Călătoria era socotită, odinioară, o sursă de înțelepciune. Oamenii obișnuiau pe vremuri nu doar să se „deplaseze”, ci să cutreiere lumea cu uimire și curiozitate. Mai recent, locul călătoriilor a fost luat – zic unii – de către filme, documentare, înregistrări parvenite prin intermediul unor terți. Într-un comentariu entuziast al proiectului Street View de la Google, cineva se extazia că în scurtă vreme nu va mai fi nevoie să ieșim din cameră ca să vizităm alte destinații.
Dacă mai adăugăm și televizoarele 3D, sunt șanse mari să rămânem consemnați pentru mare parte din viață în casele noastre multiconectate la exterior. Avatar deja i-a determinat pe mai mulți să ia act de o lume cu totul altfel, mai frumoasă, mai vie, mai evoluată, zic ei, decât ceea ce vedem când ne revărsăm de prin blocuri în strada gropoasă și prăfuită sau în înghesuiala bovină din mijloacele de transport. Astfel că lumea li se pare dintr-odată fadă și urâtă, iar o călătorie în… „Avataria” devine apetisantă.
E foarte la modă acest tip de călătorie în ficțiune. Dan Brown, de pildă, mizează mult pe confuzia care creează un soi de docu-ficțiune ambiguă și derutantă. Oamenilor însă le place. Și culmea e că tocmai datorită elementului care face ca asemenea incursiuni să fie periculoase: întrepătrunderea indeterminată dintre real și fictiv.
Normal că stârnirea imaginației și exercițiul călătoriei în lumi ficționale sunt benefice. Atâta vreme însă cât nu se estompează granița care desparte produsul fanteziei de realitatea ca atare. Altfel riscăm să dăm în patologic. Experiențele înregistrate ca urmare a lecturii sau a vizionării unui film nu sunt false, dar nu pot fi nici trăite nemijlocit. Iar în acest sens nu pot fi socotite autentice, „trăite”. Nimeni nu face mușchi stând la televizor, nici nu își umple plămânii de aer curat de la munte.
E fascinant, în aceeași tonalitate, să admiri, pe computer, priveliști (poate chiar în timp real) din insule paradisiace sau din taigaua rusească, însă interacțiunea e limitată. Distanța în sine nu poate fi în totalitate suprimată. E un fel de operație cu rest perpetuu.
Călătoriile efective reprezintă o aventură în necunoscut. Pe vremuri mai mult ca astăzi. Mijloacele moderne de transport au atenuat mult din riscurile călătoriei, dar probabil că au diminuat și din farmecul și efectele ei de odinioară. În orice caz, călătoria a însemnat mereu primejdie (mai mare sau mai mică), neprevăzut, confruntare, un pariu cu sine al călătorului. Orice drum necesită o doză de curaj, presupune exersarea anumitor abilități.
Poate că ar fi mai util să asociați spusele mele cu un călător care nu avea mașină la dispoziție și pentru care nu era o simplă și plictisitoare de-plasare. A călători însemna a interacționa cu oameni. Iar în acest scop trebuiau trecute niște probe, înlăturate niște piedici. Călătorul trebuia să găsească un limbaj comun cu cei pe care îi întâlnea în cale. Trebuia să învețe de cine să se ferească și cu cine să se însoțească. Această deprindere ia timp și presupune erori. Adică vulnerabilitate sufletească.
În orice călătorie de durată contau vremea și vremurile. Furtunile trebuiau anticipate, câmpurile de luptă ocolite. Aici intervenea și robustețea trupească a călătorului. Era important cât de căliți și încercați erau călătorii. Imberbii nu se aventurau la drumuri lungi fără un îndrumător mai experimentat.
Numaidecât, călătoria nu însemna a ajunge din punctul A în punctul B, ci a trece prin toate văile, peste toate dealurile dintre A și B. A dormi sub copaci sau la vreo gazdă, a înfrunta primejdia ce venea din partea lotrilor. Orice călător trebuia să știe când să galopeze și când să-și menajeze calul (cam așa ar trebui să știe și azi conducătorii auto, dar mai rar li se întâmplă).
Or cei ce cad extaziați în fața realizărilor tehnologice tocmai aceste realități mărunte le ignoră. Dar tocmai ele compun materia unei călătorii adevărate. Pentru fanii tehnologiei, călătoria înseamnă, de fapt, atingerea unei destinații, indiferent de efortul depus. Percepția este însă completamente falsă. Numai obsesia modernă pentru viteză putea găsi plăcere în evitarea drumului și atingerea țintei fără etapele intermediare.
