Dependența, între „boală” și „păcat”

(sursa)
(sursa)

Există un curent moralist care sancționează destul de aspru diversele dependențe. Și mai ales dacă acestea au de-a face cu sexualitatea, alcoolul, tutunul (și alte substanțe adictive), televizorul și tehnologia. Pe de o parte, este subliniată latura păcătoasă a chestiunii – și e just să fie tratată în această cheie. Pe de altă parte, în ultima vreme au apărut tot felul de încercări de a trata științific aceste probleme.

De pildă, s-a constatat că consumul de pornografie produce niște „modificări” la nivelul creierului. Ca să punem problema în context, trebuie spus că statisticile arată destul de îngrijorător la acest capitol, fiindcă, pe niște statistici mai vechi, jumătate dintre bărbați (inclusiv pastori) și cam un sfert dintre femei aveau problema asta (sau se poate vedea articolul mai răutăcios al lui Frank Schaeffer). Așadar, preocuparea este legitimă.

Citind articolul care tratează problema științific, n-am putut să nu observ că, cu cât subiectul intră mai mult în zona medicală, cu atât cresc șansele ca dependența respectivă să fie considerat o boală – fapt ce nu avantajează deloc tabăra moralistă. De unde rezultă cel puțin 2 consecințe: (1) se anulează o bună parte din responsabilitate, fiindcă nu poți învinovăți (prea tare) pe cineva că s-a îmbolnăvit – și oricum nu-i mai folosește la nimic; și (2) cei care au această „boală” au mari șanse să abandoneze lupta, câtă vreme modificările din creierul lor deja s-au produs și sunt atât de trainice pe cât se sugerează.

O altă reacție pe care am avut la titlul articolului a fost de genul următor: bine, bine, dar există vreo dependență care să nu lase niște urme în creier? Iar în text, după cum era de așteptat, dependența de pornografie e comparată cu altele. Nu vor fi având și macaroanele sau cărnurile sinapsele lor preferate pe care să le stimuleze, zău așa?

Și mai era ceva. Aveam sentimentul că din abordarea asta moralistă ceva lipsește. Și se pare că am avut dreptate, dacă ceea ce spune autorul acestui articol (pe care îl recomand pentru lectură atentă) are dreptate. El spune, pe scurt, că atunci când au probleme de relaționare, oamenii se leagă de orice prind în cale și adesea prind diverse tipuri de droguri, care îi ajută să se amăgească mai ușor.

Așadar, ceea ce lipsea din această abordare este o critică onestă, nuanțată, constructivă (detest cuvântul, dar e chiar necesar aici!) a comunităților în care trăiesc acești consumatori de pornografie (sau de alte „droguri” prevalente într-o anumită comunitate), a rețelei de relații în care sunt cuprinși. Lăsăm la o parte situația în care oameni cu totul onorabili (fără cazier secret) au o cădere morală. Ne ocupăm numai de cei care joacă dublu – impecabili în public, vicioși în privat.

Adevărul e că ar trebui să fie de la sine înțeles că o comunitate care are un procent mare de consumatori de diverse „droguri” trebuie să aibă și ea în ansamblu anumite probleme de rezolvat, nu doar indivizii luați separat. Iar liderii acelei comunități ar trebui să caute și păcate comunitare (de care se fac vinovați inclusiv ei înșiși), nu doar rebeliuni individuale.

Nu sunt neapărat de acord cu tot ce propune autorul articolului recomanda ca soluții. Dar e incontestabil că acel gen de abordare care ține cont numai de vinovăția individuală și de mecanismele psihice (tot individuale) e incompletă și nu reușește să pună problema în context.

Nu cred că, discutând despre comunitate, responsabilitatea individuală trebuie eliminată sau că ar trebui folosită comunitatea disfuncțională ca scuză. Nu cred că doar „mediul” este de vină pentru orice comportament deviant. Dar frica de acele teorii (foarte la modă) care pun totul în seama mediului n-ar trebui să ne împiedice să vedem totuși ce probleme au comunitățile și prin ce anume menținem fiecare dintre noi acele metehne care înstrăinează și însingurează oamenii.

