Postat de: Teofil Stanciu | 17/12/2011

Atârnați de batic

E de notorietate mondială elanul iconoclast al urmașilor lui Luther. Folosesc „iconoclast” într-un sens cât se poate de larg, cu referire la atitudinea contestatară manifestată față orice obiect sacru. Dacă unele dintre bisericile protestante au revenit la sentimente mai bune față de obiectele folosite în închinare, destule confesiuni creștine și-au păstrat retincența. Cel puțin în aparență.

Interesant de observat este faptul că, deși icoanele (ca să ne referim la spațiul ortodox) sunt repudiate ca idoli, mulți au dezvoltat o fixație negativă: simt mereu nevoia să înfiereze icoanele, să conteste validitatea lor, să reitereze argumentele biblice care, chipurile, ar invalida practica iconografică. Esențialmente însă nu s-au putut despărți de icoane.

Situația se repetă și în cazul altor obiecte considerate sacre în biserica majoritară. E simplu de observat că și cei care le apără ca pe niște fetișuri religioase, și cei care le contestă vehement rămân blocați totuși la exterioritatea acestor obiecte. Dialogul nu poate progresa și între polemiști se ridică un zid care adumbrește toate celelalte aspecte – dintre care numeroase ar putea fi pozitive și generatoare de unitate.

Lăsând însă la o parte această fixație care vine adesea din ignoranță și este întreținută de către demagogii religioși – mai mult sau mai puțin sinceri – din ambele tabere, ar fi de remarcat că, chiar dacă ei contestă cu vehemență idolatria bisericilor tradiționale, mulți procedează întocmai. Atâta doar că înlocuiesc icoanele și statuile cu altceva.

De pildă, în bisericile penticostale era (în unele poate chiar mai e) un păcat să porți cravată. În alte biserici era/este considerată o formă de libertinaj să folosești anumite instrumente muzicale. Cele mai recent disputate sunt, probabil, tobele. Pentru unii fanfara era un prilej de scandal, fiind preferat corul. Unii percep amvonul ca pe o tribună oarecare, neutră, în timp ce alții îi atribuie un statut aparte, aproape sacru.

Poate că printre cele mai faimoase dispute este cea legată de batic. În bisericile penticostale de la țară și în cele mai tradiționale din orașe e de neconceput ca o fată să vină fără baticul regulamentar. În lipsă de altceva, e bună și o cordeluță, dar măcar să se vadă intenția. În majoritatea bisericilor baptiste, baticul este obligatoriu numai pentru femeile căsătorite. Și aici însă lucrurile sunt împărțite, unii acceptă ca înlocuitor și pălăria, în vreme ce pentru alții baticul e sfânt.

Firește că, luați la bani mărunți, toți apărătorii și detractorii acestor obiecte de îmbrăcăminte au nuanțele lor. Probabil că foarte rar s-ar putea găsi câte-un habotnic care să condiționeze mântuirea sufletului de un accesoriu vestimentar. Cu toate acestea, în practică, e aproape imposibil de combătut o normă adoptată sau moștenită de comunitate.

Intoleranța e atât de inflexibilă încât poate genera sancțiuni aspre împotriva celor care se încăpățânează să conteste regula. A intrat deja în folclor cazul a două biserici (pare-mi-se că erau baptiste) care s-au despărțit din cauză că o parte dintre femei voiau să poarte batic, în vreme ce o parte voiau pălărie… Asta da dispută teologică!

O altă categorie de obiecte intens disputate în comunitățile româneștie evanghelice o constituie podoabele. Pentru mulți acestea sunt mărci ale stării sufletești, al nivelului spiritual, constituind un perpetuu măr al discordiei în ultimii ani.

Se vede așadar că există obiecte cheie aprobate în închinare (între care o clasă aparte este cea a obiectelor obligatorii) și există obiecte excluse din practica închinării (unele fiind totuși tolerate marginal). Mai mult, obiectele sunt discriminate în raport cu funcția sacralizantă sau laicizantă pe care o îndeplinesc.

Se merge însă și mai departe. Oamenii sunt împărțiți și catalogați în funcție de obiectele pe care le folosesc sau nu într-un context dat. Cazul podoabelor e cel mai elocvent. Absența bijuteriilor se consideră că atestă prezența virtuții, în timp ce prezența lor este un semn de rău augur, care poate ridica semne de întrebare inclusiv cu privire la mântuirea purtătorului lor.

