S-au împlinit zilele astea (a murit pe 16 aprilie și a fost înmormântat pe 19) 8 ani de la trecerea lui Ionatan Piroșca la cele veșnice. Periodic, în discuțiile pe care le am cu oameni care l-au cunoscut (sau nu), revine numele și activitatea lui. A fost incontestabil unul dintre cei mai importanți poeți evanghelici – nu mă încumet să fac o ierarhie.
A murit încă tânăr, la nici 52 de ani. Scria bine, după cum puteți vedea pe blogul lui încă vizitabil. Avea talent, vocație. Era un vizionar. Credea că în viitor se va coagula un adevăra curent „cristic” (cum îl numea el) în literatura română.
În ultima parte a vieții, trăia pentru a scrie și pentru a-și ajuta fetele să își găsească un rost în viață. Ar fi putut umple rafturi întregi de versificații ieftine, fiindcă rimele îi ieșeau fără efort. Dar nu voia să facă asta. Cu siguranță, volumele sale sunt de valori inegale, dar Ionatan nu era omul care să facă rabat de la ceea ce înțelegea prin poezie. Mai făcea câte-o concesie celor care voiau să se apropie de poezie, dar erau speriați de limbajul prea… încifrat. Însă chiar și volumele mai „tradiționale” (precum Iertare pentru ghimpi) reușesc să te surprindă, să te transpună, să-ți deschidă prin metafore orizontul unei alte lumi. Pe scurt, nu abdica de la modul în care își înțelegea exigența acestei vocații. Tabla înmulțirii cu cerul, Liniștea dintre două tăceri, Îngerul cel mai scurt înspre mâine sau Iertare pentru ghimpi sunt volume care te avertizează de la bun început să urmează altceva.
Când mă uit însă astăzi la ce „poezie creștină” domină peisajul și ce „poeți” se publică, mărturisesc spășit și înciudat că mi-e rușine de Ionatan. Nu de Ionatan-omul, care era mai degrabă dispus să fie îngăduitor cu orice aspirant la consacrarea literară (oricât de… nepriceput s-ar fi arătat) învățabil, ci de Ionatan-poetul care a rămas stingher, ridicol de stingher în peisajul editorial românesc extrem de arid, când vine vorba despre voci valoroase autentice.
„Poeții” de azi au prins care e rețeta câștigătoare. Dacă ai bani, te publici. De fapt, nu doar „poeții” procedează așa. Sunt destui grafomani care, fără să aibă nimic de spus, profită de faptul că au bani și scot maculatură teologică pe care o citești numai dacă ești plătit (dar și atunci cu revoltă și lehamite). Revenind la „poeți”, sunt destui care au ajuns să creadă atât de mult în ei înșiși, încât sugerează că „creațiile” lor sunt inspirate divin, nu pot fi atinse, nici măcar de normele gramaticale.
Unii au produs deja kilograme de maculatură astfel „inspirată”. Evident, musai introduse niște nuanțe. Rețin dintr-o discuție a lui Dorin Mureșan cu Liviu Mocan o idee interesantă: fiecare trebuie să exceleze în intervalul său de kitsch, mediocritate sau profesionalism. Putem fi de acord.
Și totuși, iată dilema: cum poți face să sancționezi amatorismul fudul, mediocritatea perseverentă și impostura în formă continuată fără să distrugi cu totul un autor care bate la porțile afirmării? Unii au deja o „operă” în spate (de la 3 cărți în sus), fără ca între volumul de debut și cel mai recent să se vadă un progres, o schimbare în bine. Cei mai necizelați dintre membrii grupului „Cuvinte la schimb” (inițiat de către Ionatan Piroșca) scriau mai bine decât mulți dintre cei publicați și promovați acum ca „poeți”.
Este mediul evanghelic condamnat să se sufoce în amatorism și mediocritate editorială, când vine vorba despre autori autohtoni? Are justificarea spirituală a acestor demersuri „creatoare” (folosesc ghilimele pentru că îmi vine greu să văd partea creativă a unor predicuțe rimate și fără idee) capacitatea legitimă să abroge sau să invalideze orice criteriu artistic sau de performanță? Este, cu alte cuvinte, suficient că un om vrea și crede că poate, indiferent dacă stăpânește sau nu la un nivel decent limba română, indiferent dacă a citit sau nu măcar 3 poezii de calitate (unde „calitate” poate să însemne măcar poeții din manuale, dacă nu și alții) la fiecare una scrisă? E suficient să se creadă inspirat și să aibă bani – eventual și niște fani inocenți care se entuziasmează când văd pe cineva capabil să scrie o strofă cu rimă?