Sunt convins că un rol (nu știu cât de mare sau de mic) îl are aici „poza” de oameni perfecți pe care enoriași și conducători deopotrivă o afișăm dintr-un imbold ale cărui resorturi nici nu le punem în discuție. Pentru a nu perpetua această imagine a perfecțiunii morale, vorbitorii din biserici mai mărturisesc uneori cîte un „păcățel” aproape inocent sau păcate colective, dar asta nu schimbă percepția de ansamblu.

Nu cred că soluția ar fi mărturisirea publică a păcatelor, fiindcă nici discreția nu e o virtute cultivată printre evanghelici, nici socialmente nu mai suntem deprinși cu așa ceva. Dar cumva tot ar trebui ieșit din cercul vicios care ne face să ne suspectăm reciproc – concomitent – de „desăvârșire” și păcate ascunse. O formă de autenticitate tot ar trebui găsită.

Atât de speriate par aceste comunități ale noastre de păcat, încât se identifică (foarte probabil că involuntar, măcar în parte) cu imaginea unor ipocriți care nu au nicio pată pe cazier și nici vreo vulnerabilitate care să-i afecteze. Nu-i de mirare că șocul e atât de mare când se descoperă, în câte un caz, că imaginea afișată nu corespunde cu realitatea.

Revenind, așadar, la elementul lipsă, se conturează o problemă cu paliere multiple. Unul e cel spiritual, să-i spunem, unde chestiunea păcatului nu trebuie sub nicio formă ocolită. Dar și aici avem deja de multe sute de ani experiența unor fini cunoscători ai sufletului (confirmați de-a lungul veacurilor) care spun că aceste imbolduri care ne duc spre rău reprezintă, în esență, pervertirea unora bune. Or despre asta nu se discută: care este acea aspirație nobilă, frumoasă, înaltă, care, pervertită, îl trage pe un consumator către viciu (pornografie sau altceva)?

Faptul că încercăm să înțelegem nu înseamnă, nici pe departe, că anulăm răspunderea individuală sau că o considerăm irelevantă pentru subiect. Înseamnă doar să nu abordăm cu totul nepotrivit și, în ultimă instanță, ineficient problema. Înseamnă că nu ne repezim să acuzăm și să condamnăm înainte să fi ascultat. Înseamnă să nu dăm soluții la probleme pe care nu le-am înțeles. Înseamnă că nu ne înfundăm degelete în urechi și nu ne legăm la ochi ca să ne ferim de realitate, așa respingătoare cum e ea.

Ar mai fi de remarcat că remediul contemporan la dependența de pornografie este controlul total. Pentru copii, părinții să controleze absolut orice face copilul pe internet (dacă poate, adaug eu), iar pentru adulți, să-și instaleze un program care-i supraveghează activitatea și trimite date către un supraveghetor căruia să-i poți da socoteală. Nu pot să nu observ că, deși funcțional, remediul acesta se ocupă exclusiv de efecte, dar nu ne spune nimic despre cauze, nici despre soluția mai profundă.

Avem apoi partea „științifică”, ce ne poate dovedi cu RMN-ul în față care sunt magistralele corticale ce se modifică și în ce fel. Această parte nu trebuie supralicitată, tocmai pentru a nu ajunge prea repede la diagnostic, unde și voința, și responsabilitatea, și căința devin aproape inutile. Faptul că se fac niște conexiuni atestă participarea (pe care oricine înțelege cum funcționează omul o bănuia) creierului la viciu. Orice obicei – bun sau rău – are sigur și un traseu neuronal aferent.

Există apoi componenta socială. Dacă părtășia creștină are și un sens social imediat, atunci cred că aici ar trebui să se vădească acesta: în capacitatea comunităților de a eradica singurătatea omului contemporan. Și nu intrând cu cizmele în viața oamenilor, nu instituind sisteme de supraveghere și turnătorie, nu culpabilizând până la disperare, nu cotrobăind cu voluptate prin intimitatea altora, nu practicând etica suspiciunii. Decât așa, mai bine singur.

