Bunicule, care-i deosebirea dintre CPU și chipset?

 

toonpool.com

Dragu’ moșului, apăi CPU, la care-i zice amu și microprocesor, e un soi de creier – din care lipsește memoria. Adică el comandă ce trebuie făcut și când trebuie făcut. Chipsetu’ (sau poți să-i zici cipset) e ca un fel de… măduva spinării, care duce comenzile creierului către „periferice”.

Pe de altă parte, microprocesorul îl cumperi de unul singur, ca și cum ți-ai târgui un creier independent, dar chipsetu’ îți vine cu placa de bază, în coloana vertebrală, ca să zic așa. Deci nu-l poți alege separat.

Când nu merge CPU-ul, e comă în toată regula. Din asta îți revii numai dacă-l schimbi. Când nu merge chipsetu’ e ca și când te-ar lovi paralizia de la gât în jos. Ești treaz, dar nu mai poți mișca nimic. Din păcate, n-ai ce face, decât să schimbi toată șira spinării, cu măduvă cu tot.

Chestia asta cu tehnologia e/a devenit criminală. Incerc de mai multe luni să adun laolaltă un PC. Nu mă pricep, așa că i-am întrebat pe cei care se pricep. Am primit ajutor și le mulțumesc consultanților. Dar când mă bucuram că s-a terminat povestea, mă sună unul de la mediadot.ro și îmi spune că nu mai au plăci compatibile cu procesorul meu. M-am dat atunci a căutarea. Nici emag.ro nu mai are disponibilă nicio placă pe socket 1155 (ăsta e numărul de pini cu care procesorul se prinde pe placa de bază, dacă bine am priceput eu).Citește mai mult »

Pseudo-călători în țara nimănui

Desen preluat de pe http://wellergize.ca/

Călătoria era socotită, odinioară, o sursă de înțelepciune. Oamenii obișnuiau pe vremuri nu doar să se „deplaseze”, ci să cutreiere lumea cu uimire și curiozitate. Mai recent, locul călătoriilor a fost luat – zic unii – de către filme, documentare, înregistrări parvenite prin intermediul unor terți. Într-un comentariu entuziast al proiectului Street View de la Google, cineva se extazia că în scurtă vreme nu va mai fi nevoie să ieșim din cameră ca să vizităm alte destinații.

Dacă mai adăugăm și televizoarele 3D, sunt șanse mari să rămânem consemnați pentru mare parte din viață în casele noastre multiconectate la exterior. Avatar deja i-a determinat pe mai mulți să ia act de o lume cu totul altfel, mai frumoasă, mai vie, mai evoluată, zic ei, decât ceea ce vedem când ne revărsăm de prin blocuri în strada gropoasă și prăfuită sau în înghesuiala bovină din mijloacele de transport. Astfel că lumea li se pare dintr-odată fadă și urâtă, iar o călătorie în… „Avataria” devine apetisantă.

E foarte la modă acest tip de călătorie în ficțiune. Dan Brown, de pildă, mizează mult pe confuzia care creează un soi de docu-ficțiune ambiguă și derutantă. Oamenilor însă le place. Și culmea e că tocmai datorită elementului care face ca asemenea incursiuni să fie periculoase: întrepătrunderea indeterminată dintre real și fictiv.

Normal că stârnirea imaginației și exercițiul călătoriei în lumi ficționale sunt benefice. Atâta vreme însă cât nu se estompează granița care desparte produsul fanteziei de realitatea ca atare. Altfel riscăm să dăm în patologic. Experiențele înregistrate ca urmare a lecturii sau a vizionării unui film nu sunt false, dar nu pot fi nici trăite nemijlocit. Iar în acest sens nu pot fi socotite autentice, „trăite”. Nimeni nu face mușchi stând la televizor, nici nu își umple plămânii de aer curat de la munte.

E fascinant, în aceeași tonalitate, să admiri, pe computer, priveliști (poate chiar în timp real) din insule paradisiace sau din taigaua rusească, însă interacțiunea e limitată. Distanța în sine nu poate fi în totalitate suprimată. E un fel de operație cu rest perpetuu.Citește mai mult »

Mi-am văzut viitorul (?)

Sursa: deviantART.com
Sursa: deviantART.com

O sindrofie familială. Cu circuit închis. Lume multă. Mâncare bună. Voie bună. Mulţi juniori gălăgioşi. Toţi minori. Toţi plini de energie. Toţi călare pe singurul calculator din încăpere. Inclusiv cel mai mic – 3 ani.

În faţa lor, un joc. Nu ştiu cum se chema. Dar un joc violent. Cu un tip care trage oameni afară din maşini şi le ia locul. „Vrei să poţi omorî oameni?” întrebă unul. „Că eu ştiu parola pentru arme…” „Da, vreau”, răspunde celălalt. Amândoi sunt crescuţi în biserică. De dimineaţă au fost la grupele de copii. Acum vor să… omoare oameni. Iar cel de 3 ani stă chiar în faţa monitorului să nu scape nimic.

Ce-i de făcut? – vorba lui Cernâşevski şi Lenin. Păi, întâi de toate trebuie sărit la jugulara părinţilor. Că sunt inconştienţi. Că sunt indolenţi. Că n-au autoritate în faţa copiilor. Adevărate toate. Dar băgaţi voi mâna în foc că nu veţi ajunge la fel? De obicei, cei mai feroci dintre critici sunt cei cu musca pe căciulă. Ei ştiu să spună tuturor ce ar trebui să facă. Mai sunt şi sfătoşii care, deşi au experienţă până la genunchiul broaştei, mustesc de înţelepciune. Aşteptăm ordonanţele dumneavoastră!

Nu zic că părinţii ar trebui absolviţi. Dar eu unul m-am cam săturat de cei care nu fac decât să le dea periodic în cap, arătându-le cât sunt de proşti. Iar când e să le ofere soluţii, vin cu nişte clişee şi reţete abstracte, impersonale. Completamente nefuncţionale. Și inutile.

Orice s-ar spune, părinţii trebuie să pună o pâine pe masa familiei. Iar acest lucru poate costa uneori foarte scump. Cei care gândesc în perspectivă încearcă şi să pună un ban de o parte pentru studiile (eventuale) ale urmaşilor sau pur şi simplu ca să le ofere un punct de pornire în viaţă. În timpul care le rămâne, mai trebuie să şi comunice cu pruncii, să-i mai şi înveţe câte ceva. Din ce ştiu ei. Dar de multe ori ştiu şi ei ştiu doar literă moartă, prejudecată seacă… Aşa au fost învăţaţi.Citește mai mult »