Clipul „viral”… dar, de fapt, despre ce vorbim aici?

 

Am cetit pe blogul lui Andrei Croitoru o critică destul de severă la adresa fetelor care au făcut o istorie a muzicii ușoare românești într-un clip de sub 10 minute devenit, între timp, „viral” pe internet. Habar n-aveam că cele trei ar fi, după confesiune, dintre evanghelici.

Dincolo de argumentele mai mult sau mai puțin valide pe care le expune autorul (care revine și insistă, într-o postare destul de alambicată, asupra subiectului), preocuparea lui trădează o lacună teologică sau, mai degrabă, pastorală semnificativă[*]. Cred, de altă parte, că această tensiune dintre teologie și viață e inevitabil să existe, iar de aici să se nască răspunsurile contemporane ale creștinismului la problemele lumii.

Nu mi-am propus să dau răspunsuri punctuale la problemele ridicate de Andrei. Precizez doar că eu consider că demersul fetelor poate fi discutat, criticat, amendat și chiar ar fi bine să suscite o discuție mai serioasă. Dar mă tem că, asemeni altor dezbateri cu potențial iscate pe internet, va rămâne departe de realitatea autistă a multor biserici.

În esență, eu înțeleg că problema ar putea fi formulată, în termeni mult mai generali, astfel: care sunt limitele etice pe care îndeletnicirile de zi cu zi ale unui creștin nu le pot încălca?[†] Chiar dacă avem impresia, la o primă vedere, că lucrurile sunt clare, nu-i deloc așa. De fapt, sunt chiar destul de puține lucruri foarte clare în viață. Această realitate este în contradicție cu insistența amvonardă care susține contrariul.

Mai rău decât atât, cred că există situații în care numai compromisul poate conduce la o soluție. Exemplul clasic e cel al evreului pentru care ai putea să minți ca să-l scapi de naziști: dacă minți, îl poți salva, dar rămâi cu minciuna în cazier; dacă nu minți, îl trimiți la moarte sigură, deci devii autorul moral al unei crime.

Plecând de la nedumeririle formulate de Andrei Croitoru, voi lărgi cadrul pentru ca să fie evident că problema e una mult mai amplă, mult mai serioasă și cuprinde categorii de populație mult mai numeroase.

De pildă, e știut că băncile românești recurg la diverse tertipuri înșelătoare atunci când încheie contracte cu clienții. Iar aceste practici se referă în special la credite, adică la acele produse bancare care îi înrobesc pe oameni pe decenii întregi. Câți creștini care lucrează în bănci și-au pus semnătura pe astfel de contracte și sunt responsabili moral de înșelăciune?

Hai să nu fim însă prea inchizitoriali. Dilema lor e, desigur, ceva mai complicată. Au semnat ei înșiși un contract de muncă (cu angajatorul), au o fișă a postului cu prevederi legate de secretele profesionale pe care nu au voie să le divulge. Și atunci cum ies onorabil din această situație? Demisionează în bloc? Trădează secrete din bucătăria băncii?

Putem să mergem pe fir și să ajungem la creștinii acționari ai băncilor, adică la oameni care își dau votul pentru strategiile băncii. Banii lor alimentează adesea proiecte importante pe care le derulează biserici sau organizații religioase. Considerăm că acești bani sunt negri sau gri? Sau nu ne interesează de unde vin?

Vă puteți imagina politicianul creștin fără compromis (inclusiv moral)? Eu, nu. Am urmărit carierele câtorva dintre ei și am văzut chestiuni revoltătoare uneori, dar n-am să recurg la exemple. Pe scurt, ei trebuie adesea să se conformeze politicii partidului chiar dacă moral ar fi să se opună. Dacă se opun, plătesc – sunt excluși, sabotați, retrogradați. Cu cât cad mai jos, cu atât pot influența mai puțin lucrurile. Alegerea lor mi se pare că se poate rezuma cam așa: fie rămân sus, cu prețul unor compromisuri, fie sunt eliminați complet din schemă și pierd complet posibilitatea de a mai influența vreo lege sau vreo decizie în bine.

Companiile farmaceutice sunt cunoscute pentru „lobby-ul” agresiv pe care-l fac ca să impună un medicament. De pildă, dau medicilor de familie diverse produse ca să prescrie un anumit medicament și nu altul poate mai ieftin. Iar adesea medicii chiar fac asta. Aceleași firme farmaceutice pun în joc niște sume frumușele, fără să ceară chitanță, pentru ca să convingă farmaciștii să le promoveze produsele.

Nu-mi spuneți mie că toți creștinii (evanghelici) care lucrează în branșă sunt străini de aceste practici și sunt și cu slănina întreagă și cu pâinea unsă. Nici aici însă lucrurile nu sunt simple. Că, realist vorbind, orice aparat în plus poate fi mană cerească pentru un CMI, ajutând astfel zeci de oameni să beneficieze de consultații mai de calitate. Nu merită oare prețul?

Profesorul creștin. Să nu-l ocolim. Constată profesorul nostru că un elev e destul de slab încât să nu merite să treacă clasa. Normal că, om de caracter și conștiință, îl lasă repetent. Dar repetentul e în școala aia doar pentru sistemul românesc s-a tâmpit de tot și nu mai are loc și pentru cei cu inteligență mai redusă, dar cu abilități practice mai pronunțate. Așa că, în loc să fie copilul respectiv într-o școală profesională sau complementară (cum se numea în urmă cu câțiva ani), s-a trezit și el într-un liceu.

Mai pui la socoteală și că aproape toate școlile sunt acum cu ifose și cu pretenții, așa că devine foarte evident că bietul elev este, practic, o victimă nevinovată a unei conjuncturi potrivnice. Îl forțezi să facă ce oricum nu-l duce capul, lăsându-l repetent, sau îl treci… cu proverbialul 5? Ce mai spun oare, în această situație, conștiința creștină și principiile biblice clare?

Ce am încercat să sugerez cu aceste exemple e că nu cerceii și fardurile țin de zona „gri”, ci mare parte din deciziile majorității creștinilor. Numai mediile teologice de tip „seră” (aproape impermeabile la realitate) pot sugera că în viață predomină albul și negrul ușor de delimitat. Dar această premisă este foarte dăunătoare pentru viitorii pastori și teologi. Cred că aceasta e capcana în care a căzut Andrei, deși se poate să mă înșel.

Ca să revenim la cele trei fete, marele lor merit mi se pare a fi capacitatea de a se raporta critic la istoria muzicii ușoare românești. Un comentator zelos se oripila într-o manieră hiper-duhovnicească la gândul că fetele au ascultat cine știe câtă muzică „lumească” până să alcătuiască această compilație. Eu sper că așa au făcut și apreciez faptul că s-au expus riscurilor aferente.