Poate greșesc, dar am impresia că, înainte să înceapă curățenia de sezon, comunitățile noastre ar face bine să înceapă cu un exercițiu de dragoste necondiționată pentru toți membrii lor, simpatici și antipatici, lideri apreciați și cârcotași nesuferiți, virtuoși și pătimași. Chiar și la nivel terminologic putem formula fără probleme următorul amendament: asta nu înseamnă toleranță față de păcat, ci dragoste pentru păcătos.

Am o puternică bănuială că, dacă există leac la depedența asta, atunci nici tehnologia, nici medicamentele, nici culpabilizările, nici predicile nu sunt leacul căutat. Ci leacul are de-a face cu relațiile din biserică, din familie, din grupuri, dintre prieteni etc.

Anunțuri

24 de gânduri despre “Dependența, între „boală” și „păcat”

  1. „cresc șansele ca dependența respectivă să fie considerat o boală – fapt ce nu avantajează deloc tabăra moralistă. De unde rezultă cel puțin 2 consecințe: (1) se anulează o bună parte din responsabilitate, fiindcă nu poți învinovăți (prea tare) pe cineva că s-a îmbolnăvit – și oricum nu-i mai folosește la nimic;”

    cu asta nu prea pot fi de acord. nu doar ca sunt studii medicale care dovedesc efectele nocive ale fumatului sau ale excesului (nu a simplului consum) de alcool, dar cred ca doar daca traiesti foarte izolat de societatea contemporana nu poti gasi exemple in imediata apropiere (vecini, rude, cunoscuti). in aceste conditii, sa te arunci voit pe calea fumatului sau a alcoolismului mi se pare responsabilitatea 100% a „victimei”. si nu sunt de acord ca invinovatirea nu mai foloseste la nimic. poate cand deja cancerul ajunge in stare terminala, dar macar mai poate folosi pana atunci la ceva – poate ca persoana respectiva isi da seama totusi ce prostie a facut, si se pocaieste.

    sunt satul pana peste cap de „pai e dependent, asa e el, nu am ce-i face”. si cu asta o duci din rau in mai rau ani la rand, in timp ce, printre sticle si pahare, „saracul de el” isi plange ghinionul de a fi facut ciroza.

    • Să distingem între bolile produse de viciu (oricare ar fi el) și viciul ca boală în sine. Dacă ajugem la concluzia că e o boală, atunci răspunderea pentru această boală se diminuează semnificativ.

      Nu prea cred că învinovățirea dă cu adevărat roade, mai ales în cazul viciilor precum dependența de pornografie.

  2. O persoană aflată departe de țară se spovedise acolo și scria:”aici se pune foarte mult accent pe relația ta personală cu Hristos!”…

    Citind asta onest parcă totul se schimbă…nu mai pot merge să îmi fac, mulțumită de mine, introspecția si analiza sârguincioasă în fața părintelui duhovnicesc, doar-doar nu m-o coborî de pe piedestalul pe care m-am proțăpit…mi-e jenă de așa un joc de glezne în fața Celui Care pe toate le știe și le vede…

    Mergând pe aceeași linie, cum pot oare citi ceea ce spunea Părintele Arsenie Papacioc? Că nu există răul cel mai mic, cum nu există păcat mare? Păcatul cel mai mare este cel în care te afli, fiindcă acela te desparte de Dumnezeu!”

    Si-atunci? Despre ce vorbim? Înfierăm o dependență sau încercăm s-o înțelegem, pe cât posibil, din locul în care suntem, acela al propriilor noastre neputințe, al propriilor patimi care ne despart de El?… Mai pot oare ridica piatra? Stând în locul acela fiecare dintre noi, putem să nu spunem celuilalt nimic…dar probabil că nu se va simți judecat si asta e mare lucru.