Ce vreau să spun cu toate astea? Lămuresc numaidecât. Contestarea obiectelor consacrate în bisericile tradiționale și care au o justificare teologică judicioasă – vorbim aici de icoane, veșminte, însemne – nu face decât să instituie în locul lor obiecte aleatorii, de rang inferior și fără susținere teologică temeinică.

Se pare că există o necesitate umană de a obiectiva credința, de a-i stabili și niște repere în realitatea concretă, imediată. Nu se poate trăi numai din teologie pură, numai din învățătură abstractă, numai în zona misticii care nu necesită sprijin material. Evreii aveau o sumedenie de elemente care făceau trimitere dinspre realitate spre transcendent.

Există pesemne în natura noastră o nevoie de a fixa realitatea spirituală în materia lumii. Predicatorul vorbește despre inimă, despre motivație, noi nu ne putem lua ochii de la femeia măritată care nu poartă batic. Biblia vorbește despre roada Duhului Sfânt, dar privirile ne sunt fixate pe colierul femeii cutare. Teoretic ne preocupă spiritul în care se produce închinarea, practic nu putem trece de bariera tobelor.

Fără-ndoială că evanghelicii găsesc că obiectele pe care ei le apără au o justificare biblică incontestabilă. În fond însă, toate argumentele sunt teribil de șubrede, fiind profund tributare mediului cultural contingent. Atâta doar că nu-și conștientizează sorgintea.

Șubrezenia acestor repere – dovedită în timpși în spațiu – denotă de fapt că nu ele ca atare sunt importante, ci delimitarea spațiilor, întruchiparea unor realități spirituale într-un purtător fizic. La urma urmei, cel mai neînsemnat și ridicol obiect poate să devină purtător al unor valențe spirituale. Căci acestea nu există în obiectul ca atare, ci îi sunt atribuite fie prin convenție, fie prin ceremonii de consacrare.

Așa că degeaba se leapădă evanghelicii de icoane, că rămân agățați de un batic, de o broșă, de un cercel. De orice obiect care, prin prezența sau absența lui, atestă o altă realitate, certifică infuzia de transcendent, constituie o punte de trecere spre lumea spirituală.

În consecință, pretenția că am fi reușit să ne descotorosim de proptele fizice în practica religioasă este numai pe jumătate adevărată și încă într-un sens nu tocmai favorabil nouă. Ne-am lepădat de obiectele tradiționale, consacrate, însă le-am înlocuit cu ce s-a nimerit să marcheze o ruptură culturală față de restul lumii.

S-o recunoaștem: oricât ne-am strădui, nu vom scăpa de nevoia unor obiecte care să delimiteze spațiile. Ceea ce nu e rău. Mai bine să te înfiorezi când intri în biserica goală decât să te manifești ca un nesimțit în timpul slujbei…


Responses

  1. Ca de obicei ai facut cu talent dupa parerea mea o scurta sinteza a unuia din multele paradoxuri ce bantuie in lumea crestina autohtona.
    Congratulations!

    Spui:

    „Dialogul nu poate progresa și între polemiști se ridică un zid care adumbrește toate celelalte aspecte – dintre care numeroase ar putea fi pozitive și generatoare de unitate.”

    Nu stiu daca unitatea e un deziderat pentru lumea crestina in general; mai degraba o utopie, iar pentru majoritatea chiar un pacat de moarte (unitate cu paganii/ereticii?)

    Cred ca aici ar fi o explicatie la opozitia dura a evanghelicilor la icoanele celuilalt.
    Parintii nostri spirituali au iesit din ortodoxie/catolicism asa cum a iesit Avram din Ur. Evanghelicii s-au nascut si au copilarit intr-o atmosfera de opozitie profunda fata de cei pe care i-au lasat. Opozitia i-a definit chiar. Fara ortodoxie/catolicism entuziastii puritatii crestine ar fi fost in situatia bisericii primare care avea ca opozanti paganii. Ei au reactionat aproape identic cu primii crestinii numai ca in contexte diferite; primii crestinii in cel idolatru pagan, evanghelicii/protestantii in cel asazis idolatru crestin.

    Ceva din psihologia minoritatilor ar putea explica din nou mai mult fenomenul.

