile ortodoxe, catolice şi protestante deopotrivă. A fost dintre puţinele cărţi concepute de autori occidentali – mă refer la cele la care am avut acces până acum în limba română – în care ortodoxia nu apare doar incidental, ci este prezentată în cunoştinţă de cauză.

Acest surprinzător autor se cheamă Gerald L. Sittser (alias Jerry Sittser) şi i-au mai fost traduse în româneşte încă trei titluri. Nu ştiu ce l-a determinat să aibă o asemenea deschidere – de altfel, absolut normală şi cu totul creştinească – spre spiritualităţi mai puţin frecventate de confesiunile post-protestante. Ştiu însă că, într-un moment de grea cumpănă (în altă carte mărturiseşte că şi-a pierdut soţia – deci cred că despre acest moment este vorba), s-a dus să se reculeagă într-o… mănăstire. De altfel, cartea pe care am tradus-o este dedicată şi măicuţei Florance. Această atitudine binevoitoare şi chiar îndatoritoare s-ar putea să-l coste în viaşa asta. S-ar putea să piardă nişte cititori, dar chiar nu contează.

În urmă cu vreun an de zile primeam acest clip la care, din când în când, sunt nevoit să mă întorc. A rămas un punct de referinţă. De atunci, nu mai pot vorbi cu dispreţ despre turmă, am grijă ce numesc animalic. Pe bune, nu-i doar o retorică de blog, ca să dau mai deştept pe monitoarele cititorilor. Dimpotrivă, s-ar putea ca pentru unii să dau de prost când spun asta.

Două sunt chestiile care mă determină să îmi amintesc periodic acest filmuleţ: comportamentul turmei şi atitudinea faţă de violenţa îndreptată spre cel slab.

Prezentul nostru destupat la minte vituperează de câte ori are ocazia împotriva turmei şi a comportamentelor de turmă. Profeţii contemporaneităţii ne zoresc să ieşim din turmă şi să ne afirmăm sinele. Să dăm frâu liber vieţii încătuşate în… habar n-am unde, de fapt. Ideea ar fi că trebuie să fii tu însuţi. Nu prea îţi spune nimeni cum, iar cei care îţi spun te trimit, vai, la un set de modele preexistente. Fii tu însuţi/însăţi când îţi faci un tatuaj mişto (că tot aşa mai au vreo câteva zeci de mii din ţara asta). Fii tu însuţi/însăţi şi cumpără cel mai tare gadget de pe piaţă (oricum e făcut în serie). În orice caz, îndemnul de a te lepăda de blestemata turmă e un nonsens în sine. Nu poţi să te afirmi dacă nu e cine să te privească. E ca şi cum ai încerca să arunci un avion de hârtie într-o cameră vidată.

Cândva încercam să scriu poezie. Acum…

Cocoşii lui Adam

Auzi cocoşii, Petre, îi auzi?
Cum cântă de mama focului?
Degeaba i-am ameninţat…
Mai întâi cu moartea,
Apoi cu viaţa, cu toată viaţa,
Că n-au cedat.

S-au suit în vârful casei să cânte,
După aceea s-au suit în plopi să cânte,
În fagi, în brazi, pe dealuri.
Acum au luat calea munţilor şi de acolo
Vor iar să cânte.

Guvernul se tot laudă de ceva vreme că urmează să-şi asume răspunderea pentru nişte legi, în faţa Parlamentului. În sine, formula defineşte, din câte înţeleg eu, o procedură care asigură o trecere mai rapidă prin legislativ a unui act normativ.

Dacă însă desfacem puţin această sintagmă, rezultatul este de-a dreptul… revelator. E clar că ceea ce fac eu reprezintă o metodă care, în altă situaţie, ar fi fără sens. Însă locuim în România… unde lucrurile capătă mereu semnificaţii surprinzătoare.

Mai întâi să vedem ce întrebări ar putea ridica afirmaţia că în data cutare, Guvernul îşi va asuma răspunderea. Adică tot ceea ce a făcut până acum nu-şi asumă? Toate deciziile pe care le ia aproape de un an pot fi la un moment dat repudiate şi neasumate de către executivul actual? Ori înseamnă că hotărârile de până acum n-au fost luat cu responsabilitate? Că, deşi e criză economică, s-a decis la plesneală sau în funcţie de interesele personale/partinice ale unora?

Chiar dacă vă vine şi ne vine să răspundem în mare parte afirmativ la întrebările de mai sus, abţineţi-vă puţin. Fiindcă lăsăm anecdoticul la o parte, ieşim din calambur şi trecem la chestiuni mai serioase. Nu chiar de tot, că fără puţină speculaţie ironică nu mai iese demonstraţia.

Merg mai departe cu lucrarea mea de control şi postez următoarele trei poezii traduse, plus strofa pe care autorul cărţii o foloseşte ca motto pentru capitolul despre George Herbert.

Cu poemele de faţă m-am opintit mai mult. Aici se vede mai bine predispoziţia poetului pentru forma elaborată, pentru poezia vizuală şi muzicalitatea cuvintelor. Unul dintre texte (Paradise) este, practic, intraductibil în româneşte. Traducerea devine în acest caz o chestiune pur utilitară, neavând posibilitatea păstrării unor elemente fundamentale de stilistică şi expresivitate la care recurge poetul.

Affliction (III)

My heart did heave, and there came forth, Oh God!
By that I knew that thou wast in the grief,
To guide and govern it to my relief,
Making a scepter of the rod:
Hadst thou not had thy part,
Sure the unruly sigh had broke my heart.

But since thy breath gave me both life and shape,
Thou knowest my tallies; and when there’s assign’d
So much breath to a sigh, what’s then behind?
O r if some years with it escape;
The sigh then only is
A gale to bring me sooner to my bliss.

Thy life on earth was grief, and thou art still
Constant unto it, making it to be
A point of honor, now to grieve in me,
And in my members suffer ill.
They who lament one cross,
Thou dying daily, praise thee to thy loss.

Când spuneam că am făcut corectura cărții Tânjirea după Dumnezeu, n-am furnizat o informație chiar completă. Capitolul despre George Herbert conține și niște poezii ale protestantului englez pe care m-am încumetat să le… traduc. Timp nu am avut prea mult, dar, chiar și așa, le-am cam lăsat pe ultimul moment. Mi-am găsit foarte greu dispoziția, însă și curajul să mă înham la asemenea datorie.

Vin deci acum cu aceste „realizări” la judecata domniilor voastre. Cer mai ales celor cu studii de engleză să evalueze și să dea… notă. Desigur că nu mă interesează o evaluare pe scala 1-10, ci comentariile și observațiile pe care le aveți. Am mai primit niște reacții – pentru care le mulțumesc celor care mi le-au oferit cu promptitudine –, dar curiozitatea mă împinge să vreau și alte opinii. E clar că nu mai pot schimba nimic acum, din moment ce cartea este publicată, dar tot aș vrea să îmi pun în discuție „trădările”.

În total, a fost vorba de șase texte plus o strofă folosită ca motto al capitolului. Vi le supun atenției în două reprize, în ordinea în care le-am lucrat eu.

De puţină vreme, la Editura Casa Cărţii, a apărut o carte demnă de toată atenţia. Titlul românesc nu este neapărat o lovitură de marketing, dar probabil că s-a optat pentru fidelitate faţă de original: Tânjirea după Dumnezeu. Autorul acestei cărţi este Gayle D. Beebe, fost student al mult mai cunoscutului Richard J. Foster. Deşi pe copertă sunt trecuţi amândoi, Beebe s-a ocupat de conţinutul propriu-zis al capitolelor, Foster intervenind doar cu câte un comentariu la finalul fiecărei secţiuni.

Nu vreau să vă destăinui numele celor şapte căi, ci numai schema după care este alcătuită cartea. Fiecare din cele şapte capitole debutează cu o introducere ce prezintă „calea” creştină luată în discuţie. Apoi urmează partea cu adevărat fascinantă şi care, consider eu, reprezintă atuul principal al cărţii: autorul recurge la trei-patru personalităţi marcante ale creştinătăţii, selectate fără discriminări confesionale, pentru a ilustra fiecare dintre cele şapte modele devoţionale discutate.

Simpla enumerare a numelor vorbeşte de la sine: (I) Origen, Augustin, Bernard de Clairvaux; (II) Evagrie Ponticul, George Herbert, John Bunyan, Thomas Merton; (III) Toma d’Aquino, Martin Luther, Jean Calvin; (IV) Francisc de Assisi, Sfântul Bonaventura, Thomas à Kempis, Ignaţiu de Loyola; (V) Julian din Norwich, George Fox, John Wesley, Friedrich Schleiemacher; (VI) Ioan Casian, Benedict de Nursia, Grigorie cel Mare; (VII) Dionisie pseudo-Areopagitul, autorul necunoscut al cărţii Norul necunoaşterii, Tereza de Ávila, Ioan al Crucii.

Avem de-a face aşadar cu un autor care valorifică şi preţuieşte bogăţia întregii moşteniri creştine, trecând fără reţineri peste gardurile denominaţionale. Cu siguranţă, pentru unii deja se aude în fundal muzica ameninţătoare a controversatului ecumenism. Ar fi bine atunci să citească această carte să vadă dacă, într-adevăr, există motive de spaimă. Ar fi, desigur, infantil şi superficial să repudieze o scriere înainte să-i cunoască învăţăturile şi direcţia.

Am reușit abia recent să vizionez filmul preferat al adolescenților, pe 2009. Asta cu preferința n-o zic de la mine, ci după topul întocmit de ei înșiși (11 premii la Teen Choice Awards). Le cer scuze celor care, deși adolescenți, nu împărtășesc entuziasmul congenerilor. Se pare însă că sunt majoritari fanii filmului (între cele peste 80 de milioane de votanți).

M-am uitat cu multă atenție, ca să pricep și eu ce anume face ca acest film să fie așa deosebit. Să-i surprind farmecul, ingeniozitatea, skepsis-ul sau, în fine, acel ceva inefabil care îi conferă savoarea. Mă confesez spășit și înfrânt că n-am reușit. Ba chiar mai rău de atât. Am dat peste tot felul de clișee deja consumate chiar și la Hollywood, dar fardate oleacă, minimal.

Cuplul protagoniștilor te trimite îndată cu gândul la avataruri similare, cu același schelet fundamental: un el misterios, neobișnuit, un alogen pripășit în condiții neelucidate pe niște meleaguri relativ ostile; o ea inadaptată, de preferință din familie disfuncțională, puțin predispusă către reverie, cu oarecare aplecare minimală spre bizara lume a… cărților.

Unde ați mai văzut ceva similar? Păi, cam orice film de acțiune de mâna a doua are un asemenea cuplu. La fel stă treaba și cu filme renumite sau superproducții. Fie că e vorba de Titanic, Batman, Superman, Matrix etc. Prin ce diferă Twilight de un film cu, să zicem, Jean Claude Van Damme? Prin faptul că eroul masculin poate citi gândurile, se deplasează foarte repede, e mult mai misterios și letal. JCVD ar fi intrat direct cu echipamentul din dotare în craniul oponentului ca să afle la ce se gândește.

Între noi fie vorba însă, Edward e la fel de macho ca orice Schwartzeneger însă într-un alt registru, la fel de protective, la fel de previzibil. Diferența e că el este cu ceva mai freek, dar moda ciudaților nu e deloc recentă. O regăsim în filmele lui Chaplin. Dar și la ciudați mai actuali precum perechea de adolescenți din American Beauty ori mai spectaculoșii X-men sau Hell-Boy. Așadar, oricât aș întoarce-o nu reușesc să scap de scheme deja tocite de atâta utilizare. Cum moda dictează ca ciudații să fie scoși în față și admirați, filmul se conformează și îndeplinește cerințele. What a cliché!