De câte ori îmi cade în mână o carte de „poezie” agramată, ridicolă, penibilă, mă simt vinovat că tac, că nu o sancționez într-un fel sau altul. Și nu pentru că aș avea ceva împotriva celor care versifică amatorist, ci pentru că se construiește, cu astfel de cărți, un monument al mediocrității pe care acești oameni se cațără și încep să obțină beneficii: popularitate, bani (că doar se vinde „marfa”!), vizibilitate, ba chiar autoritate. Iar aceste trist monument devine și reper pentru cei tineri care cred că, de fapt, asta înseamnă poezie.
Firește, suntem într-o țară liberă în care oricine poate publica orice, iar publicul poate să aleagă. Și atunci se ridică inevitabil alte întrebări: merită oare acest public – care se dedulcește cu rime vlăguite – tulburat din inocența lui cu amintirea unui Ionatan Piroșca? Sau cu criterii estetice?
Mă tot învârt în jurul problemei și nu dau nume. Unii dintre amicii mei m-ar acuza fie de lașitate, fie de exces de diplomație. Dar nu pot să nu mă întreb: dacă dau nume, pe urmă ce? Se schimbă ceva? Respectivii nu vor mai fi citiți/cumpărați? Și pun aceste întrebări în cunoștință de cauză, aș îndrăzni să pretind. Lucrez și/sau colaborez de aproape 15 ani cu edituri. Ca angajat, am constatat că vin atâtea manuscrise de poezii, că s-ar putea publica 20 de volume pe an.
Nu puțini dintre cei care trimit sunt convinși cumva că textele lor reprezintă un fel de dar divin, că au „primit” acele versuri. Sau cel puțin că ele îndeplinesc o importantă funcție spirituală. De cele mai multe ori, nu ai cum contesta astfel de încredințări. Unii cred cu sinceritate că au un fel de chemare. De ce și cum să-i convingi că se înșală? Iar când vezi că genul acesta de scrieri au și succes la un public ce le folosește în biserică sau se identifică cu ele… ce să mai adaugi?
Pe de altă parte, lucrând efectiv la 3 dintre cărțile lui Ionatan (Ferestrele împărăției, Trecerea prin icoană 1 și Îngerul cel mai scurt înspre mâine) în diverse etape ce preced publicarea, știu foarte bine că orice editură care l-a publicat a făcut un pariu foarte riscant, fiindcă textele de acest nivel nu sunt profitabile pentru business. Căci interesul e oricum foarte scăzut.
Ar fi nedrept să închei fără să menționez că există și fericite excepții. Silviu Dachin sau Ioan Barb sunt doi dintre poeții care fac altfel de poezie. Mai sunt și alții, câțiva, care ies din plutonul versificatorilor. Dar sigur nu au popularitatea versificatorilor.
Despre posibile cauze și eventuale soluții, într-un text viitor. Până atunci poate feedback-ul vostru mă va ajuta să conturez un răspuns mai nuanțat, la o problemă spinoasă. Dar putem rămâne deocamdată la observația utilă că poeții sunt mult mai puțini decât cei care publică volume de „poezie” și că nu orice rimează este imediat și poezie.
Cu drezina 
Complicată treaba cu arta și estetica la evanghelici.
Am o oarecare bănuială că ai noștri nu (prea) citesc poezie. Niciun fel de.
Proza importată din Vestul Evanghelic ne-a creat niște apucături reducționiste.
Pe criterii pragmatice. Dacă ajută la amvon, în închinare sau în înțelegerea/soluționarea unor probleme acute.
Poezia nu se consumă. Ea deschide spații, orizonturi și lărgește perspective.
Mă rog, poeții știu să puncteze mai bine asta.
Or fi și nuanțe.
O soluție pe termen scurt ar fi ne-publicarea lor. Dar cum nu e așa simplu…
A republicat asta pe RoEvanghelica.
