Uși închise, uși batante – dialogul continuă

By Shahram Sharif (sursa)
By Shahram Sharif (sursa)

Dintre păcatele pe care mi le găsește Dorin, îmi mărturiesc mai cu seamă pe acela de a fi citit într-o altă cheie ceea ce spunea el. (Dorine, nu mă identific cu vânzătoarea, ci, dacă îmi cauți un loc, sunt „băiatul” ce face comisioane la băcănie sau vreun contrabandist din magazie, dar la ghișeu n-ai să mă vezi!) Cum nu l-am citit pe Levi Strauss, am subînțeles doar că o comunitate închisă ar fi una impermeabilă la schimbul cu societatea în mijlocul căreia se află și la valorile ei curente.

Există însă aici două paliere ale discuției, dacă sesizez eu corect. Unul ar fi cel al marilor valori ale societății umane și atunci, într-adevăr, comunitatea evanghelică – în părțile ei accesibile mie – se dovește în bună măsură închisă. Dar e și un palier al valorilor curente ale societății, cele propagate de facto prin toate mijloacele disponibile într-o anumită epocă. În această privință, așa cum arătam în text, comunitatea evanghelică a fost deosebit de permeabilă (chiar fără intenție).

Exemplele pe care le-am invocat și elitismul pe care l-am semnalat au de-a face cu acest tip de societate, care își impune valorile asupra prezentului. Îmi pare că și comunitățile evanghelice se comportă adesea de parcă și-ar fi pierdut reperele și preiau criterii „din lume”.

Trebuie remarcat că la nivelul societății românești, creatorii de cultură nu mai reprezintă de o bună bucată de vreme niște repere larg acceptate. Fie prin pactul neinspirat cu politica, fie prin aluviunile mediatice degenerate, creatorii de cultură sunt niște marginali percepuți mai degrabă ca o pretinsă elită de moftangii și de ciudați. (A se vedea cazul TVR Cultural, audiențele emisiunilor de cultură, tirajele revistelor etc.) Au și ei păcatele lor, nu ne putem plânge, dar acum nu acesta e subiectul în discuție.

Tinerii – care sunt probabil cei mai reprezentativi când vine vorba despre identificarea unor modele – nu se prea duc spre elitele culturale, ci, cel mult, spre cele strict tehnocrate, întruchipate de profesioniști deosebiți, dacă nu se orientează de-a dreptul către personaje dubioase, găunoase moral și fără vreun merit profesional cuantificabil.

Or, elite validate prin popularitate și mediatizare există și în sânul comunităților evanghelice, la fel ca în mediile seculare. Aceasta era teza pe care o susțineam. Dar, ca să spun și ceea ce n-am zis, eu nu consider că popularitatea în sine e suficientă pentru a valida. Deci ceea ce am făcut a fost să prezint o imagine, nu să-mi expun crezul.

Dacă e să-mi expun crezul, atunci susțin că (și aici se prea poate să fiu în dezacord cu Dorin) nu consider necesar ca această comunitate evanghelică „închisă” să fie și generatoare de cultură – de mare cultură, mai exact. Cred că ce i s-ar putea cere în mod pertinent e să nu blocheze drumul celor din interiorul comunității care ar avea capacitatea și poate chiar chemarea spirituală de a crea cultură, dar nu neapărat să-și facă un deziderat din participarea la marea cultură.

Și asta pentru că rolul ei să fie creativă, dacă poate, în ordinea spirituală. Aici cred că se regăsesc și adevăratele elite evanghelice – câte vor mai fi ele –, dar cred că acești oameni din elita duhovnicească sunt discreți și nu apar la știri. Nici în cărți. Nici în reviste de cultură. Și e bine că-i așa.

Această elită (eu chiar sper că ea încă mai există) corespunde elitelor culturale din societatea seculară. Oamenii cu înțelepciune spirituală și discernământ duhovnicesc sunt îndrumători de destine și creatori de valori spirituale.

Consider caracterizarea pe care Dorin o face Ortodoxiei sau Catolicismului ca fiind excesiv de simplificată. Și țin să remarc faptul că și creștinismul de sorginte protestantă s-a împletit mai degrabă cu un soi de pragmatism (pe alocuri cinic), cu nimic mai nobil (poate chiar mai ignobil) decât filosofia pe care ar fi încorporat-o bisericile tradiționale.