Dar opinez că această abordare conștientă și voluntară le dă posibilitatea să se distanțeze critic de obiectul analizei și, prin urmare, să își ia măsuri de protecție în ce privește eventualele influențe nocive. Probabil că comentatorul citat nu intră niciodată în vreun magazin, hipermarket sau mall decât după ce se oprește muzica, altfel nu-mi pot explica acest puritanism bățos și îngrijorat. Aș putea presupune, ca circumstanță atenuantă, că locuiește la țară și se poate feri de muzică, dar la oraș, intercțiunea mai ales involuntară cu muzica laică e imposibil de evitat, așa că e mult mai bine să știi ce asculți și ce să spui copiilor care te întreabă: „ce zice ăla?”

Am putea impune regula – îmi pare chiar pertinentă – ca oricine nu ascultă muzică ușoară/rock/folk să nu-și dea cu părerea despre aceste fete, ci să le ignore. Iar discuția să se poarte între cei ce cunosc piesele respective și se pronunță în cunoștință de cauză.

După cum am încercat să demonstrez, e foarte probabil ca o covârșitoare majoritate a creștinilor să fie nevoiți să acționeze în zona gri a eticii, unde sunt nevoiți să aleagă răul mai mic. Și foarte mulți trebuie să-și asume riscuri atunci când iau o decizie și să-și asume pe urmă și consecințele.

Dacă această zonă de risc e miza discuției, atunci, da, merită să ne tocim nervii și buricele degetelor pentru așa ceva. Dacă e să discutăm despre statutul artistului creștin, iar merită. Însă, pentru asemenea demersuri, nu se poate porni de la un moralism chițibușar și rupt de viață.


[*] Ca să fie clar, nu învinuiesc pastorii pentru această deficiență, ci, cel mult, pentru faptul că promovează acea imagine a perfecțiunii etice minunat exprimată de cuvintele grăitor de naive ale câte unuia: „toți mai păcătuim, chiar și eu”. De aici cred că se trage retinceța oamenilor de a-și discuta dilemele etice și de a le găsi rezolvări mai temeinice.

[†] Evit în mod intenționat să discut despre hobby-uri, fiindcă acolo lucrurile sunt ceva mai simplu de rezolvat.

Anunțuri

108 gânduri despre “Clipul „viral”… dar, de fapt, despre ce vorbim aici?

  1. Am să intervin şi aici şi am să (te) critic (şi pe tine pentru) formularea viral.
    Nu este definit un cadru adecvat pentru ceea ce înseamnă viral. Sunt prea multe lucruri lăsate în suspans lucruri ce pot naşte discuţii inutile şi interminabile.
    Nu au fost stabiliţi termeni de raportare.

    Uite un exemplu clar şi mă voi folosi de aceleaşi date şi fapte ca pe blogul lui Andrei C.
    Încep aşa: tu publici azi, 21.10.2013, articolul acesta moment în care videoclipul cu pricina totalizează pe contul YouTube martacotuna cca 347.720 vizualizări.
    La vremea (12.10.2013) când am comentat articolul lui Andrei C. pe blogul lui, videoclipul totalizase pe acelaşi cont cca 310.000.
    Deci în 9 zile videoclipul a (mai) adunat cca 37.000-40.000 de vizualizări.
    Întrebarea mea e cum definim viral şi care e scala la care ne raportăm?
    Luăm în considerare videoclipurile (pe care evanghelicii conservatori şi nu numai le numesc) „din lume”?
    Că dacă ne raportăm la videoclipul lui PSY despre care vorbeam şi pe blogul lui Andrei C. atunci diferenţa de vizionare e cam ca mărimea dintre purice şi elefant…

    Aşadar…eu unul încă aştept să fie definit viral şi aria vizuală căreia se adresează videoclipul.

    Dacă nu o va face nimeni voi începe eu…chiar cu riscul de a greşi pe ici pe colo. Nu mă voi supăra dacă voi fi corectat…nu sunt perfect, comparativ cu stimabilul domn preşedinte Băsescu.

    • Da, am văzut corecția aplicată lui Andrei și am ezitat să folosesc cuvântul. Lasă că-i pun ghilimele. 😉

      Mie îmi covine dacă termenii se definesc mai bine, așa că aștept lămuriri.

      Totuși, aș introduce în demersul definirii și criteriul limbii sau al spațiului cultural căruia se adresează un clip. Putem vorbi despre virale românești? Eu zic că ar trebui să putem. E clar că vizibilitatea trebuie raportată cumva și la numărul potențialilor destinatari.

      • Foarte bine punctat!
        Criteriul limbii e important dar nu putem ştii cu certitudine care ar fi numărul vorbitorilor de limba română. Aici îi vom include şi pe confraţii noştrii din Republica Moldova dar şi pe cei ce nativ sunt vorbitori ai altor limbi dar cunosc limba română. Eu îl estimez la minimum 27.000.000
        Potenţialii destinatari sunt toţi aceeia ce au o conexiune la internet printr-un dispozitiv ce le facilitează aceasta. Nu ştiu care ar putea fi acela dar probabil depăşeşte 1.000.000.000.

        • Probabil că niște comparații cu câteva clipuri românești foarte vizionate ar putea constitui un reper. Cel puțin în cazul fetelor, e clar că nu doar evanghelicii le-au accesat clipul.

    • Corneliu,
      poate a avut manifestări virale și de aici ”viralul”, umblă multe virusuri în ultimele luni prin țară, nu știi niciodată pe cine apucă.

  2. De ce doar o comparaţie cu videoclipurile româneşti?
    Videoclipul de care vorbeam eu a lui PSY e unul în limba coreeană cu foarte mici excepţii. Se aud unele intonaţii în limba engleză doar uneori.
    Koreeni şi cei de nord şi cei de sud sunt de circa 78.000.000. Deci 78.000.000. de oameni au vizionat un clip de aproape 1.800.000.000.
    Nu prea cred…decît dacă sunt cumva obsedaţi.
    În spatele unei piese muzicale se află o industrie a muzicii iar acel videoclip fiind unul public oricine e conectat la internet poate să-l vadă.
    Aşadar…trebuie delimitat spaţiul unde evoluează un videoclip şi dacă e public sau privat.
    Apoi trebuie văzut cari sunt videoclipurile cari depăşesc la capitolul vizualizare.
    Nu e de dat la o parte dinamica în timp şi aici PSY e chiar un fenomen în cca 5 luni a depăşit 1.000.000.000 vizualizări.