    Să ne ajute bunul Dumnezeu să învățăm din smerenia unui alcoolic care, desi nu a mai băut de 30 de ani se numește pe sine alcoolic abstinent! Alcoolismul nu se mai tratează toată viața, bei după 15 ani, e ca și cum ai luat-o de la capăt. De aceea ei își spun in continuare alcoolici abstinenți(cei care lucrează constient cu treaba asta), indiferent de perioada în care nu au mai băut absolut deloc. Nu se umflă în pene pentru virtutea care a dat peste ei…

    In altă ordine de idei si tendința de a arăta pe alții cu degetul este la fel de „producătoare” de trasee neuronale în creier, adică un fel de pilot automat în care trăim, un fel de moarte în care ne înfundăm(un pic mai soft ce-i drept, că nu ne facem de cap ca alții ci doar îi judecăm, de ciudă că am apucat să ne declarăm credincioși prea devreme, si deh, acum n-avem ce face, trebuie s-o ținem pe-a noastră)… Iar moartea asta e la fel de dezarmantă ca oricare alta dacă ne gândim strict din maniera asta științifică, a modificării creierelor…

    Slavă Domnului că mai avem si o inimă, care are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște, că avem un liber arbitru și mai putem să alegem să o ascultăm din când în când, atunci când se întreabă în răstimpuri: Si totuși Cine este El? Cum adică a înviat? Cum adică si-a dat viața pentru mine? Cum adică mă învie si pe mine si ma scoate din moartea mea?
    Si cred ca o privire serioasă spre aceste întrebări, cu un ochi la El si cu unul la viața noastră, rezolvă si problema responsabilității de care nu ne absolvă nimeni, si a învinovățirii celorlalți, si a speranței si îndrăznelii la care suntem chemați clipă de clipă de Cel care a biruit lumea si vrea sa ne întoarcem si sa fim vii!

  3. Articolul ridica problema pacatului in fond. De ce pacatuim ? Pentru ca pacatul inainte de a fi facut din interes, e facut din instinct. De ce instinctul nostru ne indeamna astfel sa pacatuim ? Am fost oare programati pentru un gen sau altul de pacat ? Si daca asa este atunci nu cumva impunandu-ne restrictii ne intoarcem de fapt impotriva noastra ?

    Sunt intrebari necrestinesti dar pe care multi si le pun mai pe fata mai pe dos. Dar daca acceptam ca pacatul e o boala (a sufletului) nu sunt si pacate cu transmisie genetica ? Ce sa facem in acest caz ? Sa nu le mai tratam ? Sa le lasam sa se manifeste in voie ? Sa ,,creasca” ?

    Sa luam exemplul homosexualilor, ca tot ai scris cateva articole despre ei. Eu nu-i condamn atat pentru ceea ce fac pentru ca privesc pornirea lor ca pe o boala. E o chestiune ce tine de instinct. Daca n-ai avut porniri de genul asta (eu din fericire n-am avut) e greu si poate inadecvat sa devii ,,aruncator cu piatra”. Chiar si cu ,,piatra vorbei”. Ce condam la homosexuali este ,,imprastierea”, ,,difuzia” bolii. Bun, o ai asta este, stai in banca ta. Pacatul intim nu poate fi judecat decat de Dumnezeu.

    Cred ca la fel trebuie sa privim problema pacatului in genere. Si ale noastre si ale altora. Sa nu ,,difuzam”.

    Acum mai vine o intrebare: te nasti cu un anume pacat sau il dobandesti in timp ? Uite, eu pe la 15 ani am tras de cateva ori din tigara, mi-a placut dar nu m-a ,,prins”. Alte pacate m-au ,,prins” la un moment dat si scap mai greu de ele. Poate pentru ca nu am constiinta ca sunt pacate chiar atat de mari.

