Cicadele continuau să cânte… sau despre un Dumnezeu absent

Nașterea lui Cristos a trecut aproape neobservată la vremea ei. Iar după aceea, Isus s-a cufundat multă vreme într-un anonimat perfect. Nu s-ar putea spune nici că, mai târziu, ar fi devenit vreo celebritate în epocă decât cel mult într-o provincie nesemnificativă din marele Imperiu Roman. Și asta post-mortem. Abia pe urmă, privită retrospectiv, viața Sa a fost reinterpretată într-o lumină care a impus-o ca unul dintre cele mai importante evenimente din istoria umanității.

De fapt, știți asta și nu fac decât să repet un loc comun. Și totuși… insist. Prezența Dumnezeului întrupat în lume a fost de o discreție derutantă. Nu s-a impus niciodată incontestabil în conștiința lumii. Mereu a rămas o chestiune de credință – în mai mare sau mai mică măsură. Pentru destui – și atunci, și acum – continuă să rămână absent. Pentru mulți alții, e prezent peste tot. Dar fără ca faptul să poată fi dovedit fără tăgadă. E mai la îndemână să-i afirmi absența decât să-i demonstrezi faptic prezența.

Când am citit romanul Tăcere al lui Shusaku Endo, eram încă sub puternica impresie a altui roman Puterea și gloria, de Graham Greene. Revenind însă ceva mai târziu la roman din pricina filmului, dar și a unor discuții, mi-a fost atrasă atenția asupra unei expresii ce se repetă ca un leitmotiv al destinului: „Cicadele continuau să cânte ca de obicei” (s.m.). În Tăcere este vorba, dacă nu știați, despre persecuția creștinilor din Japonia. Și, în vreme ce ei mureau ca martiri, în locul unei intervenții divine spectaculoase care să-i salveze, se aude… cântecul cicadelor. Ca de obicei. Ca de la facerea lumii.

Replica aceasta cade periodic precum o sentință neagră. Indiferent cine moare și din ce motiv, indiferent cât de multă suferință se concentrează pe scoarța pământului, lumea nu se oprește în loc. Nici de uimire, nici de groază, nici din compasiune. Lumea continuă să existe. Cicadele își văd de cântecul lor cvasi indiferent la schimbările lumii. Războaiele, persecuțiile, moartea celor nevinovați, suferința copiilor, torturile – toate acestea rămân, de regulă, fără un răspuns răspicat și audibil din cer. Discreția lui Dumnezeu seamănă, din acest punct de vedere, cu o asurzitoare tăcere.

Pentru unii, Dumnezeu este prezent în fiecare aspect al vieții lor, în fiecare mărunțiș. Dar este așa numai pentru că ei aleg să citească viața în această perspectivă, a credinței. Pentru alții, suferința și absurdul vieții sunt ca un munte de mister, care nu face decât să se înalțe la infinit, mut, colosal de apăsător și copleșitor. În lipsa oricărui Dumnezeu.

Dumnezeu pare absent. Chiar și din propria sa istorie. Discret peste măsură, este „promovat” doar de către adepții lui Isus, care credeau în el. Unii îl văd pe Dumnezeu răsturnând lumea cu susul în jos, coordonând istoria și orchestrând cursul evenimentelor. Alții se uită exact la aceeași panoramă și nu văd decât hazard, coincidențe, decizii bune sau proaste, civilizații care supraviețuiesc și se impun, altele care colapsează și dispar. Fără sens. Cine are dreptate și de ce?

Într-un copil dintr-o iesle să vezi Dumnezeul întrupat. Într-unul dintre nenumărații eroi mesianici ai evreilor, răstignit umilitor ca un criminal periculos, să vezi pe Dumnezeul care se sacrifică pentru om. Să crezi în ideea ilogică, irațională, inacceptabilă că Dumnezeu, dacă există, se întrupează. Evreii credeau că e blasfemie, pentru greci, era o țicneală.