    Ce mă deranjează cel mai mult pe mine la articolul lui Andrei C e cuvântul „viral” dar mai ales faptul că nu e documentat temeinic şi vine în spaţiu public cu minciuni.

    • Cred că Andrei Croitoru ar fi scris articolul chiar dacă videoclipul ar fi fost ignorat de publicul-ţintă (care o fi fost acela? se întreabă în subtext Andrei, e vorba de relevanţă în ideea că „pocăiţii” pot fi oameni „normali” şi nu nişte bigoţi nefrecventabili, sau e vorba de simplă relaxare condamnabilă). Deci nu contează câţi au vizionat clipul decât ca factor agravant, problema e dacă creştinii trebuie sau nu să-şi ia în serios vocaţia în aşa măsură încât orice fac să fie cenzurat prin criteriile foarte exigente ale lui Andrei Croitoru. Sigur mai sunt şi alte criterii, dar par mutual exclusive…

      • Eu unul sunt convins că Andrei C. a simţit nevoia de a fi un fundamentalist. Cum altfel ar putea să fie luat în seamă de un anume segment?
        Se ştie „ghini di tăt” cum se gândeşte în anumite zone ale ţări. !Pi colo” prin nordul moldovei e păcat dacă cânţi în adunare acompaniat la vreun instrument.
        Prea sfinţiile lor nu se „mânjesc” cu sunetul coardelor sau alămurilor….

      • I-aș acorda lui Andrei prezumția de sinceritate, totuși chiar nu pare genul de om care să se comporte diferit în Bihor față de București sau Suceava. E interesant de discutat în ce măsură putem proiecta propriul radicalism asupra altora, și în ce măsură lipsa unei doze de radicalism ne invalidează alegerile creștinești.

        • Ceee ce cred eu că revendică Andrei Croitoru este un radicalism minimal în tot ceea ce face un creştin – dar acest minimal pare, în cazul lui Andrei, exagerat. De văzut la ce înălţime fixează el ştacheta, pe ce fel de stâlpi de susţinere, şi mai ales dacă toţi creştinii au de sărit aceleaşi obstacole. Am amintit de relevanţă tocmai pentru că Andrei nu o vede în ceea ce au făcut fetele. Cred că pentru el nu are niciun rost să arăţi lumii că NU eşti un creştin crispat de tot ce e „lumesc”, dat fiind că devii relevant tocmai prin crispare totală. A fi lumina lumii exclude, pentru Andrei, căile, simţirile şi atitudinile lumii, dar include neapărat rigiditatea unei norme maximaliste, aceea de a face totul, tot timpul, ca şi cum Isus Cristos ar fi de faţă. De faţă şi gândind exact cum gândeşte Andrei, desigur… Ceea ce spune Corneliu Rotar despre curajul de a „ataca” medii depravate e posibil să i se aplice şi lui Andrei, numai că el nu crede că Isus Cristos ar aproba ce au făcut fetele, ci cu totul alt fel de acţiune, în alte tipare sufleteşti, comportamentale, vestimentare etc. Acesta e modul recomandat de Andrei pentru a fi relevant: păstrarea radicalismului în orice situaţie. Nu faci aşa, nu numai că dai semnale greşite, dar eşti în mare pericol să te rătăceşti, să cazi pradă libertăţii pe care crezi că o stăpâneşti de la înălţimea trăirii creştine. Deci, problema în acest caz ar fi dacă fetele au lăsat sau nu garda prea jos, fiind prea puţin radicale cu ele însele, aşa cum crede Andrei că ar trebui să facă orice creştin.
          La polul opus, se pune întrebarea dacă propriul radicalism, amplitudinea lui mai mare sau mai mică, poate servi de etalon pentru alţii. Ar putea cineva să-l condamne pe Andrei dacă el s-ar comporta fix cum propovăduieşte, dar fără a-i culpabiliza public pe cei ce-şi simt altfel libertatea în Cristos?

        • Acum am înțeles. Eu contest, în această cheie de discuție, termenul „relevant”. De aici au pornit mai multe dintre postările mele despre nevoia evanghelicului de a fi exemplar și despre sacrificiile pe care le face ca să obțină această exemplaritate chiar dacă nu izvorăște din el. Am priceput că dumneavoastră folosiți termenul „relevant” descriptiv, nu prescriptiv.

          Și, da, cred că aceasta este una dintre mizele discuției aici.

  3. O intrebare pe care mi o pun de citeva luni, in contextul in care in ultimul an jumate am condus un progrma de lauda si inchinare la tineri (nu o mai fac in prezent): pot simbata seara sa cint o piesa din asta ca a fetelor si duminica dimineata sa vorbesc despre sfintenia Domnului? Cu ce forta sau putere a Duhului mai fac eu asta?

    • Eu sunt curios de concluzia ta, Călin.

      Nu sunt de acord cu toate piesele (în speţă cu mesajul din ele) pe care aceste trei fete le cântă dar nu acesta era baza discuţiei mele.

      Ceea ce vreau eu e să conturăm o definiţie pentru viral şi cari sunt elementele de care trebuie să ţinem cont pentru a ajunge la o definiţie cât mai limpede.
      Sau cum zic americanii (dacă se poate asta): accurate and beyond any doubt

      • Nu termenul de viral sau neviral e miza aici. Ci in ce masura un crestin care face arta seculara, in cazul de fata unele cintece cu versuri dubioase, poate avea forta de a avea un cuvint de spus la un program de inchinare in biserica.

        • Căline, în alte părți e mai simplu. Există muzică bisericească și muzică religioasă. Deci se distinge deja între ce e de biserică și ce e de radio, să zicem. Pe urmă e și muzica propriu-zisă, fără vreo culoare.

          Problema nu-i simplă deloc. U2 ce cântă? Ar fi potrivit ca ei să cânte într-o biserică?

          Părerea mea e că, în măsura în care ești creștin și creator de muzică, toată acea muzică va reflecta ceea ce ești tu. Însă nu toată acea muzică se pretează și la a fi cântată în biserică.

          Povestea cu fetele e complet diferită. Astfel de exerciții pot fi utile și chiar necesare într-un spațiu al dialogului cultural. Ele n-au creat acele melodii, ci le-au inventariat. Dar, dacă s-ar pune problema să interpreteze realmente o piesă de acest gen, deja cred că datele problemei se schimă și mizele devin altele.

          • Tu zici de U2, ce-s. Dar amu Proconsul ce-s? Trupa crestina au ba?

            Nu m-am gindit niciodata la distinctia dintre muzica religioasa si muzica bisericeasca.

            Ironia sortii si soarta se pare ca va fi la fel si pe viitor, este ca aceste fete crestine au devenit cunoscute prin muzica seculara. Nici intr-o 1000 de ani nu cred ca ar fi avut sanse sa fie remarcate viral 🙂 cintind piese cuminti de biserica.

