Videojungla și videobraconierii

(Un printscreed după o lucrare de  Pawel Kuczynski)
(Un printscreen după o lucrare de Pawel Kuczynski)

În urmă cu câțiva ani, un jurnalist orădean murea în autoturismul propriu ca urmare a incendiului stârnit după un accident. Toată faza a fost filmată de un „martor ocular”, care a preferat să înregistreze incidentul decât să intervină – se pare că cei din mașină erau încă în viață când a început „martorul” să filmeze. Țin minte că au fost mulți oameni scandalizați de atitudinea insului respectiv.

Dar el nu e un caz izolat. Dimpotrivă, în ultima vreme, începe să existe o modă a „reporterilor” de ocazie care filmează scene în care ar fi putut să intervină pentru a rezolva favorabil situația. Nimic nu prețuiește însă mai mult decât bicisnica lui „mărturie” pe care o postează pe rețele de socializare.

Curios e însă că, nu foarte rar, comentatorii privesc evenimentul respectiv exact cum li se livrează: se hlizesc tâmp, se sparie hulpav, se revoltă dăscălos sau se vaită cu reproș. Adesea privitorii uită că individul care ține obiectul de filmat nu era un stâlpt, nici un măgar fără rațiune, ci o creatură capabilă să intervină.

„Deontologia” profesională nu-i împiedică, ulterior, pe jurnaliștii de meserie să propage astfel de filmulețe. Totul pentru rating, totul pentru trafic, totul pentru bani.

Dezumanizarea e un spectacol sinistru, dezgustător și condamnabil. Doar filmările din junglă au trăsături similare: acolo, oamenii nu intervin ca să nu tulbure ecosistemul, așa că filmează tot felul de situații în care animalele se mănâncă între ele, potrivit cu legile lanțului trofic din care fac parte.

Senzația e similară și în cazul acestor filmulețe. Niște inși ce par fără inimă asistă la spectacolul suferinței umane (de obicei) fără să dea niciun semn că ar vrea să intervină pentru a schimba în bine situația filmată.Citește mai mult »

Ce caută Ponta la evanghelici?

Foto: Andrei Jităreanu (sursa) - folosită cu permisiunea autorului
Foto: Andrei Jităreanu (sursa) – folosită cu permisiunea autorului

Recenta vizită a premierului (și candidatului la președinție) Victor Ponta într-o biserică penticostală și în Universitatea Emanuel au stârnit reacții destul de vehemente (unele chiar agresive) în mediul on-line. În cursul unei discuții private, am încercat să sistematizez care cred eu că ar fi motivele ce au generat această reacție inclusiv printre oameni care nu disprețuiesc politica apriori.

Cred că nu greșesc foarte tare dacă afirm că (1) există o categorie – destul de semnificativă numeric – de oameni care s-au scârbit de politicieni în general; (2) evanghelicii cu prezență mai consistentă în spațiul virtual votează, în general, cu dreapta – în ciuda compromisului conjunctural și pasager generat de USL; (3) sunt destui cei care consideră că primirea unui astfel de candidat este un semnal dat celor cu discernământ politic mai redus, care ar înțelege că trebuie să voteze cu Ponta; (4) plagiatul lui Victor Ponta constituie o dublă inadecvare – morală și academic-intelectuală – într-o biserică sau școală cu înalte standarde; (5) există o (aparentă?) discrepanță între moralitatea înaltă predicată și practica alianței cu politicul.

Pentru a discuta însă un astfel de subiect, trebuie să mergem puțin mai în spate în istoria recentă. Încă de la primele alegeri postdecembriste, în Parlamentul României au existat oameni care cumulau demnitatea politică și credința creștină asumată și propovăduită explicit.

Vă amintesc doar nume precum Ioan Alexandru (unul dintre marii militanți împotriva avortului, ortodox care a predicat și în biserici evanghelice), Petru Dugulescu (pastor baptist), Doru Popa (pastor baptist), iar mai recent Radu Țârle (penticostal), Mircea Liubanovici (penticostal), Marius Dugulescu (baptist), Ben-Oni Ardelean (baptist), Florica Cherecheș (baptistă) etc.

Nu știu ca vreunul dintre evanghelicii care au ajuns parlamentari să fi candidat ca independent. Ei au fost aleși pe liste de partid, deci s-au întovărășit din start cu niște structuri percepute, îndeobște, ca fiind corupte.

A doua chestiune pe care trebuie s-o luăm în discuție e aceea că, de-a lungul timpului, numeroși politicieni au făcut vizite prea puțin duhovnicești în biserici și instituții evanghelice. Personal îmi amintesc vizita lui Iliescu la Biserica Emanuel, a ministrului Maior, a controversatului rector Maghiar (care era afiliat politic), a lui Crin Antonescu, a lui Mircea Geoană, prezența primarilor Oradiei sau a prefecților (numiți politic) la diverse evenimente, prezența unor politicieni locali la început de an școlar etc.Citește mai mult »

Se vorbește prea mult despre iubire în creștinism?

(sursa)
(sursa)

Aud în ultimii ani voci îngrijorate că prea mult se vorbește despre iubire în creștinism. Că prea se pune accent pe iubire (și că, din pricina asta, ar fi alte realități care ar avea de suferit). Că e prea multă iubire și prea puțină dreptate, să zicem, sau prea puțin adevăr. Ori prea puțină sfințenie.

Și mărturisesc că am fost uneori tentat să dau dreptate celor îngrijorați de acest… exces. Pare necesar ca lucrurile să fie cumva echilibrate, să nu se basculeze miza numai într-o singură parte.

Asta până când am încercat să îmi dau seama ce ar putea însemna să iubești „prea mult”. De aici încolo, lucrurile mi s-au cam încurcat în minte, fiindcă am realizat că nu prea mai înțeleg mare lucru nici despre dreptate, nici despre adevăr… nici despre viață.

Chiar așa, vouă ce vă vine în minte când auziți despre „prea multă iubire” sau chiar și despre „a vorbi prea mult despre iubire”, care, evident, e o etapă teoretică, inferioară?

Nu-i musai să împărtășiți punctul meu de vedere, dar propun niște răspunsuri posibile la întrebarea: ce înseamnă să iubești „prea mult”?Citește mai mult »

Homeschool, after-school, no-school

Școala - Franța secolului XXI (sursa)
Școala – Franța secolului XXI (sursa)

Pentru ca o informație să fie credibilă, trebuie verificată din trei surse independente, zice legea jurnalismului. Așa că mă simt acoperit. Am trei surse din care aflu constant cât de tare se deteriorează pe zi ce trece învățământul și la ce grad de imbecilizare se poate ajunge chiar și în cazul cadrelor didactice.

N-aș exclude, prin urmare, ideea educației la domiciliu, mai precis, a ceea ce se cheamă homeschooling. Am văzut că, acolo unde apare, i se face reclamă foarte intensă și insistentă și modelul este prezentat adesae ca fiind nu doar o soluție, ci Soluția. Singura. Universală. Obligatorie. Eminamente posibilă (dacă vrei, bre, lacomule!).

Am mai deschis într-un rând subiectul ăsta și, după discuții furtunoase și îndelungi, am tras niște concluzii. Da, homeschooling-ul este o alternativă viabilă și chiar dezirabilă. Nu, nu cred că neapărat până la vârsta liceului, dar sigur ar putea merge, cu nițel efort, până prin clasa a VIII-a. Da, sunt multe avantaje pe care le are acest „sistem”. În special, libertatea de care pot beneficia copilul și părintele deopotrivă. Pot ține orele și la mare, și la munte, și în casă, și afară. Totul e să știe tata sau mama ce predă (deja se întrevede o primă problemă: dacă nu știe?).

Mai există, pe urmă, libertatea părintelui de a controla ce anume învață copilul. Trebuie remarcat însă că ideologiile pot să se insinueze foarte bine și aici, fiindcă părinții au niște manuale după care lucrează, iar acestea sunt făcute potrivit cu o filosofie de viață. Peste asta, nimic nu m-ar putea convinge că părinții sunt mai greu de ideologizat decât profesorii. Dar, e drept, sunt mai greu de controlat, fiindcă nu depind de sistem.

Există și neajunsuri ale acestui model de școlarizare, dar, din câte am reușit să aflu până în prezent, adepții homeschooling-ului nu prea le acceptă și nu prea sunt dispuși să le discute (există și excepții!). De fapt, cred că acesta este principalul neajuns: faptul că este prezentat ca un fel de El-Dorado al educației copilului, ca un model perfect și fără cusur.Citește mai mult »

Poezie pe pereții închisorii

(Sursa)
(Sursa)

Printr-un concurs de împrejurări (în care d-l Iacob Brâncovan are un rol semnificativ), am descoperit că poezia pe care v-o supun atenției figura pe pereții camerei 51 din închisoarea din Sighet. Pe urmă, am căutat să văd dacă există un autor cunoscut al piesei și, din fericire, am găsit că el se numește Demostene Andronescu.

Am preluat de aici poezia, loc unde mai găsiți și alte texte.

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi plâlpâia altdată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-Ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraieşe şi e goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.