Sub denumirea generică de apologeţi sunt cuprinşi scriitori creştini din secolul al II-lea care au apărat creştinismului în faţa autorităţilor, dar şi în faţa atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni. Mulţi dintre ei – cei despre care există informaţii – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educaţi, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor. Probele istorice dărâmă repede un mit, drag unora dintre contestatarii creştinismului, care susţine că această religie a fost mereu a celor mulţi şi ignoranţi. De altfel, acestora le răspunde pentru prima dată Ieronim, cu De viris illustribus (prima istorie a literaturii bisericeşti). Dar totodată se prăbuşeşte şi fala unora dintre creştini (mai ales urmaşi de protestanţi) care făceau din ignoranţa proletară o mare şi sfântă virtute.

Fără să intru în detalii şi să mă prind într-o polemică încrucişată, cred că pot afirma – mizând pe o judecată de bun-simţ – că nu aveau cum să fie foarte mulţi cărturari în biserică, deoarece nici în societate nu erau şi nu sunt nici astăzi o majoritate. Dar că oameni cu carte – mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de imaginea de intelectuali ori cărturari – au fost mereu în creştinism în toate epocile. Chiar mergând mai înapoi în timp, din cei nouă autori ai Noului Testament, doi sunt cu educaţie aleasă (unul doctor, celălalt expert în Torah). Un procent interesant şi fără să luăm în calcul ponderea scrierilor lor în NT. Ca să nu zic că toţi ştiau să scrie, într-o vreme în care şcolarizarea nu era obligatorie şi finanţată de la bugetul de stat.

De fapt, acesta era unul dintre semnele care individualizau puternic mişcarea creştină: odată intraţi oamenii în Biserică, dispăreau diferenţele de clasă socială, educaţie, etnie. Mai precis, aceste diferenţe nu erau motive de discriminare, situaţie ce contrasta flagrant cu moda timpului. Darurile spirituale nu erau împărţite după criterii omeneşti. De altă parte, nici talentele şi deprinderile dinaintea convertirii (dacă nu erau dintre cele condamnabile moral: hoţie, prostituţie etc. – vezi Ipolit din Roma) nu erau amputate, ci redirecţionate şi puse în slujba unui scop sfânt. Este tocmai situaţia apologeţilor.

Undeva la ţară, un individ a ucis (în chinuri) un cal. Fiţi atenţi la cum este construită „ştirea”, nu la ceea ce spune. Dintr-odată, toate „organele” se sesizează că s-a produs monstruoasa „crimă”. Omul poate fi încadrat la… omor (!?). Într timp, despre tipii care au masacrat un om se vorbeşte aproape cu admiraţie. Ei sunt numai „suspecţi”, pe când ăstalaltu’ e o bestie!

S-au sesizat până şi genialii psihologi care au decretat cu multă competenţă ştiinţifică faptul că minorii care au asistat la acest „deces” (vorbim despre al calului) au nevoie urgentă de terapie serioasă şi îndelungată ca să-şi revină. Am rămas prost când i-am auzit. Adicătelea, toţi străbunii noştri erau nişte traumatizaţi irecuperabili, fiindcă, s-o spunem p-aia dreaptă, ei asistau frecvent la scene de cruzime. Până în urmă cu câteva sute de ani, vânătoarea era cu siguranţă o activitatea foarte sângeroasă.

Copiii din vremea noastră – în afară de cei marcaţi pe viaţă de moartea animalelor, desigur – nu au această problemă absolut deloc. La televizor văd numai îngeraşi plutind pe norişori, jocurile de computer sunt în majoritatea lor de perspicacitate şi complet lipsite de violenţă. Numai sacrificarea unui cal îi poate traumatiza, altfel sunt într-un mediu perfect non-violent.