Repet și insist: inhibarea creatorilor de cultură – care au un talant (cum zice Dorin) pentru asta – mi se pare a fi păcatul mai mare, și nu atât acela că evanghelicii nu ar lupta pentru a propune produse culturale competitive. Iar această inhibare nu se produce explicit și programatic, ci implicit și reflex, prin dictatura ignoranței și cultul propriei superiorități ce a contaminat pături largi de enoriași.

Aici însă sunt și eu pesimist, pentru că mi se pare că etosul comunității are un profil prea restrictiv ca să permită manifestarea liberă (și, în consecință, periculoasă) a unor talanți ce nu au un conținut spiritual explicit și ale cărui roade nu pot fi cuantificate după standardele consacrate.

Adesea au fost puse pe seama „cărților” fel și fel de gesturi îndoielnice săvârșite de oameni ceva mai cultivați. Am văzut uneori chiar și o satisfacție morbidă în constatarea că un ins peste medie de școlit comitea o boacănă, considerându-se că tocmai îndrăzneala lui de a ieși din normă i-a fost fatală și, inversând raționamentul, că încadrarea în norma mediocrității ar fi mântuitoare în vreun fel.

Îmi vine greu să cred însă că cineva ar putea deveni prea interesat de această problemă… culturală câtă vreme nici chestiuni deosebit de arzătoare și cu mare impact nu sunt privite în față, ci pasate între două glumițe și trei versete. Iar „dezbaterile” se iscă mai ales când izbucnește vreun scandal cu celebrități.

Există un schelet solid – convertirea și încurajarea interacțiunii devoționale cu textul sacru sub îndrumarea providenței divine, dublate de o moralitate mai strictă – al evanghelicilor pe care probabil că s-ar putea ancora și inițiative culturale. Dar interacțiunea efectivă cu societatea seculară rămâne de cele mai multe ori în seama fiecărui individ. Rateurile sau afectarea imaginii comunității sunt însă adesea pedepsite comunitar, potrivit cu niște norme care nu apar în documentele oficiale, ci țin mai degrabă de sfânta tradiție a locului.

Observ totuși că există posibilitatea de a excela în anumite privințe: în management, în marketing, în inginerie, în teologie (dar să fie neapărat „pe linie”), în muzică (dar să mai dai câte un concert și la biserică), în asistență socială și consiliere, în medicină. Toate acestea își pot oricând demonstra „utilitatea” în viața comunității și nu există riscul (foarte ridicat) de a fi considerate „mofturi” precum în cazul unor preocupări ca filosofia, literatura, istoria, matematica, fizica, artele plastice, teatrul, filmul sau, fugi d-aci!, dansul.

Poate că aici ar trebui căutată buba, în cerința de a-ți justifica mereu „utilitatea” pe lume și în biserică. Cerință pe care o impune în aceeași măsură și societatea seculară, care nici în comunism, nici în capitalism, nu tolerează „paraziții” (termen care poate fi mereu redefinit după necesități). Dumnezeu Însuși ar avea probleme să justifice existența unora dintre creațiile și creaturile Sale, dacă ar pica pe mâna unui comitet teologico-managerial competent.

Anunțuri

12 gânduri despre “Uși închise, uși batante – dialogul continuă

  1. Da. E ok ce spui. Insa pe mine nu ma intereseaza sa excelez in marea cultura seculara. Ci sa am o cultura evanghelica. Spirituala. Dar nu exclusivista. Nu ingusta. Nu mediocra. Aici caut eu o solutie.