        • Călin Vălean,
          Termenul de viral (dar şi propoziţia în care a fost pus) este una dintre mize. Şi-am să încerc să explic.

          Autorul articolului (Andrei C.) face următoarea afirmaţie: „A devenit viral acest clip pe internet.”

          Aceasta este o minciună grosolană. Hai să fiu totuşi mai fin şi să spun că e o scăpare. Treacă de la mine…

          Tocmai de asta doream să se contureze foarte clar „viral”. Apoi mai zice „pe internet”.

          Cu iertare să-mi fie dar când face o astfel de afirmaţie eu unul înţeleg TOT internetul. TOT…

          I-am oferit un exemplu (dacă e cazul mai pot oferi şi alte exemple şi nu e nevoie să fi statistian ci doar să ai bunăvoinţa să faci puţină investigaţie) că greşeşte şi nu are dreptate.

          Totuşi el (Andrei C.) refuză să vadă REALITATEA şi mai ales să recunoască că a greşit folosind afirmaţia: „A devenit viral acest clip pe internet.”

          Din moment ce nu face corectură (sau cel puţin eu nu am cunoştinţă despre una) voi începe să-l suspectez de rea voinţă dar mai ales voi afirma că e un MINCINOS.

          Nădăjduiesc că ştie ce spune Scriptura despre mincinoşi…

          • prea usor faci mincinos pe cineva. Cind ai 200.000 de vizualizari si cind pe facebook da lumea share mai mult ca de obicei, inclusiv Paula Seling, poti sa spui cu mina pe inima ca clipul e viral.

        • Căline, uite, asta cu muzica seculară ca sursă de celebritate mi se pare un subiect demn de discuție.

          Nu știu să-ți răspund la chestia cu U2 sau Proconsul. Dar pot să admit că niște creștini cântă o muzică ce nu-i bisericească, ci religioasă, în care transmit niște adevăruri despre om, despre viață. La fel ca literatura bună, muzica bună străpunge îngrăditurile noastre. E clar că îi ascultăm și pe unii și pe alții. Iar dacă nu ne place stilul lor, atunci îi ascultăm pe Leonard Cohen (care-i ceva budist, parcă) sau pe Eric Clapton, pe Beatles sau pe Eagles, pe Pink Floyd sau pe Queen. Faptul că-i ascultăm să fie doar o slăbiciune a spiritului nostru creștin sau să fie o nevoie mai adâncă pe care ne-o satisfcem și așa?

          Tu citești despre Agassi, în loc să citești despre apostolul Pavel 😉 Iată că e nevoie și de așa ceva. Cred că acesta e contextul în care încerc să integrez asemenea audiții.

      • Eu nu înțeleg ceva aici. Muzica seculară e seculară. Muzica bisericească e bisericească. De ce se pune problema introducerii uneia în cadrul celeilalte? Că de purtat costum elegant de nuntă la un meci de fotbal nu se pune problema, n-am văzut nicăieri, chiar dacă același om merge și la nuntă în costum elegant, și la fotbal în tricou cu pantaloni scurți.

        • Nu știu dacă analogia merge. În muzică e mai mult decât „costumul” care se schimbă. Se pune problema autenticității și a capacității de a transmite două mesaje contradictorii. Dar rădăcina acestei probleme mi se pare că e una cel puțin interesantă: pe de o parte, cei care vor continuitate pe toată linia (adică omul să fie „ori cu lumea, ori cu Dumnezeu”) vor să nu existe o distincție între spații sacre și spații profane. Adică, nu ne purtăm într-un fel la biserică și în cu totul alt fel în afara ei. Cu asta chiar sunt de acord (deși am precizările mele de făcut). Dar, prin însuși felul în care pun problema recunosc implicit existența a două spații chiar și în viața creștinului, spații între care există o falie majoră peste care ei nu doresc un pod, ci doar o limitare la un singur spațiu cert. Nu știu dacă am fost destul de coerent, dar cam așa cumva înțeleg eu problema.

    • Exact asta mă bântuia și pe mine, Călin. Mă gândeam cum ar fi să fi avut talentul de a cânta foarte bine la orgă, de ar fi plâns și zidurile la liturghie. Iar în timpul liber să cânt cu Șuie paparude la sintetizatoare, îmbrăcat în sacou cu buline roșii și purtând brățări cu ținte și creastă irocheză. Cred că aș fi ajuns cândva la punctul în care ar fi trebuit să fac o alegere. Dar asta e ceva strict personal, care ține de structura fiecăruia și de relația interioară cu Dumnezeu. Ce m-ar fi apăsat pe mine nu e obligatoriu să apese și pe alții. Aici, discuția ajunge la tipul de închinare pe care fetele îl reprezintă, și care maschează cumva „punerea deoparte pentru cele sfinte” sub senzația libertății aproape totale, pe motiv că „simțirea muzicală pentru Domnul” și iubirea difuză de „spectatori concelebranți” apare în mod cert la momentul potrivit, și asta ajunge. Cred că critica îmbrăcăminții, a pieptănăturilor, a podoabelor și a zâmbetelor nesfinte este copios exagerată de către Andrei, care își vede standardele personale ca fiind norme creștinești universale, biblice. Numai bine că ele au adus un fel de trezire, dar nu cel așteptat… Cât despre cârciumioare, e clar că tânărul nostru radical crede că erau toate un fel de localuri de beție, în care lumea își dădea rendez-vous ca să-și mureze creierul în alcool și să arunce ocheade chelnerițelor, în loc să mănânce ciorbă de burtă și tuslama autentice și să asculte muzică lăutărească din cea mai bună tradiție bizantină și țigănească. Nu imnuri și cântări, asta e clar. Totuși, cred că era un ambient propice pentru evanghelizare de la om la om, cu condiția să fii sigur pe ceea ce-ți place și vrei să recomanzi altora, pentru că veneau și tineri studenți care dezbăteau nemurirea sufletului la o bere. Dacă ești prea radical, ratezi o astfel de șansă, nu?

      • Teo a pus o intrebare mai demult aici, de ce crestinii sau evanghelicii nu pot fi buni la literatura. Sint citiva crestini buni la asta dar nu-s evanghelici.

        Acum vreo citeva saptamini am discutat putin pe tema artei (muzicii) facute de crestini cu Marius Cruceru si mi a zis ca concluzia lui e ca nu asta e chemarea noastra.