    Raul din societatea noastra nu consta in faptul ca suntem mai pacatosi decat inaintasii nostri, ci ca acum ni se ia forta de a lupta cu pacatul. Nu suntem fundamental mai rai decat cei din trecut dar parca suntem mai slabi ca ei. Din ce in ce mai slabi …

    • anumite tendinte catre dependentele de substante (precum alcoolul) se mostenesc, din cate stiu. si eu am, dar vazand cata nefericire a produs in familie am fost intotdeauna constient de realitatea pericolului. stiu ca nu trebuie sa aruncam piatra, dar cand ai in familie exemple care pur si simplu nu vor sa deschida ochii, nu e asa usor sa fii ingaduitor. in definitiv, stiu sigur ca nimeni nu i-a fortat sa puna mana pe pahar (ba chiar ii rugam sa nu puna mana). alcoolismul este intr-o masura mostenit, insa exista si o mare responsabilitate personala in cele mai multe cazuri.

      • Da, nu trebuie sa aruncam cu piatra ci doar sa oferim exmple. Pacatul mostenit e o boala dar, se pare, nu si o scuza. Dar avand in vedere ca toti avem cate o ,,boala” sau o putem dobandi la un moment dat, omului nu-i revine misiunea de a fi judecator.

        Acum, sunt pacate si pacate. Unele mai usor de corectat, altele mai greu, unele mai ,,grele”, altele mai ,,usoare”. Cred ca numai printr-un dialog cu Dumnezeu putem invinge. Credinta mea este ca Dumnezeu nu vindeca pe nimeni cu sila. El lasa omului posibilitatea de a dori sa se vindece. E o lupta care se da inauntrul nostru. Uneori constientizam raul pe care-l facem, alteori insa ne place atat de tare … !

        Mai sunt si situatiile in care facem un rau pentru a-l face uitat pe altul. Vorbim aici de pacatul ca ,,drog”. Alcoolismul e unul din aceste ,,droguri”, pornografia e un altul, s.a. Dar e cert ca nu transformi in drog ceva care nu ti-a produs la un moment dat placere si in care n-ai persistat. Deci, iata logica postului pe care multi oameni suficienti n-o inteleg. ,,Taie raul de la radacina”. Eu n-am facut-o uneori si acum trebuie sa dau lupte crancene. Nici nu stim cat de propriu fiintei umane este pacatul. Stim din litera Scripturii dar cand simtim pe pielea noastra tot ne miram.

        • ieri in masina am auzit un citat din celebrul „Jurnalul fercirii” (pe care de-acum chiar trebuie sa-l citesc, daca tot il am), care spunea ca triumful asupra unui pacat ne poate face mai rai decat ne-ar face acel pacat, din pricina laudaroseniei si a intolerantei fata de cei ce nu au avut succesul nostru. in concluzie, mi-e rusine de atitudinea mea intransigenta fata de alcoolici pe care am manifestat-o aici.

          in apararea mea vreau doar sa spun ca, din cazurile pe care le am in familie, inca unul (al doilea) a ajuns la ciroza si se apropie cu pasi repezi si inconstienti de cancer. acum ca sunt mai mare ceea ce ma intristeaza cel mai mult este nu boala in sine, ci impietrirea persoanei respective, care ar fi putut sa evite aceasta situatie in nenumarate randuri. poti sa ai mila fata de omul care se lupta cu alcoolismul, recunoscandu-si situatia. dar e mult mai greu sa fii ingaduitor cu cineva care, de cate ori e rugat sa nu mai bea pentru ca-i face foarte rau (fizic) da, in cel mai bun caz, replici infantile de genul „nu beau apa ca ruginesc”, „n-am baut nimic, doar o bere” (dar nu spune „la 2 litri”), etc.

          oare este alcoolismul in sine un pacat, sau indiferenta fata de nevoile aproapelui care apare inevitabil in manifestarile alcoolicilor? cand iubesti alcoolul si felul in care te face sa te simti mai mult decat pe aproapele tau (familie, prieteni, vecini), nu incalci una din cele mai mari porunci ale Bibliei? ca sa nu spun de despartirea pe care aceasta dependenta o pune intre om si Dumnezeu, prin care incalci cea mai importanta porunca a Bibliei. nu vreau sa spun ca cosumul de alcool este un pacat (eu nu cred ca este, si am si versete pentru aceasta opinie, bineinteles), ci comportamentul dezechilibrat fata de aceasta, care duce apoi la dependenta fizica. si nu cred ca exista o singura persoana care sa ajunga alcoolic dupa un singur pahar, orice bautura s-ar gasi in el.