Dacă ati observat cumva asta, în cadrul programului regulat din bisericile noastre crestine nu au loc si nici nu poate avea loc o poezie de calitate. Predici mai sunt, insa poeziile sunt mult diferite de predici. Ele cer atmosfera si public de nişă. Promovarea unei poezii de calitate nu poate sări peste recunoasterea valorii lor de catre cei din frunte, altfel ei pot fi catalogati imediat profani.
Excelenta postarea. II lipsesc, totusi, exemplele concrete: modele de literatura/poezie evanghelica proasta. Impostura nu poate fi descurajata decat prin demascare. Publica, pentru ca si „excelenta” in intervalul personal de kitch si mediocritate se exprima (din nefericire), tot public.
https://polldaddy.com/js/rating/rating.jsPoetul Ionatan… Bunul Ionatan…
Ionatan avea harul de a rostui cuvinte și oameni cu mare iubire și cu rară maiestrie. Săra în jurul lui, atât de natural.
Mulțumim de postare, Teo!
Cât despre poezia ”creștină” cred că discuția este complexă și reflectă mult din perspectiva asupra lumii și vieții a creștinilor. Nu putem umbla doar la poezie… si nu stiu cât putem schimba oamenii… Aici prinde bine optimismul lui Ionatan – daca l-am putea conserva în borcanele sufletelor – speranța pentru viitorul acela… la care gândea el.
Unele situatii descrise de tine sunt întâlnite la scară largă, nu doar in mediul evanghelic. Dar nici asta nu ne împacă…
Aș zice că e incomplet spus că mediul evanghelic e condamnat să se sufoce în amatorism, ca și cum doar în mediul ăsta sunt o sumedenie de scrieri slabe. Ar trebui să vezi paginile de Facebook ale unora dintre scriitorii publicați și promovați în lansări de carte de anumite librării în mediul „laic” și felul în care scriu ei. Însă poate că ai vrut să scrii mai mult despre mediul evanghelic dată fiind comemorarea lui Ionatan. Dar poate e bine de adăugat (măcar mental) că asta e tendința generală în toate mediile și chiar în toate sferele de interes, de cultură. Corect, mediul evanghelic e cel care ne interesează pe noi în mod direct, mediul în care putem aduce o schimbare.
Mie personal mi-a făcut mult bine intrarea în grupul ‘Cuvinte la schimb’. Am avut parte de reacții la ceea ce scriam, cineva mă citea în sfârșit, altcineva decât prietenele și colegele mele de bancă din liceu, care empatizau doar cu subiectul poeziei sau povestirii scurte și cu care discutam apoi simbolurile sau care chiar intuiau semnificațiile simbolurilor. Este extrem de interesant să te citească cineva care te cunoaște bine sau care îți cunoaște măcar zbaterile sentimentale sau enervările mai de durată, mai profunde. Însă a fost incitant de-a dreptul să fii citit de cei care nu te cunosc atât de bine și să afli ceea ce înțeleg ei din ceea ce scrii, felul în care se poate interpreta asocierea ta de cuvinte și idei, ce ai putea schimba pentru a reuși să transmiți sentimentul, starea sau ideea pe care o doriseși în poezia aceea. Apoi benefic era faptul că cineva mai în domeniu decât tine (studenți și absolvenți de limba română) îți descriau ce unelte de stil ai folosit, ce consideră ei că ar fi mai util, ce măsuri ar trebui să iei pentru a-ți dezvolta scrierea sau chiar gândirea.
