De ce am ieșit sâmbătă în stradă și alte explicații (in)utile

Foto: Darius Cornean (folosită cu permisiune)

Am fost sâmbătă în stradă, în Oradea, cu toți „fanaticii”, „habotnicii”, „proștii”, „bigoții”, „bătrânii” și cum vor mai fi fost ei numiți. Considerând însă că s-ar putea să nu fiu chiar un spălat pe creier, oligofren sau cu alte metehne care – după unii foarte agresivi – sunt singurele care fac posibilă credința, mi-am zis că aș putea articula niște argumente pentru gestul meu.

Mai întâi, să elimin aspectele negative. Nu am ieșit ca să aibă liderii sau organizatorii cu ce se făli. Foarte puțină istorie recentisimă. În iarnă, când s-a protestat pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazului Bodnariu, am ieșit din solidaritate cu familia. Chiar și după cele mai precaute interpretări, venite pe canale oficiale, dinspre Norvegia, situația era cel puțin suspectă de abuz.

N-am ieșit atunci pentru orgoliul unor pastori sau organizatori globali, n-am ieșit ca să se obțină un număr cu care să se poată ei trufi (deși e bine când sunt mulțimi mari în sprijinul unor cauze nobile, pentru că atrag mai ușor atenția), n-am ieșit nici ca să ameninț Norvegia, n-am ieșit nici pentru dreptul tradiționaliștilor de a-și altoi copiii după bunul plac, fără amestecul forurilor competente. Dar știu și am știut și atunci că toate aceste interpretări sunt posibile și că există riscul unor deturnări fără legătură cu problema de fond.

După același model, sâmbătă am ieșit pentru că susțin valorile creștine tradiționale și cred că este un drept democratic perfect legitim ca aceste valori să fie afirmate liber în spațiul public. Oricine susține altceva are probleme semnificative de percepție a democrației.

N-am ieșit însă pentru a schimba definiția din constituție, ci pentru a susține demersul democratic al unui referendum care poate sau nu schimba articolul din constituție. Indiferent de rezultat, referendumul (dacă va fi validat) va reprezenta atitudinea, de la acel moment, a poporului român față de acest subiect sensibil. Irlanda a decis prin referendum că permite căsătorii între persoane de același sex. SUA însă a decis prin Curtea Supremă.

Am mai ieșit în stradă tocmai pentru că nu am încredere în elitele care vor să impună moravurile publice. Și pentru că nu am suficientă încredere în politicieni. Dar și pentru că nu mi se pare legitim ca o chestiune de moravuri publice să fie tranșată de un grup extrem de restrâns de persoane (ca în cazul SUA, unde și dreptul la avort și cel la căsătorie între persoane de același sex a fost decis exclusiv juridic).

Nu am deloc încredere în ideologia stângistă care, deși sesizează de multe ori probleme reale, dorește să impună o dictatură a gândirii, stabilind alte reguli ale jocului, în care anumite noțiuni sunt din start ilegitime, indiferent de conținutul lor, iar altele sunt din start legitime, chiar dacă sfidează legile logicii și ale bunului-simț (de fapt, însuși bunul-simț este redefinit). Ideea de ofensă este atât de abuzată încât acum oricine se declară minoritar și ofensat poate bloca dreptul la exprimare a unor largi categorii sociale. Botnița ideologică este, cred, un rău semnificativ mai mare decât o eventuală și presupusă ofensă.

Fără asumarea riscului de a fi ofensat, ideea de dezbatere publică, de libertate de conștiință și libertate de exprimare, de adevăr își pierd orice semnificație, fiindcă adevărul și libertatea pot oricând ofensa prin conținutul lor. Cred că e legitim ca și adepții valorilor tradiționale, și cei ai valorilor progresiste să poată să-și exprime liber punctul de vedere.

Am ieșit în stradă tocmai pentru a pleda ca regulile de organizare socială să fie stabilite de societate, de către locuitorii țării, nu de către un stat în instituțiile căruia majoritatea românilor nu au încredere. Nu cred că societatea se va încreștina (sau că ar trebui încreștinată) prin politici de stat, după cum nu cred nici că trebuie emancipată prin infuzie agresivă de ideologie progresistă. Trebuie educată, dar totodată trebuie lăsată să aleagă, să gândească liber – chiar și când asta înseamnă să opteze pentru creștinism. A crede sau a nu crede în Dumnezeu este o alegere pe care fiecare trebuie s-o poată face fără a fi învinovățit social pentru asta (dacă și cât ne mai considerăm civilizați).

Am ieșit în stradă pentru că nu pot avea încredere în discernământul unor inovatori morali care consideră că un copil ar trebui să-și aleagă singur sexul, că toaletele publice pe sexe discriminează etc. Am ieșit pentru că intoleranța ideologiei toleranței este dispusă să favorizeze experimentele sociale cu efecte imposibil de anticipat și nu are o problemă cu asta. Viitorul se prezintă suprarealist, când niște înfocați tineri stângiști vor dreptul legal de a fi „dezgustători” (adică necrofili și pedofili).

Se argumentează adesea că majoritatea n-ar trebui să decidă norme pentru minorități. Și există în asta un sâmbure de adevăr. Dar de aici nu decurge, în mod necesar, că minoritatea ar trebui să poată impune ideologic aceste norme. Dacă o majoritate ce se sprijină pe argumentul tradiției se poate înșela, cum se face că o minoritate militantă (și nu mă refer la persoanele homosexuale, ci la promotorii ideologici ai drepturilor lor), care propune noutăți absolute, este aprioric mai credibilă?

Nu poate fi evitată menționarea unor documente internaționale (Declarația universală a drepturilor omului și Convenția europeană a drepturilor omului) în care definiția căsătoriei este limitată la bărbat și femeie. Așadar, aici nu se mai poate invoca bigotismul sau homofobia românilor.

Altă strategie de argumentare marșează pe paralela între sclavie și homosexualitate. Comparația are mai multe inadvertențe semnificative. În primul rând, sclavii erau deposedați de majoritatea drepturilor (inclusiv de dreptul la viață, fiind reduși la un statut subuman). Or nu este deloc comparabilă situația lor cu cea a persoanelor gay. Apoi, existau interese economice și sociale ușor de sesizat care gravitau în jurul menținerii sclaviei, element ce lipsește în cazul homosexualilor. În sfârșit, emanciparea sclavilor a fost inițiată și intens susținută de creștini precum quackerii, William Wilberforce, John Newton și alții. Poate că nu e lipsit de relevanță și amănuntul că cele două categorii (sclavii și homosexualii) nu beneficiază deloc de un statut biblic similar.

Aceste aspecte sunt de obicei evitate și se sare direct la ideea că societatea a evoluat și această evoluție în sine a generat eliberarea sclavilor, iar acum e rândul minorităților sexuale. Trebuie însă observat, pentru rigoare, că în cazul homosexualilor în discuție e doar starea civilă, nu statutul lor uman.

Important de semnalat e și faptul că tradiționaliștii nu consideră căsătoria ca fiind un drept. Iar legile privitoare la căsătorie țin mai degrabă de gestionarea instituțional-birocratică a ei. Normele legislative actuale au la bază tradiția și experiența societății. Tratarea problemei ca un drept eminamente legislativ eludează deosebita încărcătură simbolică a unei instituții sociale tradiționale. Mai mult, în bisericile tradiționale, căsătoria este o taină, ea primește girul divin la altar.

Prin urmare, unui creștin îi este imposibil să admită că toată această încărcătură de sensuri spirituale poate fi aplicată și unui cuplu homosexual (care pleacă din start cu deficitul unui comportament ilicit), căci ar însemna să-și ignore Dumnezeul și să-și batjocorească credința. Istoria Bisericii include un lung șir de indivizi care și-au refuzat lor înșiși diverse manifestări care ar fi constituit o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Deci nu e chestie de încăpățânare și de frică, ci de minimă consecvență.

Nu cred în tot ce s-a spus la manifestația publică de la Oradea. Nu cred că toți vorbitorii au cea mai potrivită strategie. Ba unii nici n-au înțeles bine pentru sau contra ce protestează. Eu nu cred, de pildă, că aprobarea căsătoriilor homosexuale ar periclita căsătoria creștină. Însă cu siguranță ar afecta structura familiei tradiționale. Dar, dacă o căsătorie este realmente creștină, moralitatea sau imoralitatea societății nu o confirmă sau infirmă, nu o abrogă, ci doar îi deschide un alt orizont de provocări.

Sunt conștient de faptul că protestul a afirmat niște valori percepute mai degrabă ca fiind creștine (deși nu e întru totul adevărat), deci religioase, iar statul se pretinde a fi laic. Dar într-un stat laic trăiesc cetățeni creștini care au dreptul să-și spună opinia. Ba mai mult, e o formă de responsabilitate publică (și morală) să spună când cred că ceva merge spre rău. Însă decizia se ia prin mijloacele democratice în vigoare.

Se argumentează că cele câteva sute de căsătorii homosexuale nu au cum să pună în pericol familia tradițională. Și este adevărat. Dar miza pe care o au în vedere cei care apără valorile tradiționale este mai amplă și vizează diluarea valorilor care au făcut posibilă însăși existența societății organizate mii de ani după aceste principii tradiționale. La limită, creștinii nu se tem pentru soarta lor, ci sunt îngrijorați de binele societății și de viitorul ei. Acesta este un punct important de pornire pentru oricine vrea să interpreteze într-o cheie onestă demersurile conservatorilor.

Dacă statul laic va dori, din diverse motive, să protejeze în vreun fel comunitatea gay, cel mai probabil va găsi (și va fi obligat de realitate să identifice) o modalitate juridică prin care să gestioneze uniunile dintre cupluri homosexuale, indiferent dacă se modifică sau nu acel articol din constituție. Și statul laic are dreptul s-o facă. Această variantă nu poate fi scoasă din discuție (în ciuda votului negativ dat deocamdată de senat).

Sunt conștient de asemenea că există un antagonism ireconciliabil (la nivel de principii și valori!) între cei care susțin valorile tradiționale și cei care optează pentru valori progresiste. Pentru un creștin, homosexualitatea (ca act sau comportament manifest, nu ca predispoziție) este un păcat în sensul cel mai tehnic cu putință.

Chiar și facțiunile creștine cu vederi morale mult mai permisive (care le permit să cunune sau hirotonească homosexuali) nu pot scăpa cu totul de tema păcatului, astfel că unii afirmă că doar infidelitatea în cuplul gay ar fi sancționată în Biblie, nu și comportamentul homosexual. De aici se poate vedea că un creștin ar trebui să se dezică de însăși identitatea sa ca să poată admite „normalitatea” relațiilor sexuale între persoane de același sex.

Nu acesta a fost motivul protestului de sâmbătă, dar aici este punctul de plecare pentru atitudinea creștinilor față de legalizarea unor „drepturi” revendicate de către comunitățile gay. E la fel de adevărat însă că această noțiune (cea de păcat) capătă cu adevărat sens numai pentru cine aderă la creștinism.

Prin urmare, creștinii nu au nevoie să fie educați să creadă altceva, așa cum se sugerează, ci trebuie pornit de la premisa că, pentru ei, comportamentul homosexual este din start sancționat (la fel ca adulterul, hoția, minciuna, bârfa, lăcomia etc.). Insist să subliniez că e vorba despre comportament, nu despre predispoziție sau orientare. Există homosexuali (după predispoziția sau atracția pe care o resimt) creștini și abstinenți. Așa cum există și creștini abstinenți cu numeroase alte predispoziții către diverse vicii.

Se cere precizat însă că aceste convingeri religioase nu pot legitima legiferarea moralității publice. Ar fi o eroare – deja comisă de alții în trecut și care nu a avut urmări prea faste pentru inițiatori – să se creadă că se poate instaura un fel de împărăție a cerurilor pe pământ exclusiv prin măsuri punitive. Totuși, peste tot pe unde s-a permis căsătoria între persoane de același sex, această decizie a fost una în primul rând politică și ideologică (chiar dacă s-a luat în curți de judecată, deciziile au venit după puternice demersuri de lobby social și politic, este știut). De aceea, demersul actual ar putea fi privit ca o posibilitate oferită (poate involuntar) societății românești să se privească într-un ciob de oglindă.

Există, într-adevăr, riscul ca această manifestație să dea glas unor fanatisme, unor justițiari gata să ia gâtul tuturor homosexualilor. Creștinismul n-a dus niciodată lipsă de puritani agresivi. După cum există riscul ca progresiștii să fie gata să ia gâtul tuturor celor care nu le admit vederile lor emancipate. Am văzut exemple din ambele categorii, și în presă, și pe rețelele sociale.

Atunci când protestează, susținătorii valorilor tradiționale (căci, pentru mine, e foarte clar că nu toți sunt creștini) mai au în vedere un fapt. Odată acceptată și legiferată căsătoria între persoane de același sex, foarte curând s-a pus, în alte părți, și problema copiilor: înfiați, născuți în urma fertilizării in vitro (în cazul cuplurilor de femei) sau născuți de mame-surogat. În primul rând, și fertilizarea in vitro și recursul la mame-surogat sunt demersuri științifice încă disputate sub raport etic. Deci din start se suprapun mai multe probleme.

Apoi, creșterea copiilor în cuplurile gay este un experiment social fără precedent în istoria Occidentului iudeo-creștin. Probabil că, cu titlu de contraargument, s-ar putea aminti cazul copiilor crescuți în mănăstiri. Dar e, evident, un pseudo-argument, căci nimeni nu a susținut vreodată că acei copii ar avea numai tați sau numai mame. Era un accident sau un aranjament pentru un anumit scop, dar care nu elimina cei doi poli: masculin și feminin.

Disponibilitatea societății de a încuviința asemenea experimente, fără studii prealabile (care nici nu prea au cum fi făcute), reprezintă iarăși un motiv de îngrijorare și de neîncredere. Iar asta în condițiile în care societatea se arată deosebit de atentă cu orice ar putea fi dăunător dezvoltării copilului, gata oricând să ia copiii din familii. Dar când vine vorba de părinți homosexuali, tabuul impune ca nici măcar să nu se discute despre felul în care pot fi afectați copii crescuți în mod deliberat cu doi tați sau două mame. Pentru a contrabalansa perspectiva, e suficient să observăm că societatea tradițională a prezervat familia în forma ei monogamă și heterosexuală atestând, prin însăși longevitatea ei, că este modelul optim, cu toate imperfecțiunile și patologiile sale recunoscute și denunțate.

Există aici un tip de argumentare care apare doar ca o deviație logică inacceptabilă într-un discurs riguros rațional. Se invocă situația familiilor disfuncționale drept argument împotriva familiei tradiționale. Nimeni nu consideră familiile disfuncționale normale, nimeni nu le ia ca model și nu le idealizează. Așa că argumentul potrivit căruia un copil s-ar simți mai bine într-o familie de gay decât într-una cu tată alcoolic violent este lipsit de rigoare logică. Pe de o parte, pentru că se bazează pe o abatere (condamnabilă) de la normă, iar pe de alta, pentru că presupune implicit că dintr-o familie homosexuală ar fi exclus comportamentul abuziv! Părtinirea este evidentă și absolut nejustificată.

Mai există o linie de argumentare menită să conteste dreptul Bisericii de a se exprima public. Se spune că sunt numeroase alte teme care ar trebui să fie în vizorul credincioșilor creștini, dar nu li s-a acordat atenția cuvenită. Ei bine, acest argument este corect, măcar până într-un punct. Reformulat mai general, ar suna cam așa: Biserica ar trebui să fie consecventă în atitudinea sa critică față de corupția morală a societății.

E limpede că bisericile (indiferent de coloratura lor confesională) au tolerat cu nedorit de multă îngăduință – de cele mai multe ori tăcând, pur și simplu sau vorbind doar între pereții bisericii – dezvoltarea endemică a corupției, a lăcomiei de bani, a multor patologii sociale sau chiar familiale. Biserica majoritară s-a bucurat (nu chiar) discret de cârdășia cu politicul, promovându-și reciproc interesele. Bisericile minoritare s-au fălit cu puritatea lor, în ghetouri cu pereții pictați în culori luminoase (ca să dea impresia că totul merge de minune), cochetând mai voalat cu jocurile politicienilor.

Nici măcar în ce privește valorile familiei, Biserica din România (incluzând aici toate confesiunile) nu s-a făcut remarcată prin apărarea în piața publică a copiilor și femeilor de consecințele alcoolismului sau a brutalității domestice, încurajarea adopțiilor, educarea familiilor etc. Rata divorțurilor este destul de mare (fenomen remarcat și în altă părți) pentru un popor care se declară scriptic creștin…

Faptul că nu a ieșit să apare aceste valori public și vocal nu înseamnă însă că Biserica nu le susține. Ba dimpotrivă! Chiar dacă vor fi existând clerici compromiși, mărturisitori de proastă reputație, aceste valori rămân măcar ca deziderat spre care tind credincioșii. Lucrul acesta este exprimat, în limbaj popular, prin formule de tipul „nu e bine” sau „așa se cade” etc. Absența unei atitudini mai riguroase și mai vizibile este un minus cert, dar iată totuși că aceste valori au fost transmise enoriașilor.

Totuși, această critică justificată îndreptată împotriva celor care-și reclamă adeziunea la valori creștine aduce un interesant omagiu Bisericii: i se recunoaște jurisdicția asupra unor chestiuni de ordin moral. Doar că, în prezent, se consideră că anumite aspecte ale acestei autorității nu mai sunt de resortul său.

Am mai ieșit apoi în stradă pentru că tabăra care a protestat acum este, cu toate uscăturile ei inevitabile, mai credibilă, dintr-un anumit punct de vedere, decât tabăra progresistă. Apărătorii valorilor conservatoare, în acest moment al istoriei, este clar că nu câștigă nimic de pe urma protestelor. S-ar putea ca unii reprezentanți sau un număr mic de profitori (prin natura lucrurilor, profitorii nu pot fi niciodată mulțimi, ci doar grupuri restrânse) să tragă anumite foloase.

E clar că, pe fond, Biserica pierde asociindu-se cu valori „retrograde”, căci emanciparea se produce în ritm accelerat. Argumentul că liderii bisericești ar vrea să recâștige adepți nu se susține, pentru că, de obicei, exprimarea publică a valorilor tradiționale este însoțită de un val de antipatie în presă. Este mult mai ușor de argumentat că, în general, Biserica are de pierdut când își afirmă public valorile, fie și numai pentru faptul că se expune criticilor și antipatiei.

Și am mai ieșit pentru că prefer să folosesc ca reper valorile și principiile Bisericii, căreia îi pot analiza și cunoaște defectele și virtuțile, fiindcă vine cu o întreagă istorie ce a fost scormonită și investigată atât de binevoitori, cât și de adversari feroce, încât nu mai are ce ascunde. Decât să mă bazez cu toată puterea pe niște propuneri deocamdată experimentale – și pe care unii le vor impuse indiferent de preț ca strandard în materie de etică socială –, parcă mi-e mai la îndemână (pragmatic vorbind) să decelez bunele și relele din moștenirea publică a creștinismului.

În fine, am ieșit și de curiozitate. Ca să văd cine ce zice. Ca să trag cu urechea și să simt atmosfera din piață. Și probabil că și adversarii conservatorilor ar fi trebuit să facă la fel. Măcar să vadă cine sunt și cum arată cei care cred în importanța familiei tradiționale.

La această dezbatere se poate negocia o pace socială. Dar, pentru a obține o negociere onestă, va fi nevoie de oameni care să dorească binele societății. Anarhiștii, alarmiștii, justițiarii, puritanii vor urla fiecare pe limba lui, dar nu vor dialoga. În schimb, cred că există o șansă reală de dialog între oamenii care, fără să renunțe la valorile lor fundamentale, vor încerca să înțeleagă argumentele celorlalți, respectând umanitatea adversarului și libertatea lui de exprimare și de conștiință. Soluții facile nu se pot obține, ci orice decizie va leza valorile uneia dintre tabere.

Ambele părți consideră că au argumente valide. Surprinzător mi se pare însă faptul că, în spațiul public românesc, până acum argumentele în favoarea diversității s-au limitat doar la etichetări și indignări pretins raționale sau progresiste. Ridiculizările și disprețul, deși spectaculoase ca retorică, nu țin loc de argumente și de discuție civilizată. În Occident, se argumentează din punct de vedere teologic, medical, legal, psihologic, genetic, etic, sociologic. La noi, nici conservatorii nu prea fac apel decât la versete din Biblie și strict la tradiție. Faptul că în alte contexte culturale se discută atât de elaborat dovedește că lucrurile nu sunt așa simple și că nu e de ajuns ca adversarii să se denigreze reciproc ca să câștige dezbaterea.

Mi-e clar că sunt mici șansele ca, în contextul actual, să se rămână la valorile tradiționale. Dar cred că trebuie afirmate în detrimentul propagandei gay. Păstrând însă respectul pentru persoanele gay și pentru libertatea lor de alegere și de conștiință. Chiar dacă e comodă, confuzia dintre persoanele homosexuale și ideologia gay ar trebui să fie evitată chiar și de către homosexuali. Fiindcă, de obicei, agresivitatea ideologică e cea care stârnește cele mai virulente reacții, nu persoanele. Ar fi bine dacă s-ar putea ține mereu cont că și de o parte și de alta se află oameni imperfecți, nu lozinci și teorii.

În cele din urmă, se va ajunge la o decizie care va trebui digerată. În ceea ce-i privește pe creștini, cred că marele pericol e să transforme această dezbatere publică și politică într-o chestiune de ordin spiritual. Evident că tot ce se întâmplă are și o componentă spirituală, pentru creștin, dar totuși cred că trebuie păstrată o distincție sănătoasă. Măcar atâta lucru am putea învăța din spectacolul trist pe care-l oferă o seamă întreagă de teologi și lideri creștini americani care deplâng pierderea influenței politice ca și când ar fi aflat că învierea de apoi nu va mai avea loc.

LATER EDIT: Demersul de mai sus este unul teoretic. Dar el nu poate ține de loc de interacțiune umană, de respect și compasiune sinceră pentru problemele cu care se confruntă persoanele homosexuale. Am menționat în câteva rânduri, în treacăt, importanța faptului de a nu uita că vorbim despre oameni. Indiferent ce convingeri ar împărtăși creștinii, ura, disprețul, batjocura nu sunt, pentru ei, opțiuni valide în relația cu semenii.

Publicitate