          • Dragă FS,

            Asa este. Una este să înțelegi rațional alcoolismul si una este sa ai lângă tine o persoană care suferă de asta…înțelegerea nu mai este aceeași si multe lucruri se schimbă…inclusiv răbdarea, toleranța…
            Dar una dintre marile probleme pe care o au cei care trăiesc cu un alcoolic este ca nu inteleg această boală. Nu inteleg ca nu este o chestiune de viciu, de persoană cu caracter slab sau fără voință. Nu inteleg efectiv ce înseamnă alcoolismul ca boala neurobiologică cronică. A merge la un specialist in adicții si a intelege efectiv mecanismul acestei dependente este una dintre primele responsabilități ale familiei. De ce ale familiei si nu a alcoolicului? Fiindca familia are nevoie sa stie realist la ce sa se aștepte(si in felul acesta nu va mai spera in veci ca alcoolicul nu va mai bea daca va fi rugat frumos), cum anume sa procedeze astfel încât, daca hotărăște sa trăiască alături de alcoolic, acesta sa nu fie degrevat de responsabilități si, cel mai important!!!, familia sa învețe cum sa isi trăiască viata ei frumos, cu atentia focusată pe planurile ei si nu pe cat si cum a mai baut alcoolicul…
            Perspectiva spirituală ajută enorm! De ce? Nu fiindcă poti spera ca dupa 10 acatiste si 15 mănăstiri alcoolicul o sa renunțe(ajută si acestea dar mai curând orientate spre rugăciunea pentru mântuirea acelui suflet în acele conditii ale vietii lui), ci fiindcă rugandu-te Lui să iți arate păcatul tău din care nu poți ieși ajungi sa înțelegi că efectiv nici celălalt nu poate! Si cu îndurarea Domnului pe acolo vine si îngăduința cea bună pentru el…care să îl ajute sa se vadă in ceea ce face…
            De mult ajutor sunt grupurile de suport pentru codependenți la care are nevoie familia sa participe(ca urmare a traiului cu un dependent ceilalți suferă de codependență) si in care va învăța ce se face si ce nu se face cu un alcoolic…repet, cu scopul de a-si trăi ei viața frumos!
            Iertare de mesajul lung si poate sfaturi necerute, dar am rezonat un pic la durerea exprimată si am simtit nevoia de a iti aduce in atentie anumite detalii care te-ar putea dirija către acțiuni cu folos!
            Doamne ajută!

          • FS si Ramona

            Textele voastre sunt impresionante. Printre altele arata de fapt cat de dificila e problema pacatului.

            Nu e bine sa ,,dai cu piatra” spune Hristos, desigur, dar pe pacatosi i-a alungat din Templu. Asta arata ca uneori intransigenta e buna.

            Daca simti ca poti vindeca pe cineva cu ,,piatra” atunci fa-o. Altfel s-ar putea sa ai ceva incarcatura pe constiinta. E important sa reusasti dar si mai important e sa incerci.

    • Am văzut doar de la distanță câțiva alcoolici înveterați. Mereu m-am întrebat ce i-a mânat spre asta. De la un punct încolo, sigur devine aproape imposibil de renunțat, dar ce o fi fost înainte să se declanșeze povestea? Doar predispoziția prost gestionată? Sau vreun incident biografic?

      Pot spune însă că am avut un unchi alcoolic, iar pastorul bisericii a insistat mult să îl privească ca pe un om. Azi, bătrânul vorbește de fiecare dată cu lacrimi în ochi despre pastorul care îl căuta cu încăpățânare și care l-a adus chiar și beat în biserică.

      Așadar, se pare că există undeva cineva care poate sparge cercul vicios. Dar e posibil ca acel cineva să trebuiască să vină mai din afară, nu din familia imediată, dintre cei cu care alcoolicul s-a obișnuit și pe care îi expediază fără ezitări.