        Concluzia mea de om care a citit putin si care nu intelege muzica clasica prea mult e ca sa fii bun in arta, a avea succes pe piata seculara, inseamna ca la un moment dat sa cochetezi cu domeniile diavolului sau o lume spirituala dubioasa, de care evanghelicii fug cit vad cu ochii. Orice crestin cu mintea intreaga refuza sa riste sa aiba de a face cu asa ceva. Deci din start eliminam din reteta un ingredient important.

        Agnus, intrebarea asta de care ti am zis o am demult, dar a revenit acum citeva luni, cind l am vazut pe un prieten, alaturi de care am cintat la serile de tineri, cintind intr o trupa de coveruri. Asta e jobul lui si nu l judec si nici condamn,omul trebe sa aduca bani acas, dar nu ma pot intreba cum poti cinta peste 3 zile in biserica cind tu ai acompaniat piese cu versuri deocheata pe la nunti, baluri, etc.? Cred ca pe termen mediu si lung slujirea ta va deveni fara vlaga, fara pasiune.

        Una peste alta, ca mentiune, nu consider mersul la crisma pacat in sine.

        • Nu ştiu, Călin…
          Tu zici: „Orice crestin cu mintea intreaga refuza sa riste sa aiba de a face cu asa ceva.”
          Eu zic: Cristos nu a refuzat să rişte să se afişeze în compania vameşilor şi prostituatelor…

          • Daca te uiti atent, nu am pomenit nimic de oameni. E vorba de lumi spirituale.

            Dar pt ca ai adus vorba de oameni, stai de vorba cu scriitori seculari faimosi sa vezi ce anturaje sint pe acolo.

        • Calin, daca nu consideri mersul la crasma pacat in sine ai fi in stare sa intri intr-o crasma si sa bei ceva? E o intrebare sincera fara scopuri ascunse, e doar o nedumerire a mea referitor la comentariile tale, ultima fraza contrazice tot felul tau de-a gandi(dedus din ceea ce ai exprimat in scris).

          • da, intru des in cafenele si beau cafea. Din cind in cind si cite o bere. Totul cu masura, mai putin cu cafeaua unde exagerez.

        • Călin,
          Tu zici: „ma pot intreba cum poti cinta peste 3 zile in biserica cind tu ai acompaniat piese cu versuri deocheata pe la nunti, baluri, etc.? Cred ca pe termen mediu si lung slujirea ta va deveni fara vlaga, fara pasiune.”

          Eu zic: evanghelicii nu au segmetul lor de nişă unde să se poată desfăşura şi de unde să poată trăi. Pe de altă parte ar trebui neapărat să ne delimităm fundamentalist faţă de restul omenirii? La urma urmei facem parte din această situaţie şi nu trebuie neapărat să ne manifestăm în stil esenian.

          Sau?

          Eu unul nu cred că nu ai putea fi orchestrator într-o formaţie sau trupă seculară şi să nu ai pasiune pentru închinare duminica.

          • faca-ti-se dupa incredintarea ta. 🙂 eu inca tatonez subiectul.

        • Sau sa canti intr-o formatie ca si cand i-ai canta lui Dumnezeu ! Carlos Santana … sau altii . Daca prin muzica unui om simt ca pot sa fiu mai bun sau pur si simplu imi creaza impresia ca viata aceasta nu e chiar atat de anosta, muzica acelui om nu e de la el … e un dar pe care si el l-a primit pentru a-l da mai departe. Daca nu vrei sa-l primesti……. asta e dar nu ma convinge si pe mine sa gandesc ca tine, eu sunt altfel .

        • Călin,

          Tu zici: „Daca te uiti atent, nu am pomenit nimic de oameni. E vorba de lumi spirituale.”

          Eu te întreb: creştinul ce este? O entitate exclusiv spirituală sau vreun extraterestru?

          Din câte ştiu creştinul e o fiinţă fizică şi materială. Sau nu? Lămureşte-mă…

  4. Teo, eu mă mir că ai reacționat. 🙂
    Printre altele, și pentru că s-au mai discutat dintr-astea, dar și din alte pricini. Fie, na, numa să nu fie virală reacția (în lanț), că l-a prins și pe Dyo, of!

      • pe de altă parte, Florin a zis la un moment dat o chestie la care m-am mai gândit. dacă asta e încredințarea spirituală a omului, dacă așa simte el că Îi dă cinste lui Dumnezeu, dacă așa înțelege el că face Bine, nu e de ajuns asta pentru el? are vreun rost să-i spunem noi că sunt vederi mai largi, mai moderne, mai corecte, mai adecvate etc.? În sensul că: are vreun rost să-i demontăm noi încredințarea pe care o are el numai pentru că este una mai bună de atât? mi-e să nu facem mai mult rău.

        • Există două aspecte aici.

          1. Eu nu vreau să trezesc oamenii la altă realitate. Dacă vorbim despre un om simplu, cu o anumită convingere mai îngustă, nu cred că-i cazul să-l „iluminăm” cu orice preț.

          2. Atunci când oamenii au niște studii și vor să stabilească un dialog, presupun că-și asumă și riscul să își schimbe opiniile sau să fie sancționați pentru anumite afirmații. Nu poți, când se aruncă în public o chestie din asta, să te faci că n-ai auzit-o.

        • aici trebuia să mă încadrez cu comentariul:

          Pe de o parte, sunt de acord cu ce spui la 2; pe de alta, mă gândesc că studiile nu luminează mintea; doar, eventual, o informează ceva mai mult, însă și asta depinde de învățăcel. Iar dacă o informează, totuși, mai mult, nu înseamnă că interpretează informațiile în cheia potrivită. Informațiile circulă, ca realitatea de altfel, dar interpretarea lor îmi pare a fi mai importantă decât ele însele sau posesia lor.

      • Pe de o parte, sunt de acord cu ce spui la 2; pe de alta, mă gândesc că studiile nu luminează mintea; doar, eventual, o informează ceva mai mult, însă și asta depinde de învățăcel. Iar dacă o informează, totuși, mai mult, nu înseamnă că interpretează informațiile în cheia potrivită. Informațiile circulă, ca realitatea de altfel, dar interpretarea lor îmi pare a fi mai importantă decât ele însele sau posesia lor.

        • Nu vorbim aici despre orice fel de studii, ci despre studii care îndreptățesc oamenii să devină îndrumătorii altora. În acest caz, nu cred că mai putem discuta despre persoane care ar trebui menajate.

          Odată ce omul se aruncă în public cu opiniile sale, ba chiar cere să fie contrazis, ce mai poți face?

          Ca să fiu mai specific, nu-mi propun să schimb opinia comentatorilor care cârtesc că fetele astea au făcut așa și pe dincolo. Dar cred că e pe deplin îndreptățit și legitim să dau o replică la postarea lui Andrei Croitoru.