În mod sigur, fiecare era și scria diferit și își păstra anumite elemente personale chiar dacă își modifica altele în urma recomandărilor primite. Acum, partea mai derutantă era că, fiecare fiind diferit și dintre critici, recomandările erau uneori la poluri opuse. Unora le plăceau anumite pasaje, alții le desființau din start. La un moment dat, fiecare scriitor trebuia să se desprindă de îndrumări încet, încet și să (încerce să) își găsească vocea proprie, stilul caracteristic cu riscul de a nu plăcea unora. Însă etapa criticii este una necesară. Mie mi-au fost benefice toate acele discuții nu doar în ce privea textul poetic, ci poate mai ales pentru dezbaterile la care asistam, felul în care se aduceau argumentele, se susțineau părerile, atitudinea pe care era util să o aibă participanții la polemică, felul în care puteai să fii în total dezacord de idei cu cineva dar să îl poți considera la fel de prieten și cu care atmosfera să rămână la fel de amicală și ulterior; felul în care poate evolua un dialog și se pot deschide noi și noi subiecte de discuție care descind din problema inițială. Pe scurt, îmi era benefic pentru dezvoltarea dialogului. Așa că grupul nostru de discuții ar trebui – cred eu – privit și din acest punct de vedere, nu doar ca un magnet ce atrage doar poeții laolaltă. Era și un nucleu care putea dezvolta gândirea, exprimarea, argumentarea. Poate că acestea au fost beneficii secundare, neașteptate pentru că scopul oficial, scopul declarat era poezia „cristică”, însă aceste beneficii au existat, le-am simțit și resimțit.
Dincolo de scriitura lui Ionatan, aș zice că o mare calitate a lui era dorința de includere a nou-veniților în grup, de încurajare a lor să dea ceea ce au mai bun, de a evolua pentru că există un sâmbure de talent undeva. Poate aș putea zice că avea valență de mentor, iar asta a fost esențial. Dacă nu ar fi avut această natură, nu cred că am fi rămas în grup, în volum sau în drumul poeziei câți am rămas.
Aș zice că e bine că până și cei mai necizelați dintre noi erau mai buni decât cei despre care pomenești în articol, just in case, pentru că you never know unde se încadrează fiecare din cei care citesc.
Poate îți amintești reacția pe care am avut-o eu atunci când au început să apară blogurile și lumea începea să își facă blog și făceau reclamă acestui mod de exprimare personală. Ziceam atunci că acesta va fi sfârșitul grupului și a activităților împreună. Că însemna, într-adevăr, o evoluție individuală pentru toți cei care urmau să își facă blog, dar că ceea ce va avea de suferit va fi dezbaterea „împreună”, proiectele împreună. Și cam așa s-a întâmplat. Poate că a fost o urmare de neevitat, nu-mi dau seama. Însă sunt conștientă că nu doar asta a contat, ci și faptul că au „apărut” familiile cu timpul și atunci prioritățile se schimbă, ceea ce e un lucru normal. 🙂 Nu știu cum am fi fost dacă am fi rămas în activitatea grupului și acum.
Problema din prezent pe care o ridici există, dar nu știu dacă îmi dau seama dacă dorești o soluție sau o confirmare pentru constatarea pe care o faci. Vizavi de constatare, am zis în primul paragraf că nu cred că suntem doar noi ăia necitiți.
Vizavi de soluție, eu văd cam așa. Este libertate, atât de scriere, cât și de publicare. În primul rând, nu poți impune producătorilor de maculatură să nu „existe” ca autori. Dă-mi voie să ridic și eu o întrebare: care e problema de care suferă acei puțini autori buni din prezent? Eu aș zice că: faptul că nu sunt mediatizați destul, popularizați suficient, nu se vorbește destul despre ei, nu sunt susținuți financiar poate.
Unii cer să scrii nominal despre autorii de maculatură. N-am înțeleg cui ar folosi, dar pot spune ce efect negativ ar avea asta. Numindu-i, le-ai face un serviciu pentru că le-ai face reclamă. Reclama negativă se numește tot reclamă! Așa citeam că e și în cazul actorilor. Orice știre despre un actor, fie că e de scandal, fie că e pozitivă, este publicitate. Este în vizorul public, atunci în public se vor găsi destui care să ajungă să-i cunoască cu ocazia asta, să-i frecventeze și să-i admire. Că fiecare își are publicul său. Numindu-i nu ai face decât să faci conexiunea dintre asemenea autori și publicul care va crede până la urmă că aceea este poezia.
Așa că ceea ce văd eu ca soluție ar fi să existe o popularizare a autorilor buni, profunzi, de esență tare. Iar pe ceilalți trecuți cât mai mult sub tăcere. Știu că cei slabi se publică. Nu putem împiedica asta, nu avem cum dacă ei au fonduri să se susțină. Dar îi putem promova pe cei buni ca măcar să-i cunoaștem noi și generațiile care vin după noi! Cam asta consider eu că am putea face.