Viteza și vinovăția, de fapt. Cu cât o povară e mai greu de purtat, cu atât e mai stringentă necesitatea de a fugi cât mai departe de ea. Nevoia aceasta morbidă de a merge mai repede este o modalitate de a fugi din sine și de sine. Se elimină astfel timpii morți și totodată „probele” de pe traseu. Idealul ar fi, cu siguranță, teleportarea. Personal, cred că teleportarea ar putea fi accesibilă numai celor sfinți. Pentru ceilalți rămân caznele necesare ale călătoriei.
Cei care cred că tehnologia va rezolva problema călătoriilor se înșală. Tehnologia nu îi poate transforma în oameni „umblați prin lume”, fiindcă orice călătorie este o experiență inițiatică. Ei vor fi cel mult niște tipi foarte informați, foarte abili în manipularea datelor. Însă nu vor cunoaște niciodată locuri cu parfumul și miasmele aferente, cu crăpăturile din asfalt, cu găurile făcute de gâze în pământ, cu sunetele nefiltrate prin magneți și sisteme hi-fi, cu vântul care face să-ți lăcrimeze ochii și îți vâră nisip în nări. Nu, astea nu se pot înlocui.
Și, oricât ar progresa tehnologia, un om va rămâne un om. Un suflet care locuiește într-un trup. Un tot misterios căruia îi percepem izul (fără să ne dăm seama), care ne transmite stări prin simpla – dar necesara – prezență.
Călătoriile aseptice ale viitorului nu au mai nimic în comun cu ideea de călătorie, ci mai degrabă cu cea de joc video perpetuu. Poate fi fascinant, dar nu e totuna cu realitatea. Echivalarea acestor explorări futuriste cu călătoria este o eroare de percepție: oamenii încep să-și piardă orice referență. Încep să raporteze lumea la ficțiune, iar nu invers, cum ar fi normal.
Poate că aceasta va fi una dintre urâtele boli ale „călătorilor” obezi ai viitorului. Ai acelor indivizi care se vor lăuda că au călătorit în toată lumea, dar nu vor fi ieșit niciodată din casă, care se vor putea lăuda că au cunoscut mii de oameni, dar n-au întâlnit mai niciunul în carne și oase. Și nici nu au de gând.
Cu drezina 
Faptul ca turismul a devenit accesibil oricui nu il schimba cu nimic in esenta. La fel cum in cazul tiparnitei sau a internetului – care au facut posibil ca oricine sa publice orice, si care indiscutabil au crescut nivelul de zgomot si gunoi publicate – s-a ajuns in timp ca si cantitatea de informatie utila sa creasca pe masura, eu vad acelasi lucru intamplandu-se si in cazul turismului. Pe de o parte avem turistii dornici de „aventuri” fara valoare – o poza pe marele zid sau o saptamana pe o plaja tropicala, pe de alta parte avem calatorii, care vad drumul in sine ca o experienta, destinatia fiind doar finalul calatoriei, nu scopul in sine.
In loc sa ne plangem de nostalgia vremurilor apuse, cred ca e mai util sa incercam sa profitam cat mai mult de tehnologiile pe care le avem pentru a ne imbunatati experienta. O calatorie in jurul lumii pe motocicleta crezi ca nu te-ar invata nimic? Sau niste ani petrecuti in alta tara decat cea natala? Sau traversarea Pacificului pe barca cu vasle? Uite aici un filmulet interesant, care s-a intamplat sa il vad chiar ieri, intorcandu-ma acasa in Beijing din Singapore. 🙂 http://www.ted.com/talks/roz_savage_why_i_m_rowing_across_the_pacific.html
@ibz
Nu mă sperie nicidecum mijloacelel moderne de călătorie, ci pseudo-călătoriile mi se par păguboase. Iluzia că „datul pe net” echivalează cu vizitarea Veneției mi se pare că frizează absurdul.
Sper că e destul de clar că pledez pentru călătorii și împotriva confuziei dintre film/internet și realitate.
Pai nu doar ca datul pe net nu inseamna vizitarea Venetiei. Aia e doar varful aisbergului. Poti inclusiv sa chiar *ajungi* in Venetia, sa te intorci plin de poze si suveniruri, dar nu mai castigat decat daca ai fi fost intr-un parc de distractii. Nu depinde unde calatoresti, ci cum calatoresti.
[…] This post was mentioned on Twitter by Vasile Tomoiagă, Teofil Stanciu. Teofil Stanciu said: Pseudo-călători în țara nimănui http://bit.ly/cAhd2r […]