  5. am vazut de cateva saptamani clipul fetelor, fara sa stiu ca sunt evanghelice. Am apreciat capacitatea de sinteza si am observat ca cu exceptia a vrei doi-trei ani (cumpana 90-2000), muzica usoara romaneasca nu s-a schimbat prea tare. Presupun ca asta era si ideea. OK, azi nu se mai invita „sambata seara la o carciumioara”, dar ideea e aceeasi. in rest, ma bucur de Bach, de Beethoven, de Wagner, de Ceaikovski, de Abba, de Queen, de Moldoveanu, de Theodorescu si de alti muzicieni binecuvantati cu talent. Vorbim intre noi cu Psalmi si cantari de lauda, dar cum ii spui iubitului/iubitei ca il/o iubesti ? SA nu fim prea sfinti ca sa nu ne pierdem singuri. Cu ce masura masuram, cu aia ni se masoara …

  6. PS: Va recomand „Lino Leano” a lui Tudor Gheorghe. Analizati cum vreti versurile, dar „dragostea mea pentru tine arde macii pe coline” … Fara cuvinte si ma bucur ca cineva a exprimat asta, iar eu pot auzi sau citi asta 🙂

    • Daniela, elementul pe care-l introduci tu în discuție e important. La un moment dat, făceam și eu o trimitire la el în text, dar am renunțat ulterior că devenea prea încărcat.

      Aceste texte „laice” conțin adesea niște frânturi de revelație generală care ne parvin într-o manieră foarte naturală, fără fandoseli teoretice, fără dăscăleli. Ele se adresează unor valențe ale sensibilităților noastre prea puțin exersate în biserici, dar care nu se atrofiază. Cum noi n-avem nici icoane, nici tămâie, nici cruce – nici nu vedem, nici nu mirosim, nici nu atingem – rămân puține locuri pentru participarea simțurilor, iar muzica e are de-a face cu auzul. Măcar pe această cale se pot împlini legitim aceste valențe ale sensibilității. Cred că de aici și miza și dezorientarea.

      • Dupa parerea mea arta se adreseaza spiritului prin simturi. Se poate spune ca innobileaza simturile. Cred ca orice demers artistic are un scop moral dar eu vad o diferenta totusi intre morala si didacticism. Arta nu te invata pur si simplu sa ai o morala anume dar te poate determina sa ai una. Chiar si in teoria ,,arta pentru arta” exista de fapt un scop moral. Ne arata ca trebuie sa ne inchinam Frumusetii iar aceasta pentru multi filozofi ai artei e de sorginte divina. Ajungi la Dumnezeu prin arta, prin contemplarea Frumosului.

        Eu nu impartasesc neaparat teoria de mai sus dar cred ca arta cuprinde morala. Pentru ca actionand asupra simturilor te determina sa ai o atitudine, sa reactionezi intr-un fel anume la ceva, iti deschide ochii asupra unui fenomen, iti poate clarifica niste dileme sau iti poate deschide altele. Arta iti pune in miscare fiinta cu tot cu morala din tine.
        Poate nu intamplator istoria artei pana in timpurile moderne este preponderent de sorginte religioasa. Toate religiile lumii vechi au apelat la angrenarea simturilor in fenomenul de devotiune.

        Atunci cum am putea noi modernii sa despartim arta de religia noastra ? Sau cum am putea noi cei de azi sa ne debarasam de simturile noastre atunci cand vrem sa ne apropiem de Creatorul nostru ? Sfintirea noastra nu implica si sfintirea trupului nostru, adica a simturilor noastre (daca admitem ca simturile tin de trup) ?

        Nu cred ca orice demers artistic te duce la cel de Sus dar oare putem ajunge acolo noi profanii fara a implica si arta in demersul nostru ? Atunci unde ne este capacitatea de a contempla ? Putem avea aceasta capacitate daca eliminam arta din viata noastra ?

        • Din cauza spaimelor, evanghelicii taie afară o mare parte a artei, lăsând pentru uzul bisericilor (și recomandând exeplicit sau implicit enoriașilor) în special muzica și poezia (unde poezie înseamnă adesea versificație facilă, dar recitabilă în biserică). De aici și controversele aprinse în jurul acestor teme și nevoia perpetuă de poziționare în raport cu ele.

          După cum spuneam și în textul despre revelația generală, există o dificultate de a integra acea parte a revelației generale care presupune contemplarea sufletului omenesc. Iar arta are directă legătură cu asta.

        • recent, la o nuntă de la o biserică evanghelică, mirii au intrat pe instrumentalul de la Can you feel the love tonight. M-am mirat, mi-am mărit ochii către cei de lângă mine. Nu știu câți au recunoscut piesa, dar în mod clar cei care ar fi tunat și fulgerat în cazul în care ar fi fost originalul. Așa, totul a fost perfect. 🙂

        • recent, la o nuntă de la o biserică evanghelică, mirii au intrat pe instrumentalul de la Can you feel the love tonight. M-am mirat, mi-am mărit ochii către cei de lângă mine. Nu știu câți au recunoscut piesa, dar în mod clar mai marii care ar fi tunat și fulgerat în cazul în care ar fi fost originalul nu și-au dat seama. Așa, totul a fost perfect.

        • Cami, și eu știu o nuntă la care, după anunțul pastorului de la amvon (într-o biserică mare, pe care o știm bine) că urmează o „cântare”, a urmat „My Heart Will Go On”, atâta că piesa a fost doar instrumental. Ideea cu aceste „șopârle” e destul de simpl: ele dovedesc că nu poți controla totul. Că mereu va scăpa câte ceva, așa că nu în asta constă soluția, nici vorbă.

  7. Mediul evanghelic în creștinism e la limita prostiei. Nu pot înțelege cum o mână de oameni își pot face singuri niște reguli restrictive ca mai apoi cineva să încalce vag vreuna și să urmeze tone de discuții și interpretări dacă e biblic, dacă e duhovnicesc, că e subliminal, că e nefiresc, că fetele alea îs îmbrăcate indecent … Cred că de-aia evanghelicii îs așa de rămași în urmă în toate aspectele (artă, cultură, științe, deschiderea față de celelalte religii).

      • Da, știu asta. Eu nu zic că fiecare evanghelic în parte e așa ci că e un evident sindrom de turmă de a se preocupa cu prostii. Și dacă e să fiu sincer, toți evanghelicii pe care îi știu și care se sustrag sindromului ăstuia (inclusiv Teo;) ) au ceva aparte și îs văzuți ca fiind oarecum într-o dungă în anumite privințe – deci nu-s tocmai evanghelici „normali”.

