Postat de: Teofil Stanciu | 11/02/2009

De la punga de 1 leu la paporniţa ecologică

La cumpăna dintre anii 2008-2009, punga biodegradabilă a devenit un adevărat personaj. Ea a fost singura care a reuşit să treacă fericită în noul an, fiindcă suratele ei (mai) poluante au ajuns pe lista neagră a UE. Lumina reflectoarelor a neglijat însă, până acum, pe nedrept acest accesoriu atât de necesar. Fie că era din „nailon”, din material textil sau din celebra „rafie”, fie că era folosită doar la cumpărături, la de toate sau numai cu ocazii speciale, punga a glăsuit – prea puţin auzită – despre o seamă de lucruri semnificative. Cu siguranţă că demersul meu este o reparaţie parţială care i se face.

Compoziţia şi croiala

Să nu care cumva să treceţi în grabă peste aspectele ce ţin de materialul şi de modul în care a fost concepută punga. E unul dintre momentele cheie, fiindcă se referă la actul ei de naştere. Înainte însă musai să precizez că pentru a discuta despre acest obiect, vor fi mereu necesare incursiuni în trecutul relativ recent. Aşa că multe dintre observaţiile mele se referă la perioada ce precede punctul de inflexiune al anului ’89. Menţiunea aceasta este, după cum veţi vedea, destul de utilă.

Decizia de a face, la domiciliu, o pungă din material textil (în special acesta se folosea) se leagă de condiţiile de restrişte. Cei ce recurgeau la asta vizau despovărarea bugetului familial de cheltuieli zadarnice. O pungă bine făcută era şi rezistentă în timp, şi mai ieftin de realizat. Aşadar, dublă economisire. Cei care îşi permiteau, cumpărau oricâte plase şi nici măcar nu se sinchiseau să aibă grijă de ele.

Însă celebra pungă „de leu” nu lipsea din „portofoliul” niciunora, fiind deosebit de practică şi înlocuind, temporar, cu succes pe oricare dintre suratele ei mai rezistente. Când calitatea materialului din care era făcută aceasta din urmă începuse să scadă, a fost un semn (unul dintre altele) că economia socialistă era în declin. Şi nu numai că era de calitate inferioară, ci îi crescuse şi preţul. Politica statală se reflecta până şi în obiectele cele mai banale: trebuia să facem „economie”, să „raţionalizăm”. Cred că în aceeaşi tendinţă se înscriu şi plasele stil năvod, foarte puţin practice, dar interesante pentru că îşi măreau capacitatatea în funcţie de masa produsului.

Punga de rafie era o vedetă a domeniului. Nimeni nu pierdea şi nici nu arunca o pungă de rafie. Dimpotrivă, acestea puteau fi recondiţionate. Mai ales mânerele – din aluminiu sau tot de rafie – se întâmpla să cedeze, însă prin ochiurile rămase libere se putea uşor petrece o sfoară de nădejde care să îndeplinească cu succes rolul pentru încă o vreme. Cum necum, cam oricine ajungea în cele din urmă la o pungă vajnică şi de calitate, însă nu multora le dădea mâna să le schimbe pe măsură ce se învecheau.

Trebuie spus că pe unii, vecinii începuseră să-i recunoască după pungă. Această fidelitate era un amestec nediferenţiat de constrângeri exterioare şi interioare. E limpede că plasele foarte uzate s-ar fi cuvenit schimbate. Şi, în unele cazuri, probabil că era realizabilă o asemenea întreprindere. Însă se dezvolta un fel de ataşament, o relaţie aproape afecivă cu obiectul util. Credibilitatea şi-o dobândise rezistând unor poveri de multe kilograme, suscitând admiraţia posesorului. Omul devenea, poate nu dependent, dar ataşat de accesoriul de nădejde pe care îl purta. De altă parte, oricine ştie, era greu să găseşti o pungă bună, care să nu deşarte cumpărăturile în tramvai sau în mijlocul pieţei.

Fetiş şi gadget

Nu doar credibilitatea stârnea admiraţie şi simpatie, ci şi excepţionalitatea. Ţin minte că am distrus, involuntar, o pungă cu ornamente deosebite, un fel de trofeu al bunicii. Existau pungile cu un statut aparte, datorită, în primul rând, aspectului ieşit din comun. Nu atât preţul lor era cel care le dădea valoare, ci felul în care fuseseră produse, ornamentele, materialul misterios (de multe ori prea puţin rezistent, dar arătos). Constituiau un adevărat fetiş al posesorului, care le folosea numai la ocazii speciale, când voia să atragă atenţia, să se prezinte elegant în lume. Câtă deosebire între un produs de artizanat, lucrat cu migală, faţă de unul făcut manual acasă, cu fire încă atârnând pe la colţuri.