    Ca sa-l intelegi mai bine e nevoie sa fii oarecum detasat, exterior lui, dar asta e alta mancare de ihtis

    • Da, sam, nu mă leg eu să contest frumusețe de nărav baptist și penticostal. Firește că musai a fost să se defineaască oarecum și că diferențierea asta conflictuală era cea mai la îndemână. Știu cazuri (și vor fi existând cu grămada) în care această atitudine se sprijinea pe o experiență de un anumit tip. De pildă, un bătrân povestea că el s-a convertit la baptiști în momentul în care, vizitându-l pe preot, de care era foarte atașat de altfel, l-a surprins în plin post mâncând slănină, sub pretextul că postul e doar pentru enoriașii de rând…

      Voiam însă să subliniez că, oricât de polemic, tot nu reușim să ne dezlipim de această nevoie constitutivă (am eu impresia) de a ne fixa privirile pe niște obiecte care devin un soi de patrimoniu confesional sacrosanct.

  2. […] despre pastorul Ionica Buia (dorinpele) 62. DOMINI – Sa sune cantari (crestintotal.ro) 70. Atârnați de batic (drezina) 77. Noua Ordine Mondiala va incepe cu primii 8 pasii (vesteaevangheliei) 89. Păzea, […]

  3. poate e vorba in definitiv de un fel de iesire continua din forme pentru pastrarea esentei, ceea ce trebuie sa accept ca la un moment dat a esuat, formele devenind in cele din urma parte a identitatii de grup, subculturale.

    baticul se poarta si in bisericile ortodoxe, dar nu se apara atit de vehement pentru ca alte forme sunt mai importante. chiar si formele imateriale se pastreaza si nimeni nu mai stie de ce. de exemplu despartirea dintre barbati si femei provine tot de acolo si a fost consfintita conform unui sinod din antichitate. punerea pacatosului la spatele tuturor sfintilor, ce se practica fara acoperire in bisericile noastre este tot de import ortodox. la biserica se vine cu anumite haine „de duminica”. si altele de acest gen.

    apoi exista unele stigmate pe care le poarta si copiii tai daca ai ajuns in „gura bisericii” chiar daca dumnezeu nu are probleme cu problema ta sau daca aceasta a fost generata tocmai pentru ca ai fost persecutat. semn ca fratii si mai ales surorile noastre nu sufera de altzhaimer, sau poate numai de unul ce provoaca o uitare selectiva.

    • Ironică treabă. Tocmai de la ortodocși să fi moștenit noi bunele obiceiuri care ne caracterizează… Doamne, păzește!

      Mă întreb și eu așa, de la astalaltă margine a istoriei, oare are sens să tot încerci să ieși din forme când ai putea foarte bine să „intri” adânc în ele? Că esența e tot acolo, numai trebuie descoperită pe cont propriu… Nu-i întrebare cu răspuns inclus.

  4. […] Teofil Stanciu – Atarnati de batic […]

  5. […] mai sunt o seamă întreagă de „atracții” și „pericole”. Curentele emergente, curentele legaliste, tendințele iudaizante, milenarismele, „ecumenismul”, evanghelia prosperității, […]

  6. […] mai sunt o seamă întreagă de „atracții” și „pericole”. Curentele emergente, curentele legaliste, tendințele iudaizante, milenarismele, „ecumenismul”, evanghelia prosperității, […]


Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

Skepsis

Audiatur et altera pars

JURNAℓ SCOȚIAN

parohie virtuală

Valeriu Nicolae

This WordPress.com site is the cat’s pajamas

vatraoficial.wordpress.com/

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Horvath Liviu Blog

„DACĂ NU CITEȘTI CĂRȚI BUNE, VEI CITI CĂRȚI PROASTE.DACĂ NU CONTINUI SĂ GÂNDEȘTI RAȚIONAL, VEI GÂNDI IRAȚIONAL. DACĂ RESPINGI SATISFACȚIILE ESTETICE, VEI CĂDEA ÎN SATISFACȚII SENZUALE.” C.S.LEWIS

Prolegomene

(pre)feţe la diverse

Revista Creștină

Revistă de formare și informare - scrisă din perspectivă creștină

Daniel Bulzan

Poate nu merita sa fie citit, dar merita sa fie spus.

Gânduri despre știință și credință

Ce semnificatie are pentru mine știința secolului XXI

Pasarea Phoenix Remixed & co

© Alexandru Nădăban

Daniel Lucescu

"Nu sunt PERFECT.."

doarlitere

împrăștiind literele printre litere construim cuvinte

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Ciprian Terinte

veritas vos liberabit

The Institute of Middle East Studies

To bring about positive transformation in thinking and practice between Christians and Muslims in the Middle East and beyond

Daniel's Think Tank

Daniel Manastireanu's Blog

According to Sam

What underlines how we say things cannot itself be said

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

%d blogeri au apreciat asta: