Ne pot face sărbătorile mai buni?

De Paște sau de Crăciun, cei care merg la biserică sunt, în general, mai mulți și mai bine îmbrăcați. Nu doar că oamenii se gândesc ceva mai mult la „cele sfinte”, dar simt și nevoia să îmbunătățească nițel aspectul exterior, forma de prezentare. Atât prin veșminte, cât și prin participarea ca atare se transmite un plus de interes, mai multă solemnitate și un soi de prospețime. E că startul unui maraton când multă lume se prezintă fresh, cu ținuta încă impecabilă și cu speranțele neîncercate.

Sunt adesea blamați creștinii care dau pe la biserică doar cu prilejul marilor praznice de peste an. E într-un fel de înțeles nemulțumirea pentru slaba frecvență din restul anului. Cu siguranță, e mult formalism și destulă indiferență în stilul acesta de relație cu biserica.

Și totuși… Am remarcat cu ani în urmă, la slujba de Înviere, de la miezul nopții, că Ioan Hrisostom semnalează creștinilor marca excepțională sub care stă această sărbătoare. În esență, el spune că bucuria e atât de mare, încât absolut niciun motiv (perfect legitim în alte împrejurări, probabil) nu ar trebui să împiedice comunitatea să se strângă laolaltă și să celebreze victoria lui Cristos. Trândavii și mincinoșii, delăsătorii și pătimașii sunt toți chemați să asiste.

De ce? Unul dintre motivele pe care le bănuiesc e că această bucurie are potențial contagios. Și chiar așa, de ce ar fi sărbătoarea un prilej de dojană pentru creștinii la „fără frecvență”? De ce nu ar fi, la fel de bine (ba chiar mai bine) un prilej de a arăta tuturor ce pierd dacă nu vin?

Căutătura încruntată și vorba dojenitoare au virtuțile lor. Dar sugerează involuntar că salahorii sunt nemulțumiți de cei care vin doar când e rost de spectacol și de sărbătoare. În rest, ei nu pun umărul să ducă greul. Se pune accentul, cel mai probabil în chip nedorit, pe ideea de corvoadă. Sau, dimpotrivă, creștinii care bifează cu regularitate toate activitățile par o castă superioară de inși mai merituoși decât restul.

Or, dacă tot sunt prezenți mai mulți în biserică, sărbătoarea ar putea fi folosită pentru a etala tot ceea ce face creștinismul să fie fascinant, irezistibil, autentic și real. Învierea, de pildă, e evenimentul care dă sens credinței, care anticipează și introduce noua împărăție, care configurează radical datele întrupării. Abia după deznodământul Învierii speranța omului are un temei și împăcarea sa cu Dumnezeu devine viabilă.

Se poate vorbi despre abisul întrupării, despre improbabila ipostază a unui Dumnezeu-om. Despre scindarea ființei umane, despre depărtarea abisală a omului de Dumnezeu și de semeni… Nu chestii facile sau amuzante, dimpotrivă. Dar nici scorțoșenia virtuoșilor silitori, cum nu se mai întâmplă…

Există atâta bogăție, valoare și frumusețe în creștinism încât ar fi păcat să rămânem de sărbători la dojana moralistă. Și când sunt atât de multe motive de uimire și bucurie, să rămânem la atitudinea ranchiunoasă a fiului cel mare, nemulțumit că risipitorii încă mai profită de libertatea lor neîngrădită.

Nu știu dacă sărbătorile ne pot face mai buni. Probabil că doar scot din noi ceea ce zace tot anul acolo. Dar cu siguranță sărbătorile sunt un prilej de a etala tot ceea ce motivează un creștin să fie bun, milos, încrezător. Iar dacă astea nu sunt suficiente pentru ca un privitor ocazional să devină măcar curios, atunci nici culpabilizarea dăscăloasă nu cred că are șanse mai mari.

Publicitate