  4. Ar fi un subiect de discutie numa bun cand ne intalnim ! Multe n-am ce sa spun , la exemplu dat de tine cu pornografia , nu prea sunt avizat sa dau sfaturi , nu mi-am facut probleme vreodata daca e pacat sau nu , drept urmare ma uit , din cand in cand , sau chiar cand si ….cand !!! 🙂 Poate e de vina faptul ca nu mi-am propus vreodata sa fiu vreun virtuos , virtuoz nici pe de parte …. In schimb , uitandu-ma , mi-am dat seama ce impact emotional poate sa aiba si ce traume poate sa produca … Asta as vrea sa povestim , sincer , eu mi-as face probleme sa stiu ca fiul meu ar viziona la 15 ani asemenea filme … !!! Stii ce as face intr-o asemenea situatie ? Nu cearta sau repros sau invinovatire , nu , ar adanci mult mai mult ….. abisul adancului sufletesc ! Pur si simplu , la cat de ,,nebun” sunt , am viziona filmul impreuna si am purta o disctutie tematica foarte serioasa : despre trairile sufletesti , despre puterea ,,carnii” , despre ,,performantele” ,,sportivilor” , despre ce inseamna barbat si ce inseamna femeie , despre ce isi doreste un barbat si ce isi doreste o femeie , despre inhibitie si descatusare , despre perceptia realitatii , despre diferitele cadre facute doar ca sa dea bine pe ,,sticla ” . Fara aceasta discutie , in mod sigur va merge in ,,strada” si va cere o alta parere de la unul la fel de ,,informat” ca el , iar cu asta , ,,bomba” cu ceas s-a activat ….

    • Legat de pornografie, e foarte importanta modalitatea de difuzare. Pana n-am avut net la domiciliu nu mi-am dat seama de acest lucru. Dar mi-am dat seama cat de norocos sunt ca am avut net acasa dupa 35 de ani.

        • Unii spun ca ,,bombardamentul” pornografiei ar produce in final … impotenta. Iar altii spun ca asta ar fi cautata de fapt. Oricum institutia familiei e lovita serios. Cineva s-o fi gandit poate, ca sapte miliarde de oameni sunt prea multi…

          • Nu impotenta se urmareste , ar fi prea usor … Se urmareste crearea falsei realitati … Adu-ti aminte de reclame , mai ales cele care tintesc femeile : ,,PENTRU CA MERITATI , PENTRU CA VI SE CUVINE !!! ” De-aici porneste totul , aici se va reintoarce totul , la realitatea imediata : cel care merita vede ca nu-si permite , ca nu poate , ca e altfel …. N-ai bagat de seama ca majoritatea tinerilor nu mai sunt in stare sa incropeasca un dialog mai acatarai ? Ei bine , pune-te in mintea unui adolescent de 18 ani care vrea sa curteze o fata , iar mintea lui e educata de ,,filmul de la miezul noptii” … Fata vrea romantism( educata si aceasta in mod exarcebat- vezi telenovelele spaniole si ,,romantele” indiene si turcesti) , asta al meu vrea ,,ca-n filmele lui ” … Nu mai continui … si-asa cuiva nu i-a placut comentariul meu ! E un subiect foarte greu digerabil ! Candva l-am discutat cu o clasa de adolescenti , cred ca a X-a erau … Ei m-au provocat , la inceput au ras , dar apoi s-a lasat o tacere …. I-am dus cu mintea in zona de ,,razboi” a mintii , a sufletului si-a constiintei … a ,,educatiei” promovate de societatea de consum !

            Am cateodata impresia ca ,,cineva” isi bate joc de noi incercand sa demonstreze cat de josnici pot sa fie cei creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu …. Sau cel putin marea lor majoritate …. Am eu o banuiala in ceea ce priveste aceasta ,,…. sau cel putin mare majoritate ” ! Nu-i dau glas dar o urmaresc , o urmaresc de ceva vreme cu mare , mare atentie !!!

  5. @eugen
    Daca simti ca poti vindeca pe cineva cu ,,piatra” atunci fa-o.