  8. Ce înseamnă „această tensiune dintre teologie și viață”?

    Cum decidem în privința lucrurilor din zona gri? – că trebuie să luăm o decizie și în privința lor, nu?

    • Pentru aceste lucruri cred că trebuie să învățăm chiar greșind, trebuie să putem discuta cu cineva (dar pastorii nu lasă impresia că s-ar putea discuta cu ei).

      Tensiunea dintre teologie și viață e cam ceea ce am încercat să sugerez prin acele exemple. Crezi că se pot da niște soluții care să evite orice rău posibil în aceste cazuri?

      • Din ce ai tras concluzia că păstorii nu lasă impresia că s-ar putea discuta cu ei? Să nu mă înțelegi greșit … deoarece mă înțelegi greșit dacă crezi că încerc să le iau apărarea.

        Nu cred că se pot da soluții „bătute în cuie” definitive pentru ORICE rău. Nu pentru orice rău. Dar pentru multe rele se pot da soluții.

        Cred că soluțiile țin de principii și porunci găsite în Biblie. E clar că o sumedenie de situații (un număr ce se înmulțește pe zi ce trece) nu au răspuns clar, direct, definitiv în Scriptură însă există un complex de principii care pot oferi împreună un răspuns.

        Cred că o comunitate are dreptul, ba chiar aș putea spune că obligația, să stabilească un set de reguli etice – „de ordine interioară și exterioară” la care să adere fiecare membru al acelei comunități. Și cred că e pierdere de vreme, din anumite puncte de vedere, să catalogăm acele seturi de principii sau reguli sau să încercăm a le contesta.

        Articolul meu asta a vrut să stabilească – câteva principii prin care „obligam” oamenii să interpreteze această situație. Eschivarea a fost pe măsura așteptărilor mele.

        Eu nu duc discuția neapărat în terenul „moralității” ci mai mult spre categoria „etică” (deși nu cred că cele două sunt rupte una de cealaltă).

        • Am tras această (nefericită și nedorită) concluzie din propria experiență, întemeiată pe observații și pe discuții cu oameni, inclusiv pe relații cu destui copii de pastori. Am auzit predici numeroase în care tinerii și copiii sunt, în principal, culpabilizați și cam atât. Iar o minină educație psihologică te învață că odată ce ai pornit pe acest făgaș, ai șanse minime (practic nule!) să mai poți stabili vreo comunicare autentică și deschisă cu tinerii. Am văzut, de asemenea, în bisericile prin care am umblat (inclusiv în cea mai mare din țară) cât de prețuit este un om care miroase a autenticitate. Iar un semn că mediul e cam artificial.

          Nu cred că comunitățile au vreun drept. Ele, în măsura în care se numesc creștine, au dreptul și obligația să iubească oamenii și să urască păcatul. Cât despre reguli, cu cât sunt mai multe, cu atât mai anchilozată devine cumunitatea. Ideal ar fi ca regulile să fie minimale, iar interacțiunea pastorală maximă. Adică, problemele să fie rezolvate fiecare în contextul și cu implicațiile ei, fără să facem prea mare caz de tot felul de norme și cutume.

          Dacă zici că eschivarea a fost pe măsura așteptărilor, atunci am două lucruri de spus: 1) că ai pornit cu premisa suspiciunii la drum, așa că orice s-ar întâmpla RĂU îți confirmă „așteptările”; 2) faptul că se eschivează foarte multă lume s-ar putea să fie semnul că aceste lucruri sunt încă fie prea complicate pentru a fi legiferate, fie prea sensibile. Or să bagi barda în așa ceva nu e o soluție.

          Părerea mea e că ai uneori înclinația să dai cu toporul acolo unde se cere bisturiu. Ai postat ceva despre Ponen (cred). Dar, din toate observațiile pe care le-ai făcut, la o analiză mai nuanțătă rămân vreo 2 chestii (aia cu orgoliul și aia cu revelațiile personale), celalalte sunt realmente discutabile. Nu știu cine-i personajul, dar criticile tale nu stau în picioare dacă-s luate la bani mărunți. N-o lua ca pe un reproș, ci ca pe o atenționare fără urmă de ranchiuni sau superiorități.

          • ce spui tu nu „se egzistă”. Comunitățile creștine nu supraviețuiesc fără reguli care nu au de-a face în mod imediat cu moralitatea.

            E discutabil dacă interacțiunea pastorală trebuie să le înlocuiască.

            La ce mă refer: există o sumedenie de situații, din „zona gri” în privința cărora o comunitate hotărăște un anumit comportament pe care ei il considera potrivit chiar daca un alt comportament nu ar putea fi numit păcătos. Daca ei vor sa-l modifice pe parcurs e treaba lor. Nu văd absolut nici o problema. Ba chiar vad necesare aceste reguli la fel cum exista „forme de inchinare” si felurite modalități de a face „programe bisericesti”.

          • Repet, comunitatea nu poate hotărî pentru toți decât în câteva cazuri oricum destul de clare. Știm cu toții că nu e ok să furi, să minți, să curvești, să ucizi. Dar nu prea știm, de pildă, cum e cu divorțul. Aia e o zonă gri pe care doar pastorul și, eventual, niște oameni maturi și înțelepți ar trebui s-o administreze cu multă atenție la fiecare caz în parte. Am cunoscut oameni care au divorțat. Nu cunosc două cazuri similare. Se pot da niște reguli, dar largi, precum are Biserica Ortodoxă (care admite, pare-mi-se, trei cununii religioase unui enoriaș). Ce vreau să spun e că nu prea am încredere în capacitatea actuală a comunităților evanghelice (extrem de enclavizate și dezorientate) de a legifera comportamente. Dacă ești la oraș, dar membru într-o biserică de la țară, s-ar putea să ai multe probleme pe care legile comunității să ți le interzică.

            Poate că dacă ai fi mai specific am putea să ne înțelegem mai ușor. Eu când vorbesc despre reguli puține, nu mă gândesc că ar trebui abolită orice normă, dar cred că pastorul n-ar trebui să se ocupe de lungimea fustelor la domnișoare. Asta se poate rezolva în discuții cu persoana în cauză, cu familia, prin educație creștină și umană generală.

          • P.S. Multumesc de atenționare. Apreciez calitatea discuției chiar daca, asa cum e normal, nu suntem in diverse probleme pe aceeași frecvență.

            La ce te referi cand ai vorbit despre „culpabilizare”? Imi poti da un exemplu practic ?

