Mitul tehnocratului izbăvitor

(Sursa)
(Sursa)

Guvernele formate din tehnocrați sunt mult râvnite și elogiate, fiind socotite adesea un fel de alternativă de tip panaceu la guvernele politice corupte, nefuncționale și absolut odioase pe care trebuie să le îndurăm.

În contrast cu incompetenții și ticăloșii care ne conduc ar fi, așadar, tehnocrații, acei specialiști ideali, lipsiți de interese meschine, performanți până la cer și înapoi. Adevărați îngeri fără transcendent coborâți din înaltele sfere ale specialităților pe care le stăpânesc aproape la perfecție.

Specialistul prin excelență este, dacă urmăm acest raționament, un computer, o mașinărie fără inimă, toată numai creier, aptă să funcționeze zi și noapte, imparțială, precisă, neinfluențabilă, robustă, fiabilă etc.

Dar experiențe banale precum blocarea unui ATM sau „refuzul” unui scaner de a citi codul unui produs ne pun față în față cu multiplele frustrări pe care le poate genera o mașinărie lipsită de imaginație și de alternative creative. Despre relația cu computerul nici să nu mai vorbim. Câți nu l-ați fi aruncat pe geam dacă nu vă gândeați la paguba înregistrată?

Așadar, specialistul prin excelență ar trebui să aibă și un dram de imaginație, ca să poată ieși din situații neprevăzute și să rezolve problemele noi pe care le întâlnește în situații de viață concrete.

Totuși, mai rămân câteva lucruri de rezolvat. De pildă, imaginația poate fi folosită atât pentru a concepe lucruri bune, cât și pentru a concepe lucruri rele. Dacă ATM-ul a înghițit cardul fără să dea bani, soluția așteptată, de orice beneficiar normal la cap, e să i se restituie obiectul cu pricina și, pe deasupra, să îi rămână banii în cont.

Ni se pare corect să fie așa, adică moral. Citește mai mult »

Reclame

Să dai în mintea copiilor

 

Pieter Bruegel cel Bătrân - Jocuri de copii (sursa)
Pieter Bruegel cel Bătrân – Jocuri de copii (sursa)

Bănuiala mea e că acest text ar putea părea cam patetic unora, așa că e bine să fie avertizați din vreme, ca să nu-și cheltuiască timpul în zadar.

În mintea copiilor poți da voluntar, atunci când alegi să pătrunzi în lumea lor și să te prostești cu ei, sau involuntar, atunci când te senilizezi.

Dacă ești norocos, rămâi lucid până la adânci bătrâneți. Dar mi se pare aproape obligatoriu ca, într-o anumită măsură, să dai în mintea copiilor în mod intenționat. Totodată, dacă observațiile mele empirice sunt corecte, această performanță este tot mai rară.

Părinții sunt atât de prinși cu treburile lor serioase, încât nu mai au timp să se transpună în felul de a gândi al copiilor, ci așteaptă doar să-i vadă crescuți și cooperanți. Încă de la cea mai fragedă vârstă.

Dacă, totuși, în primele luni de viață, fiecare progres al copilului este înregistrat cu satisfacție, pe măsură ce trece timpul, progresele devin niște standarde pe care copilul le bifează în evoluția sa. Ba chiar începe să se manifeste o anumită nerăbdare că nu crește mai repede ca să poată deveni cât mai curând un ins din ce în ce mai responsabil.Citește mai mult »

Părinții paparazzi

Bratislava Bronze Paparazzo, photo by Benmil222, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bratislava_Bronze_Paparazzo.jpg
Bratislava Bronze Paparazzo, photo by Benmil222, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Bratislava_Bronze_Paparazzo.jpg

Văzând valul de fotografii cu copii de pe toate rețelele de socializare, de pe bloguri și de la concursurile de frumusețe juvenilă organizate de diverse site-uri mi-a dat prin gând că acești copii sunt pe cale să-și piardă orice urmă de sentiment al intimității. Iar asta, cu largul consimțământ (ba chiar cu participarea activă) al părinților lor, adică al nostru.

Nu dau cu piatra, că știu cum stă treaba cu pozele. Dar asta nu mă împiedică să ridic problema, fiindcă poate găsim și niște explicații, aplicații sau, cine știe, chiar soluții.

Tocmai priveam în parc cum o copiliță era vânată peste tot de un „tun” fotografic, când, la un moment dat, mama dădu glas constatării că „parcă vrea să se ascundă de noi”. Altfel spus, cei mari își dădeau seama că fetița ar fi vrut să se joace departe de aparatul care o hăituia neabătut, dar își vedeau conștiincioși de vânătoare mai departe.

O altă mamă, probabil inspirată și dumneaei de asemenea moment „festiv”, a scos telefonul și s-a apucat să-l pozeze pe băiatul care tocmai se găsea în vârful toboganului și plănuia o descindere, dar a trebuit să găsească timp și pentru un zâmbet de album.

Când aproape orice gest al celor mici devine prilej de pozat cu tot felul de aparate, iar apoi – adesea în câteva minute – fotografia este deja publică, mă gândesc că n-are cum să nu le afecteze sentimentul intimității. Cum vor reacționa ei la asta, n-am habar, dar sigur vor dezvolta niște resorturi psihologice care nouă ne lipsesc – când ai toată viața arhivată pe internet, unde te poate vedea practic oricine, când ai mii de poze din fiecare an de viață… n-ai cum să nu fii influențat. Eu unul nu-mi pot imagina în dreptul meu această ipostază extrem de… publică – să mă știe oricine cum am evoluat din maternitate până la adolescență.

Mai există un efect pe care l-am sesizat. Cei mai echilibrați dintre părinți vor, de obicei, să imortalizeze un moment mai deosebit. Dar tocmai acea imortalizare face ca momentul să fie falsificat într-o anumită măsură, Citește mai mult »

Pseudo-călători în țara nimănui

Desen preluat de pe http://wellergize.ca/

Călătoria era socotită, odinioară, o sursă de înțelepciune. Oamenii obișnuiau pe vremuri nu doar să se „deplaseze”, ci să cutreiere lumea cu uimire și curiozitate. Mai recent, locul călătoriilor a fost luat – zic unii – de către filme, documentare, înregistrări parvenite prin intermediul unor terți. Într-un comentariu entuziast al proiectului Street View de la Google, cineva se extazia că în scurtă vreme nu va mai fi nevoie să ieșim din cameră ca să vizităm alte destinații.

Dacă mai adăugăm și televizoarele 3D, sunt șanse mari să rămânem consemnați pentru mare parte din viață în casele noastre multiconectate la exterior. Avatar deja i-a determinat pe mai mulți să ia act de o lume cu totul altfel, mai frumoasă, mai vie, mai evoluată, zic ei, decât ceea ce vedem când ne revărsăm de prin blocuri în strada gropoasă și prăfuită sau în înghesuiala bovină din mijloacele de transport. Astfel că lumea li se pare dintr-odată fadă și urâtă, iar o călătorie în… „Avataria” devine apetisantă.

E foarte la modă acest tip de călătorie în ficțiune. Dan Brown, de pildă, mizează mult pe confuzia care creează un soi de docu-ficțiune ambiguă și derutantă. Oamenilor însă le place. Și culmea e că tocmai datorită elementului care face ca asemenea incursiuni să fie periculoase: întrepătrunderea indeterminată dintre real și fictiv.

Normal că stârnirea imaginației și exercițiul călătoriei în lumi ficționale sunt benefice. Atâta vreme însă cât nu se estompează granița care desparte produsul fanteziei de realitatea ca atare. Altfel riscăm să dăm în patologic. Experiențele înregistrate ca urmare a lecturii sau a vizionării unui film nu sunt false, dar nu pot fi nici trăite nemijlocit. Iar în acest sens nu pot fi socotite autentice, „trăite”. Nimeni nu face mușchi stând la televizor, nici nu își umple plămânii de aer curat de la munte.

E fascinant, în aceeași tonalitate, să admiri, pe computer, priveliști (poate chiar în timp real) din insule paradisiace sau din taigaua rusească, însă interacțiunea e limitată. Distanța în sine nu poate fi în totalitate suprimată. E un fel de operație cu rest perpetuu.Citește mai mult »