Sfaturi pentru părinți (8) – Ce le spunem copiilor despre iad

(Sursa)

Avertizare: Acest text nu este pentru cei care cred în dubla predestinare, fiindcă la ei lucrurile trebuie că sunt foarte clare deja.

Când eram copil, auzeam adesea că iadul e un loc unde merg oamenii răi, iar „răutatea” includea adesea și năzbâtiile curente ale copiilor. Și „învățătura” asta încă mai este populară. Pe urmă, am auzit că acolo merg doar cei „nemântuiți”. Dar, în esență, prin asta se înțelegea că iadul e pentru cei care nu cred ca „noi”, căci mântuirea era limitată la un singur model posibil, definit confesional.

Recent, în toate scandalurile legate de includerea sau eliminarea orelor de religie în/din programa școlară, unul dintre argumentele pe care le invocă tabăra „secularistă” este acela că iadul ar fi o idee care îi traumatizează pe copii.

Ar fi multe de discutat, dar mă rezum la a spune că obsesia de a nu traumatiza poate deveni cea mai gravă formă de traumatizare indirectă: creează niște oameni firavi care nu se vor descurca atunci când vor primi în plin traumele inevitabile ale realității.

Am încercat să-mi amintesc însă dacă, la rândul meu, am fost și eu „traumatizat” de aceste idei religioase. Și, dacă e să fiu sincer, cred că am fost. Dar nu de ideea de iad ca atare, ci de felul în care era prezentată această idee.

Nu faptul în sine că răii și bunii (v-am spus că de aici am pornit) sunt separați cândva, într-o existență viitoare, mi se părea de speriat, ci faptul că, în străfundurile sufletului, presimțeam că nu mă calific pentru categoria celor „buni”. Cârcotașii cu o brumă de cultură psihanalitică, o să sară repede să îmi spună că relația cu tata a fost de vină.

Tocmai de aceea mă grăbesc să spun că, cu timpul, am înțeles că în iad nu se duc cei răi, nici cei „nemântuiți” (în sensul în care am discutat mai devreme). Există cel puțin un caz de individ rău la modul aproape absolut care a ajuns în rai – tâlharul de pe cruce.

Pe urmă, despre soarta celor „nemântuiți” nu suntem rânduiți noi să ne dăm cu părerea, nici măcar „biblic”. Deși știm bine că nu ne putem abține să ne revendicăm raiul pentru noi și celorlalți (acest „ceilalți” îl definim fiecare potrivit cu gașca noastră) să le arătăm iadul.

Ce cred însă că se poate spune cu mare grad de rigurozitate inclusiv biblico-teologică e că în iad merge cine vrea. Că, adică, drumul iadului ține de o alegere voluntară sau, mai exact, de un lanț de alegeri. Că nu ține de cât de bun sau rău ești. Că nu ține de paradigma în care privește mântuirea personală. Ci ține de alegerile fundamentale care, dincolo de ce se vede, te orientează către Dumnezeu sau împotriva Lui.

Așadar, nu o acțiune anume, ci tot background-ul care determină acțiunile și orientează ființa în mod esențial e răspunzător de direcția în care se îndreaptă persoana. Și chiar și cei orientați pe o direcție greșită toată viața ar putea avea, printr-un har de ultim moment, posibilitatea să-și schimbe opțiunea la final. Unii speră că se mai poate schimba ceva chiar și după moarte, dar asta nu se mai poate dovedi, așa că ce-i sigur e sigur.

Tot ceea ce spun eu nu are sens decât pentru oameni credincioși, ateii oricum nu vor considera necesară această discuție, de vreme ce raiul și iadul sunt, în viziunea lor, niște invenții religioase menite să îi sperie, respectiv să-i mângâie pe oameni.

Așadar, cred că e corect a spune unui copil că iadul este o alegere a omului. Și e mai bun ca punct de pornire decât împărțeala între „buni” și „răi” sau „mântuiți” și „nemântuiți” (unde fiecare judecă după cum îl taie capul sau cum îi dictează dogma oficială a confesiunii lui).

Asta măcar până când ne dezbărăm de obsesia de a-i împărți și distribui pe toți ceilalți în rai și iad având drept criteriu puținul pe care îl cunoaștem despre ei și multul pe care pretindem că îl știm din Biblie.

Cât despre cum arată iadul, prefer să nu mă pronunț. E o stare? E un loc? La pe alții să ne spună. Dar mi se pare suficient un exercițiu de imaginație: să ne închipuim o lume în care tot răul de care suntem capabili fiecare în parte ar deveni realitate. Și nu răul fizic, ci numai sentimentele de ură, dispreț, invidie, disperare, teamă amplificate la maximum, toate simultan, în fiecare dintre oameni.

Nu încape discuție că e important ce le spunem copiilor despre rai și iad, dar am o bănuială că tot comportamentul nostru îi va convinge dacă ceea ce facem noi vine din dragoste de Dumnezeu sau din frica iadului. Și asta vor ține minte și vor adopta ca învățătură adevărată. Și așa vor distinge între cum percepem raiul și câtă importanță acordăm iadului.