Chiar dacă, în prezent, cititul este o corvoadă pentru unii, o deprindere demodată pentru alţii sau o pierdere de vreme nelucrativă pentru cei dedicaţi capitalului, nu-mi vine să cred că cititul şi, desigur, scrisul – care trebuie să-l preceadă în ordinea logică a operaţiilor – au apărut doar ca un moft „cultural”. Vechii fenicieni, vechii summerieni, vechii egipteni sau chinezi, toţi au vrut să lase nişte urme descifrabile cu privire la lucrurile care li se păreau semnificative.

Într-o vreme mă gândeam să cercetez de unde vine nevoia omului de a povesti, dispoziţia lui ficţionară, necesitatea de a plăsmui în formă epică. Cred că cele două imperative au obârşie comună, într-o anumită măsură.

Opinez că scrisul ţine de lupta omului cu propria efemeritate, de eternitatea pe care o adulmecă sau vrea să o facă parte a istoriei sale personale. Şi cititul, pe de altă parte, poate fi pus în legătură cu imbolduri multiple: curiozitate (chiar indiscreţie morbidă), dorinţa de putere (cei care stăpâneau taina semnelor grafice aveau un ascendent asupra celorlalţi), respectul pentru strămoşi, reverenţa faţă de zei sau ritualuri, dar şi foamea de cunoaştere, neliniştea sufletească, nevoia de a înţelege marile momente ale vieţii.

Mă opun aşadar ideii că cititul şi scrisul sunt nişte deprinderi capricioase ale câtorva bizari cantonaţi în paseism şi nostalgii elitiste. Cred, mai degrabă, că cele două îndeletniciri ţin de anumite necesităţi ancestrale, iar lipsa lor e o amputare, un handicap afişat ostentativ ca semn de mare emancipare mentală şi comportamentală. Aşa cum moda dictează preeminenţa moralei subiective, de pildă, tot modele impun şi desuetudinea scrisului şi, îndeosebi, a cititului.

E foarte greu, când ai un interes, să faci distincţia între atitudinea gratuită, pledoaria dezinteresată, pe de o parte, şi comportamentul materialist, motivată pecuniar. Tocmai ăsta e acum cazul meu.

Prinţul Harry şi svastica noastră

În urmă cu vreo 4-5 ani, prinţul Harry era surprins de presă într-un costum de SS-ist, cu prilejul unui bal mascat sau ceva de genul ăsta. Poate că acum altfel aş socoti lucrurile, dar gândurile care mi-au trecut atunci prin cap mă pun încă pe gânduri.

Între timp mi-am dat seama că de acelaşi embargo ar trebui să se „bucure” şi însemnele comuniste, care sunt însă mult mai bine tolerate de procesul digestiv social. E chiar cool să fii oleacă maoist, să vorbeşti admirativ despre Marx (cum face Bucurenci, de pildă) ori măcar să porţi un tricou cu Che Guevara „antiimperialistul”.

Mazăre al nostru e unul dintre produsele de serie de apariţia cărora mă temeam la vremea când îl înfieram pe Harry. E un fel de imitaţie chinezeasă a teribilismului princiar de atunci. Ironia face că teribilistul de acum – care pare să-şi trăiască destul de tardiv adolescenţa – este de stânga; şi, după spusele lui, s-a trezit pur şi simplu într-o uniformă cu însemnele extremei drepte. Extremişti din toate ţările, uimiţi-vă!

Iată ce ziceam despre Harry:

E grav, oare, că un posibil viitor rege al Marii Britanii a fost fotografiat purtând o svastică? E grav că a fost fotografiat sau e grav că purta svastică?

Aş putea încerca să discut subiectul dreptului la intimitate, drept pe care consider că îl are orice personalitate, oricât de publică ar fi ea – iertată-mi fie exprimarea. E clar că paparazzi există şi îşi fac meseria cum se pricep mai bine. Ar încăpea o discuţie cu privire la moralitatea unei astfel de profesii şi deontologia aferentă, dar e un subiect ce ţine, poate, de experţii moralităţii presei (or fi existând?).