Prea multe accesorii spectaculoase nu existau în epocă. Aşa că o pungă-portofel putea să stârnească admiraţia şi chiar invidia, mai ales în rândul copiilor, dar nu numai. Cred că era contemporană cu fata de pe portofel (ăla cu bani şi cu acte) care-ţi făcea cu ochiul când mişcai imaginea. Practică, discretă, punga-portofel era relativ rară, în consecinţă producea mâhnire familiei întregi dacă se deşira, răpusă de efortul peste măsură sau dacă era pierdută de vreun membru mai neglijent.

Punga și job-ul

Punga era într-o relaţie foarte strânsă cu locul de muncă. Cel care ieşea pe poarta fabricii, uzinei, instituţiei publice în care lucra cu pungă, era în categoria celor care „mai puteau mişca” puţin. Adică mai luau o napolitană, o pereche de cizme, un litru de lapte, o fleică etc. Greşesc, intrările şi ieşirile erau destul de bine păzite (uneori) astfel că relevantă devenea punga mai ales în mijlocul de transport sau pe drumul spre casă, adică după ce se epuizau toate modalităţile de ocolire a sistemului. Cel care ţinea foarte mult la imaginea lui imacualată era de preferat să meargă fără pungă şi să vină la fel de la locul de muncă. Sau să poarte o pungă fie transparentă, fie pe care o flutura vântul a pustiu. Purtătorii de pungă erau însă mereu suspectaţi (nu discut dacă pe drept sau ba) de profituri necuviincioase.

Dar a veni cu plasa plină de la serviciu nu era doar un semn al moralităţii îndoielnice, ci şi o dovadă de responsabilitate. Cel care păşea uşor şi nu se apleca puţin sub povara pungii era socotit indiferent, uşuratic, dezinteresat de soarta familiei. Oricâtă suspiciune ar fi trezit volumul unor pungi obeze, ea era de preferat acuzei de iresponsabilitate familială. Era mai uşor de suportat statutul de hoţ prezumtiv decât cel de părinte/soţ delăsător.

Mai există şi o altă explicaţie. Acolo unde muncitorii sau funcţionarii aveau pungile goale putea însemna că sistemul funcţionează draconic. Acolo sigur exista un „om fără inimă” care încurca socotelile oamenilor de treabă, care şi-ar mai fi îngăduit unul altuia câte o piuliţă, un pachet de unt, un kil de şorici ş.a.

Deschizătoare de drumuri

Unul din rolurile fundamentale ale pungii era cel de deschizător de drumuri. De uşi, ca să fim mai precişi. Indicat era, după un jargon din epocă, „să deschizi uşa cu capul”. Asta pentru că mâinile îţi erau ocupate. Medicul, miliţianul, directorul, inginerul, asistenta, contabilul întreprinderii, brigadierul… orice şefuleţ era mai radios când vedea o pungă. Nu prea se ostenea să se uite ce conţine, fiindcă ştia că nu poate fi doar cu hârtii de ziar mototolite. Se mergea „pe încredere”.

Şpaga se putea da, pe atunci, în natură. Gâşte grase, găini, ţuică, brânză, smântână, cafea, cartuşuri de ţigări, băuturi mai scumpe, toate erau bune şi deschideau noi posibilităţi. Cu cât mai multe şi/sau mai frecvente erau pungile, cu atât mai sigură devenea cauza pe care o susţineau.

Cei de la oraş mai puteau merge şi cu plicul, dar cei de la ţară era de aşteptat să vină cu plasa. În fapt, era un serviciu care li se făcea, fiindcă ei oricum nu dădeau banii pe produsele furnizate pentru dedulcit pontenţaţii vremii. Materialul, croiala, culoarea sau uzura pungii deveneau aici irelevante. Importantă era prezenţa lor fizică, deosebit de promiţătoare. Un adevărat stimulent profesional. Nu aparenţa lor imediată era evaluată, ci potenţialul lor viitor.

Însemnele libertăţii

Punga divulga şi locurile prin care posesorul a reuşit să ajungă. Puţini erau cei care deţineau, înainte de ’89, pungi Malev. Era semn că umblaseră prin vecini. Pungile ungureşti, în general, erau deosebit de apreciate. La fel şi cele chinezeşti (ce vremuri!). Rafia lor parcă era mai elegantă şi mai rezistentă decât a noastră. De fapt, a noastră cam dispăruse.

La un moment dat, prin anii ’90, au început să apară alte înscrisuri ciudate, precum Metro, Spar, Tesco, Asda, toate spunând nişte poveşti inaccesibile celor mai mulţi. De peste ocean, de la neamuri sau cunoştinţe, aterizau Wal Mart (ce-o fi aia?), Bic şi alte denumiri mirabile. Libertatea de mişcare se citea pe neglijata pungă.

Dar şi libertatea de exprimare a început să-şi ia tributul. Poate vă mai amintiţi invazia de pungi „de leu” (încă îşi mai păstrau denumirea, deşi costau vreo 50, apoi 500 etc.) cu femei despuiate. La început o trufanda, curând au devenit nedorit de populare, copii şi maturi roşind împreună când nu erau suficient de atenţi dacă achiziţionau o pungă.

S-a întâmplat ca şi revolta şcolerilor împotriva sistemului să nu ignore punga. Elevii de la şcoli profesionale sau de la „seral” făceau un titlu de onoare din a nu purta niciodată geantă cu aluzii şcolare sau, mult mai grav, ghiozdan. Semnul dezinteresului lor pentru învăţătură se concretiza în punga cu – dacă era posibil – un singur caiet bun la toate. Era una dintre cele mai făţişe forme de jemanfişism şcolar.

Noua modă socială

Odată libertatea socială dobândită (sau considerată ca atare), s-au încetăţenit alte năravuri. Cei care voiau să  demonstreze spirit progresist, au început să nu mai dea atâta importanţă pungilor. Din pricină că moda aducea punga de unică folosinţă. Această depreciere de statut a pungii, trebuia să fie reflectată în comportament: să recuperezi o pungă de unică folosinţă putea fi un semn de ruşinoasă avariţie, una dintre sechelele vremurilor comuniste revolute.

Această coborâre în derizoriu a pungii s-a produs ca o consecință a specializării. Ştiţi, desigur, că unul dintre miturile contemporane este cel al specialistului. Nici pungile n-au scăpat. Acum există, de exemplu, pungi de diferite mărimi cu tot felul de imprimeuri, special concepute pentru cadouri. În era socialistă, cele mai revoluţionare puteau fi pungile cu Kent, Marlboro, Jim Beans, Guiness etc. Astfel, nu doar îţi prezentai cadoul onorabil, ci făceai şi nişte aluzii la ce au alţii, iar noi… ioc. Ulerior însă, aceste pungi puteau fi folisite şi în alte scopuri, nu aveau o specificitate atât de mare. Acum avem pungile de librării, în care e preferabil să punem cărţi. Sau punguţele de farmacii care nu rezistă la mai mult de 500g masă, pungi pentru pantofi, pungi pentru haine, pungi de Mac. Pe lângă cele bune la toate.

Totuşi nici epocile mai sumbre n-aufost cu totul lipsite de pungi specializate… artizanal, să spunem. Unii îşi făcuseră pungi în care încăpea un număr optim de sticle de lapte, astfel încât să nu se lovească una de alta când erau cărate şi să fie distribuită greutatea uniform în ambele mâini. Merită amintiţi şi vechii producători de boia, care legau două pungi (de muşama sau alt material cât de cât rezistent la umezeală) la un capăt şi la celălalt al unei pârghii (a se citi: băţ), iar cu acest dispozitiv pe umăr, umblau din casă în casă pentru a-şi vinde marfa. Chiar dacă aveau la temelie alte considerente, cei mai bătrâni se pare că au dat tonul specializărilor.

Cei mai vechi s-au dovedit însă reticenţi la a schimba pungile prea des, rămânând adepţii folosinţei îndelungate. Iată căscându-se un hău cultural între cei emancipaţi, care ard etapele, care reprezintă viitorul şi nu pierd vremea cu amănunte, pe de o parte, şi cei care au scrupule, care utilizează de mai multe ori, pe de alta.

Însă vremea când progresist înseamna să nu-ţi pese, să arunci fără milă pungă după pungă, a trecut, fiindcă s-a instalat moda reciclării. Dar şi aici continuă să existe diferenţieri. Dacă iluminaţii folosesc doar paporniţe doar din materiale biodegradabile, reacţionarii încă mai adună pungi de nailon şi rafie în sertarele de-acasă. Iar pungile lor de material textil (rămas din vreo pereche de nădragi sau cine mai ştie) au ajuns iar la modă. Măcar prin aceea că se potrivesc întâmplător cu noul curent eco.

Punga este, aşadar, oglindă culturală, marcă a statutului social, simbol al idealurilor purtătorului. Ea ţine pasul cu „spiritul veacului”, dar aduce şi mirosul tradiţiei riguros păstrate. Foarte rar în prim-plan, sacoşa spune mereu o poveste. Vorbea despre nivelarea socială, dar şi despre individualităţi revoltate. Despre atmosfera greu respirabilă a sistemului comunist, dar şi de frânturi de libertate sau iluzia ei. A fost mereu fidelă şpăgii naţionale, martor mut al acesteia.

Stil, moralitate, rang social, avere, concepţie despre lume, vicii, profesie, hobby-uri, caracter – iată câte se pot aduna într-o pungă. De leu, de rafie, de pânză sau eco.


Responses

  1. O lume intr-o punga.
    Fain, m-ai dus cu dojde ani in urma.

    • Și eu m-am dus cam tot până p-acolo. Poate și oleacă în plus, datorită „vestigiilor” de pe lângă casa părintească sau de pe la vecini/cunosctuți. Dar mi-a plăcut. De multă vreme mă tot gândesc la… punga asta.


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

AUDIATUR ET ALTERA PARS

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: