V. Ponta față cu democrația – Update

Două lucruri mă surprind în mod neplăcut în declarația lui Ponta. Mai întâi ideea că există (după mintea liderului PSD) un program de înjurături adresat lui Boc și Băsescu. Mi se pare normal să fie criticați, înfierați, taxați etc. Nu cred că merită osanale după ce au făcut în ultimele luni (mai ales). Dar de aici și până la a sugera că trebuie orchestrat în mod sistematic un flux de înjurături într-acolo e cale lungă. Iar ideea în sine îmi pare stupidă și inconsistentă.

Ce pot înțelege e că opoziția (care se lăuda cu soluții) nu e unită de alt interes decât beștelirea în sincron a celor de la putere. Că, altfel spus, îi doare fix undeva și pe ăștia de vreun interes al nației. Importantă e „ciolăneala” care va să vie.

A doua afirmație bulversantă e aceea că Ponta și partidul lui vor „un președinte social-democrat” la Cotroceni. Adicătelea, șeful celei mai importante forțe de opoziție nu se mai sinchisește deloc de Constituția care cere neutralitate politică președintelui. Bine, domnu’ Victor, dar atunci cu ce sunteți mai breaz ca „marinarul bețiv” care ne conduce actualmente?

Puneți aceste elucubrații de flăcău putincios lângă sondajul care zice că 41% dintre români au o opinie favorabilă lui Ponta și veți obține imaginea sinistră a neputinței noastre. La ce bun să-l dai pe Băsescu în schimbul lui Ponta? Mai ales când te gândești că ăsta din urmă îi atât de tânăr încât vreo 40 de ani de acum înainte s-ar putea să ne tot conducă într-o formă sau alta…Citește mai mult »

Anunțuri

Mobilier multifuncțional pentru spații mici

Nu știu să existe asemenea preocupări în România, dar sigur m-aș teme să mă culc într-un pat de acest soi produs de români. Așadar, prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească o firmă producătoare de mobilier multifuncțional este seriozitatea, care să-i confere credibilitate.

Apartamente mici sunt o droaie. Iar facultățile tehnice scot turme de ingineri mecanici, informaticieni, ingineri de calculatoare. Nu rămâne decât să se găsească vreo câțiva suficient de curajoși și cu imaginație. Afacerea ar fi cu siguranță un succes.

Dacă ascultați cu atenție, către sfârșitul prezentării se vorbește de „lifetime warranty”. Într-adevăr excepțional și ingenios!

Criza, fotbalul și guay-i

http://www.oldorleans.com

Fotbalul poate fi și joc, și frumos. Nu doar bani, fumuri, vedetisme, can-can-uri și alte damblale ale zilei. S-a încheiat Campionatul Mondial și a câștigat cine se cuvenea. Cei care știu ce să facă mai bine cu mingea: spaniolii. Prin felul în care a jucat, Spania a dovedit că nu există invincibilitate în acest sport, că oricât de bună ar fi o echipă, mereu e loc de surprize. Că victoria și înfrângerea sunt la distanță de câteva secunde una de alta.

În afară de Spania, la această întrecere fotbalistică mi-au plăcut guay-i sud-americani. Atât Para- cât și Uruguay. Aceștia din urmă au recurs la un gest de mare noblețe și argumentat năucitor (într-o vreme ca a noastră). Au semnat un angajament prin care renunțau la primele de 100.000 € de la Mondiale, pentru că: „Ar fi indecent, într-o țară ca Uruguay, cu atâta lume săracă, noi să câștigăm o asemenea sumă în doar câteva zile”.

Ambele echipe mi-au plăcut pentru că, deși cotate cu șanse mici, și-au văzut de treabă și au reușit să surprindă plăcut (spre deosebire de vedetele Argentina și Brazilia). Au dovedit spirit combativ, unitate de grup.

Gestul lui Suarez de a apăra poarta cu mâinile a fost interpretat în fel și chip. Însă e destul de simplu: omul și-a asumat riscul să facă un gest penalizabil de regulament și și-a suportat pedeapsa. Nici nu poate fi vorba de trișare sau de vreo comparație cu Maradona sau Henry. Dacă nu plătea pentru infracțiunea lui de joc, atunci da, se putea discuta despre înșelăciune, nedreptate și incompetența arbitrului, însă… vedeți, atâta pot și jurnaliștii care privesc la meciuri.

Ghanezii au pierdut pe piciorul lor, nu pe mâinile lui Suarez. Ce mi se pare straniu însă e faptul că nici măcar pentru o fază de fotbal nu mai avem competența etică necesară să discernem, ci intrăm în „dezbateri”. Mult mai complicată ar fi fost discuția în cazul unui fault care schilodea un om. Așa, lucrurile sunt destul de lămurite.Citește mai mult »

Mor caii când vor câinii

1st-art-gallery.com

Curtea Constituțională a României a intervenit recent și în disputa dintre regnuri. Astfel că, dacă un câine cu stăpân atacă un om, stăpânul câinelui este pasibil cel mult de o amendă (dar care se va da, eventual, pentru altceva, nu pentru atacul în sine). Mă întreb ce se întâmplă dacă refuză s-o plătească. Din articolul de lege s-a eliminat posibila pedeapsă cu închisoarea. O fi bine, n-o fi bine?

Să luăm un caz ipotetic. Un câine războinic atacă un om pe stradă. În cazul în care respectivul ins nefericit opune rezistență și, prin aceasta, lezează integritatea fizică a animalului, este posibil, la limită, ca „partea vătămată” să facă pușcărie. Cum? Păi, dacă proprietarul câinelui face plângere penală în care să reclame faptul că i-a fost „schingiut” patrupedul.

Așadar, dacă, Doamne ferește, se întâmplă ca vreun câine arțăgos să vă ia în ochi răi, n-aveți decât să-i vorbiți cu blândețe, să-l dojeniți părintește, să-l împingeți delicat (dar nu cu pumnul sau cu palma), să vă folosiți toate resursele persuasive care nu conțin argumente contondente. În caz contrar, aveți șanse ca recuperarea să o faceți în spitalul penitenciar.

Simplificat, lucrurile stau cam așa. Un câine are de partea lui legea, un om atacat de câine are de partea lui doar propria ingeniozitate. Avantaj câinele. C-așa-i în viață.

Citește mai mult »

Vuvuzela classica

Acest excepțional instrument și-a găsit, se pare, admiratori chiar și printre compozitorii socotiți clasici. Țipătul suav și mângâios al vuvuzelei, ca larma unui picamăr scăpat de sub control, a devenit un adevărat simbol al luptei pentru emanciparea de sub dominația alămurilor, corzilor și lemnelor din tradiționalele orchestre europene, făurite după gusturile decadente ale albilor. Martia classica e azi vuvuzela classica.

Pătruns de fiorul artistic, n-am putut rămâne indiferent la extraordinara înfăptuire a nemților pe care îi veți urmări mai jos. Dacă nu vă dau lacrimile, sunteți niște insensibili fără inimă, fără simț artistic și fără cultură muzicală.

Grație amicului Alin D., am mai descoperit și o compilație de soundtrack-uri în care vuvuzela își dovedește cu prisosință posibilitățile ambitusului și flexibilitatea sonoră neobișnuită. Un solo de vuvuzelă e un eveniment la fel de memorabil ca o durere de burtă în tramvai, ca o infestare cu păduchi sau ca un duet de drujbă și bormașină într-o duminică dimineața.

Cei care gândesc cu mațul

by ozbek - toonpool.com

– Scurtă incursiune în inteligența digestivă –

Argument: Mațul s-a afirmat ca organ decizional încă de la Adam și Eva. Se vede treabă că mari progrese nu a înregistrat omenirea. Cu toate acestea, adesea ne scapă din vedere că intestinele au această propensiune către dominație și că riscă să ne conducă viața din umbra pântecelui hămesit.

Multă vreme m-am tot gândit ce anume i-a făcut pe unii dintre cei care au acceptat comunismul cuminți și chiar puțin complice să nu sară, să nu strige, să nu crape. Când îmi treceau astfel de cugetări revoltate și ușor desuete prin cap, mă orientam imediat către o mulțime generică, pe care o înfieram sau analizam după trăsăturile ei generale. Așadar, un fel de abstracțiune cu câteva cazuri particulare, cu niște fețe reprezentative, reale sau fictive, dar nu cunoscute mie, ci doar socotite exemplare prin căutătură, prin atitudine, prin kilograme și alte caracteristici. Eventual vânate în tramvai sau pe stradă.

Întorcându-mă însă către cei familiari (rude, vecini, cunoscuți), parcă mi s-a lămurit mai repede și mai bine – în anumite aspecte măcar – cum vine chestiunea. Unul dintre cele mai frecvente argumente împotriva emigrării, pe care l-am auzit toată copilăria (ante ’89), a fost că „nici ei [cei care au „fugit”] nu mănâncă cu două linguri”. Totul se putea rezuma, în final, la digestie. Zările care-i cheamă pe unii și repugnă altora se concretizează, la urma urmei, într-un… maț mai burdușit sau mai pauper.

Știu teoria cu „pâinea și circul”. Am citit și despre Marele Inchizitor. Dar nu știu de ce, parcă totuși e o mică descoperire că aceste lucruri se petreceau lângă mine. Mai mult, că aceste lucruri mi-au însoțit și educat copilăria. Adică, predispoziția să aleg cu mațul, să socotesc cu mațul, să măsor principii cu mațul, să îmi înțeleg viața cu mațul e foarte mare, aproape congenital înfiptă în zestrea caracterologică. Tocmai pentru că acest organ cugetător toarce tainic în fiecare, iar agenda lui s-a insinuat în viețile multora.

Degeaba am vrea să ne iluzionăm că mațul a fost interzis în religie. El unește transconfesional mentalități și oameni. Pe ăia care au fost botezați de mici, cu ăia care au fost botezați de mari, pe ăia care se închină la icoane, cu ăia care le scuipă, pe ăia care cred în profeții, cu ăia care le iau în râs. Valorile mațului sunau cam așa: un loc de muncă sigur, un salar bun, un apartament, dacă se poate și niște părinți la țară, un concediu la mare. Câteva adaosuri necesare: locul de muncă e bun dacă poți „să mai miști ceva”, apartamentul să fie confort I și cu mobilă de lemn masiv, concediul să fie plătit de sindicat. Normal că n-am epuizat toate opțiunile, dar cât pentru o imagine de ansamblu cred că am zis. Aceste deziderate nu căutau la fața omului, dimpotrivă, îi uneau pe toți dincolo de culori religioase. Puțini au fost „bolunzii” care și-au periclitat confortul de dragul unor credințe.Citește mai mult »

Criza: la tăț’ ni-i greu!

Am primit pe email parabola următoare. Dar aș zice că departe de adevăr nu-i.

Într-o dimineaţă, stăpânul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă:

– Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!.

Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci:

– Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela.

Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse:

– Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere.
Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului:

– Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela.

Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost:

– Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere.

Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: Citește mai mult »