Trăim un creștinism administrativ

Privind la felul în care merg lucrurile în creștinismul evanghelic (dar nu numai), îmi pare imposibil de evitat constatarea că funcționăm într-o paradigmă pregnant administrativă. Poate că aceasta e și unul dintre motivele pentru care viața noastră, ce are un parcurs prea puțin… administrativ, se armonizează adesea dificil, cu opinteli și sforțări, cu o credință standardizată și birocratizată.

Să luăm de pildă relația dintre instituții și comunitate. Deși, teoretic și în mod tradițional, comunitățile locale (fie baptiste, fie penticostale) își revendică drept model Biserica primară, unde prioritatea cădea pe chestiuni spirituale și unde aspectul organic al adunării era foarte vizibil, în practica actuală, instituțiile care au căpătat forță și importanță sunt tot mai multe și mai puternice: comunitățile zonale, uniunile, școlile teologice, organizațiile confesionale concurente etc. Acestea exclud membri (adică biserici întregi), iau măsuri împotriva unor pastori, stabilesc criteriile de validare a pastorilor, stabilesc direcții strategice…

Există o incontestabilă ierarhie de facto, chiar dacă mereu e ascunsă sub titulatura comunitară standardizată „frate”/„soră”. În ultima vreme, aceste structuri ierarhice au fost adesea contestate, puse sub semnul întrebării, privite cu neîncredere ori, în unele situații, s-au discreditat singure prin vocile unor glăsuitori reprezentativi (cel mai celebru este cazul fostului purtător de cuvânt al BOR, ca să culegem exemple din ograda altora). Totuși, ele continuă să existe și să exercite o influență și o autoritate semnificativă.

Putem porni și de la bază spre vârf. Adunările generale ale bisericilor poartă o tot mai puternică amprentă a unor ședințe de asociație, adunări ale acționarilor sau ședințe de partid: raport de activitate, raport de gestiune, alegeri democratice de membri, evaluări de candidaturi, presiuni, manipulări, grupuri de interese etc.

Cum spuneam și cu alte ocazii, pastorii sunt evaluați după criterii preponderent cantitative și/sau de imagine: spirit managerial, capacitatea de a spori numeric o comunitate, elocința, gradele universitare, deschiderea sau închiderea teologică (fără să fie vorba, efectiv, de o evaluare a ortodoxiei dogmatice într-un sens tare).

Toate aceste preocupări ale fiecărei comunități au foarte puține în comun cu modelul invocat: cel al Bisericii primare. Care Biserică nu pare să fi avut adunări generale pentru proiecte de buget, nu alegeau comitete în mod „democratic”, nu își alegeau pastorii cu 3/4 din voturile valabil exprimate, nu cereau spirit antreprenorial sau proiect managerial pe următorii 5-10 ani, nu voiau clădiri noi și încăpătoare.

În câteva rânduri, Pavel își pune pe masă apostolicitatea și nu invocă drept argument în favoarea lui mai nimic din ceea ce am fi tentați să căutăm azi printre calitățile unui lider bisericesc: ca recomandări, Pavel invocă suferințele sale asemănătoare cu ale lui Cristos, conduita sa în mijlocul comunității, concordanța învățăturii sale cu tradiția apostolică și cu învățătura lui Isus. Alte vremuri, alte mode. Tot ce se poate.

În al treilea rând, merită observat și că modelele de leadership bisericesc au început să fie importate din zona de business și organizații seculare de succes. În sine, nu cred că este o mare problemă (depinde mult cum sunt adaptate), însă această tendință semnalează o direcție, o preferință, o legătură intrinsecă ce se formează sau există deja – între biserică și mediul social secular – și care se bazează pe anumite compatibilități paradigmatice.

Poate că una dintre asemănările nedorite cu Biserica primară este predilecția pentru vedete. Și acum, ca și atunci, se caută celebritățile religioase, vorbitorii cu priză la public. Dincolo de elementul de „divertisment” inofensiv (e bine să mai auzi și voci nefamiliare sau oameni cu un talent mai special), această vânătoare de vorbitori notorii sugerează că există o criză la nivel de comunități locale. Că, adicătelea, în adunările locale lipsesc unele dintre darurile spirituale necesare pentru buna funcționare a bisericii sau că există o deformare în așteptările comunității.

Ierarhizarea inevitabilă și vedetismul au introdus o nouă barieră între membrii bisericii, fiindcă există acum clase/caste distincte, între care e foarte greu de trecut. Programul încărcat și cercurile în care se învârt îi fac pe cei din vârf tot mai inaccesibili și tot mai desprinși de contactul direct cu enoriașul și viața lui – fără ca acest fapt să constituie neapărat o vină. Iar contextul care face această ruptură posibilă întreține și alt tip de neajunsuri. Enoriașii se confruntă cu diverse probleme de viață la care li se pare (sau poate că nu e doar impresia lor) că vorbitorii-vedetă le-ar putea sugera un răspuns. Dar cum să ajungi până acolo? Și atunci se acumulează frustrări: că omul providențial e inaccesibil, că problema nu se rezolvă, că în comunitatea locală nu există cineva la care să se poată apela.

În general, modelul administrativ generează și încurajează relații instituționale. Iar când în Biserică, reflexul administrativ devine mult prea prezent, apar tot felul de disfuncții în zona relațional-spirituală: criză de încredere, înstrăinare, însingurare, victime ale birocrației (sau ale câte unui birocrat răzbunător, arogant, incompetent ori delăsător), soluții administrative la probleme sufletești, obsesii statistice, evaluări cantitative, culpabilizarea prestatorilor de servicii (fie că sunt cei din față, fie că sunt cei din bănci).

În sine, toate obligațiile birocratice sunt necesare funcționării instituționale și nu sunt pe fond nocive. Dar pot oricând deveni nocive dacă nu sunt păstrate într-o marjă de însemnătate suficient de discretă, chiar obscură, și ajung să fie supraevaluate.

În esență, partea organică a unei comunități, relațiile firești, interacțiunile oneste sunt bruiate de obligațiile administrative și suferă. Oamenii nu mai pot fi apreciați pentru ceea ce sunt, ci doar pentru ceea ce pot face pentru „bunul mers” al organizației, pentru „serviciile” lor. Pe neobservate, accentul se mută de la comuniunea credincioșilor, ca persoane unice, pe serviciile, programul și nevoile tot mai vag formulate ale unei comunități generice.

Odată ce comunitatea devine o entitate preponderent administrativă, încep să conteze tot mai mult chestiunile managerial-organizatorice, iar problemele de viață ale credincioșilor ies tot mai greu la lumină, fiindcă sunt condiționate de diverse protocoale care trebuie respectate. Se obține exact efectul invers celui dorit: se ucide spontaneitatea și participarea voluntară, entuziastă.

Dacă bisericile evanghelice sunt într-o criză (și se pare că sunt), probabil că această componentă administrativă reflectă și cauzează, în proporții variabile, un filon al acestei crize. Căci, la urma urmei, puse în oglindă, bisericile de acum și mult-idealizatul model al Bisericii primare adesea se aseamănă mai tare prin defectele lor și mai puțin prin calități.

Publicitate