De Crăciun, s-au petrecut lucruri care trebuie crezute. De Paște, așijderea. Înviere? Acesta este podul peste care se poate trece dinspre noi spre istoria vieții lui Isus. Dinspre realitatea noastră apăsătoare, închisă în sine (și insignifiantă la scara universului), spre realitatea transcendentă și năucitoare a lui Dumnezeu. „Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut…”

Și ce e credința? Când să cauți o definiție, te trezești față în față cu nevăzutul: „o puternică încredințare (sau o certitudine) despre lucrurile care nu se văd”. Adică a crede ceea ce nu poate fi demonstrat fără putință de tăgadă, ceea ce nu intră în aria percepțiilor noastre și nici în orizontul nostru tangibil. Apologeții sugerează uneori că, de fapt, credința ar presupune acceptarea unor dovezi foarte convingătoare. Într-un sens așa e, până ajungi la suferință, când începe tăvăleala. Atunci rămâne numai credința aia care presupune să-l iei de bun pe Dumnezeul nevăzut și să te ții foarte tare de asta.

Și să crezi tot ceea ce, la mai multe sute de ani de la moartea lui Cristos, Biserica a esențializat într-un crez. Un crez care sună foarte teoretic și tehnic, dar care, dincolo de informația intelectuală, impune conștiinței o relație. Un mod de viață. Un sens al istoriei. Adună împreună văzutele cu nevăzutele. Cele clare și inteligibile cu misterul și incredibilul. Calea și piatra de poticnire sunt mereu împreună. Revelația năucitoare cu taina nepătrunsă.

„Dumnezeu nu e un imens papagal roșu”. L-a nașterea lui a bulversat ierarhiile, fiindcă au venit să-și aducă omagiile oameni de la antipozii scării sociale. Iar cei înțelepți au mai avut și o criză de rătăcire. Cristos simplifică lucrurile, dar complică existența oamenilor fiindcă e mult prea plin de surprize, nu e previzibil. Dumnezeu a vorbit lumii în paradoxuri, ca să putem înțelege totuși ceva. Când trebuia să fie rege, s-a făcut rob. Când trebuia să-și inaugureze mandatul, a stat pe cruce. Dar oamenii preferă mereu lucrurile stabile, demonstrabile, identificabile.

Credinciosul e fericit că toate acestea sunt adevărate. Necredinciosul nu ia nimic de bun, poate cel mult niște povești cu tâlc. Dar și unul, și celălalt, când suferă sau se bucură scurmă sub coaja lucrurilor ca să afle, să înțeleagă. Vor un sens. Măcar unul mic, de ținut în mâini când totul se evaporă. Un bob de nisip. Sau de muștar. În toată buimăceala secolului XX, cicadele au continuat să cânte în tufele de mirt. Și după Primul Război Mondial, și după Al Doilea. Și după Holocaust. Și după gulaguri. Și după nebunia „culturală” din China. Oamenii au continuat să-l caute pe Dumnezeu sau să fugă de el.

Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Între cei fără îndoieli (mai puțini decât se crede), restul. Oscilanții. Kichijirō, care ba crede fierbinte, ba își trădează confrații. După care se întoarce spășit și apăsat. Cocârjat de vinovăție. Kichijirō suntem noi toți, noi cei mulți. Cei incapabili să rămânem pe culmile certitudinilor. Frământații de serviciu. Oameni care ajung pe culme, dar numai ca pe urmă să fie aruncați în abis. Și tânjesc după stabilitate, după certitudini. Cei care nu refuză din aroganță, ci sunt zăpăciți de complexitatea ireductibilă a vieții. Pălmași ai credinței și ai îndoielii. Cei pe care și Calvin, în asprimea lui, îi mângâie duios pe creștet.

Credincioșii care duminica își proclamă certitudinile. Iar în restul săptămânii luptă să și le confirme. Și îi doare nesiguranța. Sau, invers, vor un Dumnezeu absent și mort, dar viața îi contrazice și îi lovește cu dovezi. Fojgăiala căutărilor. Sau fuga de întrebări. Refugiații. Întrebătorii care se ascund de întrebări. Căutătorii de petice existențiale cu care să-și completeze teoriile provizorii.

În fine, de 2000 de ani încoace oamenii se tot ciorovăiesc pe tema asta: s-a întrupat sau nu? A fost Dumnezeu pe pământ sau nu? A înviat ori ba? Există sau nu Dumnezeu undeva? Încă nu s-au pus de acord. La fel ca atunci, și acum persistă riscul să fie prost înțeles sau chiar interpretat greșit. Pentru unii, totul e așa cum spune Biblia. Pentru alții, nimic nu e așa cum spune Scriptura. Dar cicadele își văd netulburate de cântecul lor. Monoton, banal, revoltător, indiferent, revigorant, firesc.

Reclame

Un gând despre “Cicadele continuau să cânte… sau despre un Dumnezeu absent

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s