          • E greu de intrat într-un subiect atât de sensibil. În principal, e vorba despre un „nu-știu-ce” care se simte în atitudine și se transmite dincolo și mai presus de cuvinte. Astfel de exemple e greu să-ți dau, însă ți-aș putea identifica într-o predică această „atmosferă”. Există însă și o situație ceva mai concretă care îmi vine în minte. Atunci când ai niște adolescenți cam neastâmpărați și poate chiar aroganți în biserică, dar oameni care nu sunt încă convertiți, ci doar trimiși acolo de părinți, mi se pare extrem de neinspirat să te apuci să-i dojenești mereu pentru că mestecă gumă, pentru că nu îi interesează ce ai tu de spus (vreme de 1 ceas!), că își dau ghionturi, că fac orice ca să mai scape afară. Ce șanse mai ai să te poți apropia de respectivii, după ce i-ai beștelit în public și i-ai umilit?

            De ce nu te-ai interesa în primul rând dacă oamenii ăia vin acolo de bună voie sau de musai? Și de la asta să pleci. (Ai sesizat, desigur, că acest „tu” e impersonal, nu te vizează).

            Mai este și tâmpenia aia pe care o spun părinții copiilor „se supără Domnul Isus”. Iar copiii cresc cu ideea că Dumnezeu e un fel de personaj isteric și instabil emoțional, care se supără pentru orice porcărie. Astea, chiar dacă par neînsemnate, lasă urme adânci în mentalul unui copil de evanghelic.

            Alt exemplu. De câte ori se încearcă mobilizarea pentru vreo acțiune sau se constată că lumea nu prea mai dă pe la biserică, ce soluție se adoptă? Dojana publică și obsedantă. Eu nu zic că ar fi ceva rău în a dojeni, departe de mine gândul, dar când vezi că e o problemă, de ce să nu cauți întâi cauza, după care să vii cu o soluție? De ce să pleci de la premisa (implicită, atunci când dojenești) că tu n-ai nicio problemă semnificativă, ci doar restul bisericii are una?

          • Înțeleg. Trist dar adevărat. Exemplele sunt nenumărate.

            Care crezi că e motivul pentru care un păstor ar face asta? Omul mi se pare normal de superficial – ataca ceea ce e clar si se vede. Cand cauti rădăcina problemei faci o munca mult mai grea si te supui riscului de a specula.

            Mie mi se pare ca exact aceeași forma de dojana o găsim atât in familii cât si in alte sisteme sau comunități. E un fel parca natural de a actiona (cu dojana) pe baza unor premise acceptate in mod universal.

            Crezi ca ar fi mai indicat ca predicatorul sa atingă rădăcina problemei in predica sau sau sa o trateze doar pastoral?

          • Eu cred că nimic nu înlocuiește o discuție autentică și serioasă. Dar pentru asta mai trebuie o calitate: discreția. Asta presupunând că ai reușit să te faci crezut drept un partener de dialog care vrea realmente să discute.

            Nu știu dacă ești pastor sau vei fi, dar mi se pare că se creează în jurul pastorului o aură care-l izolează de biserică. chiar și cei care vor să iasă de acolo nu prea știu cum. Nu e imposibil, dar îmi pare foarte greu. Pastorul trebuie mereu să pozeze în „mr. perfect”. Slăbiciunile sale trebuie să fie doar de alea „simpatice”, dezirabile, la care zici „a, nicio problemă, frate, și noi le avem pe ale noastre”. Adică poate îi place să bea cafea (dar nu vin! sau bere!), poate că are slăbiciune pentru un fel de mâncare (dar nu și pentru stat la televizor toată ziua!).

  9. Romani 14:4 „Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.”
    Ya’ll need Jesus!

  10. Dragă Teofil, am văzut videoclipul, după ce am citit postarea ta. Tu eşti „di vină”, cu alte cuvinte. (Că veni vorba, prostia nu are nici geografie, nici dialect, Corneliu Rotar… :)) .
    Mie mi se par cuminţi şi potolite. N-au un crac de pantalon sfîşiat, nu au tatuaje la vedere, nu s-au tuns chele pe jumătate de cap, nu şi-au vopsit unghiile cu negru, nu au tocul şi talpa de 15 cm, cu alte cuvinte, sunt varză. 🙂
    Au umor şi sunt simpatice. Părerea mea.
    Andrei şi-a spus-o pe a lui. E cu totul alta. Avem un Dumnezeu diferit? Nu cred. Al meu e mai… gri? 🙂
    Dar mă gîndesc că, în lipsă de duşmani reali, în buna şi liniştita noastră ţară, inventăm „vrăjitoare” şi le ardem pe blog, cum făcea pe vremuri, inchiziţia, postîndu-le pe rug. 🙂
    (O paranteză: nu sunt medic de familie, dar şi la spital vin de la firmele de medicamente. Vina nu e a lor, ci a medicilor care au unele avantaje, recomandînd o formulă sau alta. Să ştii că a accepta avensurile lor nu e gri, ci negru de fum. :))

  11. Pe vremea cand eram studenta, unul dintre profesorii mei de teologie m-a auzit vorbind frumos despre Wagner, Richard Wagner. Citise „Sonata Kreuzer” si „Budenbrook” si m-a desfiintat in fata colegilor de an. Am fost pur si simplu naucita. Sotia lui m-a desfiintat ulterior la telefon. Ideea era ca numele lui Wagner nu trebuie nici macar rostit de credinciosi. Asculta aproape tot Beethoven cu exceptia sonatei buclucase pentru vioara incriminate de Tolstoi in nuvela sa.
    Cativa ani mai tarziu mi-a cerut sa ii recomand muzica pentru un generic la o emisiune de-a sa. I-am facut unul dintre cele mai frumoase generice pe care le-am creat vreodata. L-a apreciat sincer si chiar avea motive. Dar intre timp ma prinsesem ca dragul de el habar nu avea de muzica. Toata muzica din generic era semnata de Wagner, Richard Wagner …
    Nu e spovedanie, ci luare aminte pentru cei care ridica pietre impotriva celor trei fete … daca muzica respectiva nu ar avea cuvinte, ar fi OK, dar pentru ca are …

  12. Pai cred ca nu stim despre ce vorbim, pentru ca vorbim despre viitor. Adica despre vremea in care “fabrica de pastori” care vad totul in alb si negru va avea de furca in mod serios cu generatia lui Beck Corlan & compania de culori. Am imbatranit si din aceasta noua ipostaza salut aceasta “Joan Baez” a lumii evanghelice. Concluzia e aceiasi: “Make love not war!”.

    • Constaterea, dragă Edi, e că mediul nostru evanghelic se teme tot mai tare de cuvântul dragoste, pentru că, obișnuită să mizeze foarte mult pe cuvinte, se teme că această „dragoste” a fost „compromisă” prin proastă utilizare. Ca și cum n-am avea câtă viață încape în fiecare zic ca să dovedim practic că nu-i așa.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s