Amintiri cu Ionatan Piroșca

O strofă dintr-o poezie scrisă de Ionatan în 1984

De când am avut prima dată ocazia să vorbesc cu el, pe Ionatan îl țin minte tremurând. Era unul dintre simptomele numeroaselor sale probleme de sănătate. Dar ideile nu-i tremurau, nici voința, nici perseverența. Făcea anual, dacă era posibil, câte un drum de la Brăila până la Oradea și retur. Printre opririle de pe traseu, se numărau: Bucureștiul, Brașovul, Sibiul, Clujul, Oradea, Baia-Mare, Rădăuți, Iași, Arad, Timișoara, Bistrița. Depinde pe unde îi erau prietenii acasă și gata de o întrevedere.

În preajma lui, deși era evident un lider al grupului Cuvinte la Schimb, m-am simțit mereu liber să fac ce mă taie capul. Liber să-i întorc vorba, liber să-i contest verdictele. Asta nu înseamnă că nu mă lua la ochi și că nu mă muștruluia. Ei, nici vorbă! Dar niciodată nu avea ifose de șef, de poet consacrat, de guru pe care trebuie să-l asculți în tăcere și să-l saluți cu capul plecat.

De la primul dialog – purtat la masa din bucătăria lui Cătălin Lata (lângă blidele cu mâncare asezonată cu niște memorabile murături făcute de bunică-sa) – m-a obligat să-i spun simplu, Ionatan. N-am avut de ales, doar avea barbă și era de vârsta părinților mei.

Când trecea pe la noi, în pelerinajele lui prin țară, purta o desagă întreagă de povești în care apăreau nume, care uneori se asociau și cu chipuri: Liviu Mocan, Cristi Țepeș, Eduard Orășanu, Dan Surducan, Ileana Jean, Dragomir Bojan, Iosif Mureșan, Măriuca Mihalache, Ioan Alexandru (cu care se cunoscuse personal), Ion Zubașcu etc. etc.

Este absolut incontestabil că el era motorul grupului Cuvinte la Schimb. Publicase deja vreo 4 volume, iar între anii 2000-2005, principala lui grijă era să faciliteze debutul unor tineri adunați într-un spațiu virtual. Prin strădania lui și contribuția celor care-l cunoșteau și îl apreciau, a reușit să adune bani pentru două volume (2001, 2005). Privind retrospectiv, sunt tentat să cred că n-a rămas o amprentă prea puternică în istoria… literară a mediului evanghelic, dar pentru cei care eram atunci în căutarea unei forme de exprimare și poate a unei vocații, a însemnat mult.

Fac o mică paranteză pentru a prezenta contextul. Era vremea când, pentru a trimite un mesaj pe email, trebuia să te deplasezi la un internet cafe și să plătești o jumătate de ceas sau mai mult, ca să te asiguri că ai vreme să faci tot ce ai în minte. Era vremea când voluntariatul nu devenise nici o modă, nici o obligație. Iar ceea ce făceau toți membrii activi ai grupului (în jur de 30, în perioadele bune) era absolut benevol și fără vreun beneficiu imediat.

Era vremea când, dacă începeai un mesaj mai lung, puteai să te trezești la final că ai pierdut tot din cauza computerului pe care lucrai și că ai stat degeaba. Era vremea când internetul avea un fel de magnet romantic, fiindcă deschidea porți necunoscute către oameni.

Era vremea când, în cercurile „serioase”, despre internet se vorbea neapărat cu o sprânceană ridicată, ca despre un lucru neserios și aproape imoral. Căci prea era liber. Se poate spune că, inventând un grup online, Ionatan a fost un vizionar în mediul evanghelic.

Era vremea când o revistă distribuită prin email, sub conducerea unui electrician mai pasionat de carte decât de meseria lui „de bază” (Edi Orășanu), ajungea să stârnească una dintre primele dispute importante din oline-ul evanghelic românesc. Și această revistă (SSJ/Salt Street Journal/Jurnalul de pe Sărărie) arăta că în acest mediu se poate scrie și fără clișeu, liber, inteligent, pe subiecte de actualitate.

E musai să-i pomensc pe moldovenii noștri în această poveste, pentru că de la revista lor (realizată în aceleași condiții de… infrastructură) a pornit, pentru mai mulți orădeni, aventura Cuvinte la Schimb. Fiindcă, la scurt timp după ce a lansat grupul, în SSJ și-a publicat Ionatan anunțul pe care l-am citit, apoi l-am împărtășit cu alți colegi și prieteni, până ce „cuvânțiștii/cuvințiști” de Oradea (Alin, Cami, Cătă, Dani, Georgia, Rodi, Sami, Teo) au căpătat o pondere semnificativă și sub raport numeric, și al consistenței participării, „rivalizând” doar cu cel de la Cluj (Nico, Amalia, Estera, Miriam, Ligia, Dani, Georgia, frații Beni și Sami), veniți însă mai pe urmă.

Pentru un inventar mai cuprinzător, dar tot incomplet, ar trebui să-i adăugăm și pe alții precum: Mario, Elisa (amândoi petreceți dintre noi), Măriuca, Andreea, Liviu, Mirela, Sanda, Mihai și alții după ei.

Ionatan era un om mereu doldora de planuri și dornic să încurajeze oamenii să scrie. Găsea un grăunte bun aproape în orice poezie, iar dacă nu-l găsea… spera că va avea șansa asta în viitor. Îi plăcea se se joace, îi plăcea să dialogheze. Cu puțin timp înainte să se petreacă din lumea asta, am vorbit cu el la telefon. Avea glasul stins, dar spera să-și revină cât să mai facă un drum până la Oradea pentru o lansare de carte.

Confruntările cu el erau spectaculoase, fiindcă argumenta arborescent și divaga în metafore. Îi plăcea umorul și gusta ironia. Schimburile de replici puteau să te enerveze, dar nu te plictiseau.

L-am cazat în mai multe rânduri când a ajuns prin Oradea. Știam că urmează seri lungi, cu povești depănate până spre ceasuri mici ale nopții. Cu proiecte de viitor, cu planificări pentru șederea în Oradea. Cu planuri de scriitură. Cu soft-uri pentru PC, cu cărți în format PDF, cu muzică culeasă de nu mai știu unde.

Oricând avea un răstimp în care să nu facă nimic, scria. Dacă întârzia cine trebuia să-l ia de la gară, îl găsea scriind, cu caligrafia lui chinuită. I-am văzut degradarea scrisului de la an la an. La ultimele volume abia dacă se mai semna în chip de dedicație, fiindcă efortul era prea mare.

Credința și poezia lui se împletiseră, de la revenirea în biserică (după un tur, de tinerețe, prin boema artistică cu o sumedenie de peripeții), încât nu puteai ști unde începe una și unde se termină cealaltă. Lucra în ultima vreme la o variantă în versuri a cărții Iov. Așa l-a prins trecerea…

Un autograf din 2006

Publicitate