    Eu numesc asta a stârni in celălalt o „sfântă” nedumerire…adică să fiu fermă chiar dacă inima nu s-ar îndura sub pretextul că nu am milă pentru celălalt. Iar asta se face numai cu rugăciune pentru a putea da răspunsul cel mai cu folos…ceea ce mie nu îmi iese fiindcă nu mă îndur să îmi sacrific ego-ul care vrea să fie pe placul tuturor si să mă amăgesc in continuare cât sunt eu de bună…
    Slavă Domnului ca singurul vindecător al trupurilor si al sufletelor este Hristos si că stim ca fără de El nimic nu putem face!
    Bucurie!

  6. Citind discuțiile de aici, mi-am amintit niște discuții dintr-o carte la care lucrez. E interesant că protestanții susțin „totala depravare a omului”, ceea ce însemnă că nici măcar voința n-a rămas intactă și că, pentru a se mântui, omul nu poate face absolut nimic. Chiar și harul lui Dumnezeu îl acceptă tot prin puterea lui Dumnezeu. Asta e ceea ce se cheamă antropoligia pesimistă protestantă. Aici însă poți veni cu exemple de oameni care nu se declară creștini, nu cred în Dumnezeu, dar sunt capabili de gesturi altruiste nebunești. Cu ce ptuere le face? Cum poate acționa voința lui înspre bine, dacă „nimic bun nu locuiește” în el?

    De cealaltă parte, există antropologia optimistă ortodoxă, unde omul „conlucrează” la propria mântuire împreună cu Sf. Treime. Voința lui e liberă să se îndrepte spre Dumnezeu și, cu ajutorul harului, în virtutea întrupării, se poate îndumnezei. Aici însă poți veni cu toate acele tendințe pe care fiecare (inclusiv ortodocșii) le resimt în ei înșiși – ca și cum ar fi înnăscute – și care îi împing spre păcat, spre viciu, spre rău.

    • Interesante aspectele pe care le-ați adus aici în atenție, cu atât mai mult cu cât se cunoaște că sunteți pe un teren pe care îl „stăpâniți”…
      Eu nu mă pricep la chestiuni atât de profunde în ceea ce privește raportarea altor confesiuni la starea de boală, de păcat…
      Dar știu, atunci când mă îngrozesc de cât de tare îmi este bolnavă voința(tendințele pe care le văd în mine îmi arată că voința mea nu-i nicidecum liberă..) că a văzut asta mai întâi Sfântul Apostol Pavel care spune că ” Nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc (Romani 7, 19)” si asta mă liniștește cumva…
      Mă liniștește cumva si Părintele Rafail Noica care spune ca voința lui este bolnavă, a constatat că vrerea lui este iadul si de aceea spune Doamne facă-se voia Ta!
      Desigur toate acestea sunt lecturate si au un sens in contextul meu de viață. Acestea mă liniștesc si nu mai intru in disperarea ca uite in ce hal sunt…si mă obligă la o prezență permanentă în viața mea, clipă de clipă, să mă arăt in mizeria mea de care n-are rost să fug ci doar să accept ca sunt si aceea dar, prin mila Lui, nu doar aceea…

      Si eu cred, ca si dumneavoastră, că pe toți, bolnavi si păcătoși, cum se stie fiecare, ne ajută mai mult relațiile din biserică, familie, etc, libere!!!, acolo unde putem să lăsăm baltă citatele frumoase si să răspundem sincer unul altuia, asa cum frumos spunea cineva, la întrebarea:” Frate, cum arată iadul tău?”…
      După ce ți l-ai văzut un pic poți citi ce vrei despre dependență, păcat…ci cred că o faci cu un ochi din care s-a dat un pic bârna la o parte…
      Desigur unii aleg să se roage pentru cei”întemnițați” în boala lor si nu fac risipă de timp si cuvinte pe bloguri, ceea ce nu este cazul meu…dar nu mai neg, asta e tendința în care sunt si din care doar El mă poate scoate si mă învăța adevărata dragoste pentru aproapele..
      Succes la cartea la care lucrați!

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s