  2. Toata noaptea am visat produsul culturat evanghelic.
    Spuneam ca avem deja producatori de cultura. Bunaoara, Liviu Mocan, Marius Cruceru, Ghiță Mocan, Emanuel Conțac sau, nu in ultimul rand, Beni Faragau. Ii mai stiu, in poezie, pe Ioan Barb si Silviu Dachin. In muzica…???… nu ma prea pricep, dar cu siguranta exista. Romancieri sau prozatori, nu am auzit. Teofil Stanciu este un creator de cultura (isi poate aduna articolele cu usurinta intr-un volum care ar putea iesi splendid. Produsul cultural pe care il realizeaza acestia este, in esenta, evanghelic. Caci ceea ce duce el (produsul) este mesajul Evangheliei. In forma, estetic, produsele lor pot concura oriunde si oricand cu produsele culturale ale neamurile. Puterea acestor produse este enorma. In primul rand, in chiar comunitatea care le-a produs, ele educa, se manifesta in contra ignorantei, in contra mediocritatii. Fac aerul respirabil. Dar mijloacele (uneltele, elementele de forma) sunt preluate din cultura neamurilor. De aceea, ele pot concura cu produsele neamurilor. Un exemplu. Ioan Barb a primit premiul Uniunii Scriitorilor. Produsul sau cultural, de esenta evanghelica, a fost rasplatit de neamuri. Ei bine, la asta ma gandesc.
    Avem creatori de cultura, dar, din stiinta mea, inca prea putini. Nu acoperim toate domeniile. Aerul inca mi se pare irespirabil. S.a.m.d. Voi reveni pe larg.

  3. problema dezbatuta trebuie vazuta si din unghiul opus: cine si in virtutea caror criterii valideaza elita? daca ne dorim iesirea din anonimat/subcultura , validati fiind de criteriile procustiene ale culturii seculare, ne primim ce meritam. Dar daca suntem in stare si dorim sa cultivam niste criterii pt ca „sa am o cultura evanghelica” – vorba lui Dorin, atunci trebuie sa ne asumam „nasterea” de criterii. Sau sa ne apucam iar de fabricat concilii. Sau ele exista deja, sub denumirea de adunarea generala a cultului? :)))))

    • Sunt de acord cu ce spui, doar că aș pune asta în termeni care mi se par mai funcționali. Și, dacă am înțeles bine poziția lui Dorin, cred că va fi și el de acord. Cred că miza ar fi recunoașterea unor talanți mai puțin obișnuiți în mediul evanghelic și facilitarea manifestării acestor talanți. Poate că termenul „elită” este cam nepotrivit în context bisericesc, dar el poate fi aplicat într-un sens mai larg, din punctul meu de vedere. Adicătelea, există elite în diverse domenii – reprezentate de oamenii care fac o meserie sau împlinesc o vocație mai bine decât alții – și ei sunt creștini evanghelici. În mediul laic s-a consacrat termenul de elite culturale, dar cred că prin prizma faptului că percepem cultura ca fiind ceva înalt, nobil, elevat, în legătură cu spiritul și care depășește nivelul cotidianului, al pragmatismului eficient. Cred că de aici vine ideea de elită culturală. În spațiu eclezial însă, aș prefera să vorbim despre daruri/vocații/talanți care au consecințe culturale.

  4. „În spațiu eclezial însă, aș prefera să vorbim despre daruri/vocații/talanți care au consecințe culturale.”

    Atunci o să le spuneţi talentaţilor, talantaţi? 🙂

  5. […] O cultură evanghelică ar trebuie să se constituie din produse culturale ce duc mesajul evanghelic. Numesc produs cultural orice creaţie originală care atinge o înaltă formă estetică. În acest punct, ar trebui să discutăm despre creaţia originală şi despre estetică. Ideea de creaţie, nu doar în epoca postmodernă, are de a face mai ales cu textualizarea (vezi Heidegger), cu numirea. A numi înseamnă a aduce în existenţă (vezi mai ales Ioan). De la artă la media, de la muzică la literatură, totul este numit, totul poartă un titlu, o cupolă textuală care adună sub auspiciile ei un nume. Cupola produsului evanghelic este numele lui Dumnezeu, aşa cum reiese El din textele sacre. Acesta este fondul sau esenţa unui produs cultural evanghelic. În teologie, care cuprinde, deopotrivă, esenţa şi forma, numirea lui Dumnezeu este dictată exclusiv de Sfânta Scriptură (Biblia), unde esenţa şi forma coexistă întrucât Biblia este chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Dar cultura nu este doar teologie. Ea este şi artă şi muzică şi arhitectură şi literatură şi orice altceva care, prin felul în care funcţionează, pune laolaltă creaţia originală cu înălţimea estetică. Un produs cultural evanghelic, deşi este filtrat, esenţial, prin textele sacre, formal, este un produs ce se realizează în mediul profan, sau la confluenţa dintre sacru şi profan, cu preponderenţa profanului. […]

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s