Cât de proști sunt cei care (nu) votează cu Trump

face_or_word_liar_label_1478820433_79_117_26_170

Mass-media internațională, de o anumită factură (greu de precizat natura ei exactă, din punctul meu de vedere), sugerează că Trump a fost ales mai ales prin votul prostimii. Mai direct sau mai voalat, se sugerează că alegătorii republicanului sunt niște oameni cu înțelegere limitată și IQ mic.

Se prea poate să fie adevărat, dar democrația nu înseamnă nici meritocrație, nici noocrație (dominația celor mai deștepți), ci e un exercițiu de bună conviețuire între proști, deștepți, bogați, săraci, tineri, bătrâni, educați, analfabeți, creștini, atei, negri, albi, hispanici etc.

Nu m-ar interesa deloc chestiunea dacă n-ar apărea aceleași reflexe și la noi. Unde mereu se împart oamenii în deștepți și proști în funcție de vot, în funcție de atitudinea față de subiecte fierbinți ale zilei etc.

Și iarăși nu m-ar interesa foarte tare dacă n-aș vedea același reflex și în tabăra creștină, care se raliază acestor catalogări și folosește etichete din același material, bazate pe la fel de atentă și înțeleaptă analiză. Etichetele sunt, evident, confortabile, dar cât adevăr conțin ele la urma urmei?

A aplica un calificativ colectiv precum „proști” te scutește de o analiză mai aprofundată. Dar, chiar dacă această catalogare ar fi statistic și faptic adevărată, prostia e totuși – privită din perspectiva IQ-ului – un dat greu de schimbat, dacă se poate schimba ceva. Marjele de modificare a IQ-ului sunt considerate semnificative doar dacă trec de 5 puncte, însă nu există (spun Ciancilo și Sternberg) studii care să ateste cu certitudine că se pot obține îmbunătățiri ireversibile.

Așadar, putem conchide cu o probabilitate mare că proștii nu sunt vinovați de nivelul lor intelectual. Prin urmare, nu sunt demni de disprețul deștepților. Și au dreptul la un punct de vedere în societate pe baza unor principii de conviețuire stabilite prin legi considerate umaniste, drepte, vizionare – precum constituțiile democrațiilor solide. Or a sugera că votul proștilor e de calitate inferioară deja introduce o diferențiere arbitrară și, evident, profund nedreaptă măcar sub aspect legal.

Și mai interesant e faptul că proștii au reușit să contracareze prin vot un sistem de mediatizare care presa constant candidatul republican și îl dezavantaja explicit în detrimentul mult clamatului principiu al obiectivității și în detrimentul deontologiei.

Aroganța cu care sunt tratați proștii de către diverși reprezentanți ai deștepților mă face să cred că, de fapt, acești proști nu prea au fost ascultațiCitește mai mult »

Anunțuri

Câștigători fără trofee

steinbeck-carti

Steinbeck. Un autor fascinant, o descoperire târzie. Îndeajuns de târzie încât să regret că nu s-a întâmplat mai devreme. I-am citit romanele care l-au făcut celebru (La răsărit de Eden, Șoareci și oameni, Iarna vrajbei noastre sau Fructele mâniei), dar și scrieri mai puțin populare (Către un zeu necunoscut, Jurnal rusesc).

Dacă înțeleg eu corect una dintre ideile dindărătul romanelor sale celebre, Steinbeck surprinde o mutație fundamentală a sufletului occidental: trecerea de la a fi și a face către a parveni și a părea. De la fapte și realizări ca atare, la CV – ca descriere sumară și laudativă de sine. De la omul cu biografia lui oscilantă, inegală, la omul cu o biografie „de succes”, uniformă și cosmetizată ca să dea bine. De la omul al cărui trai mai bun este rodul unor eforturi, către omul al cărui trai mai bun poate fi (exclusiv!) și trebuie să fie (măcar într-o anumită măsură) rodul unui exercițiu de imagine.

Cel mai bine se vede acest lucru în Iarna vrajbei noastre, unde fiul personajului principal masculin nu se sfiește să mintă, să înșele, să obțină beneficii din ceea ce pare a fi, știind că există riscul să fie prins, dar fără să-i pese de asta. În Fructele mâniei, această schimbare ia forma inumană a suprimării fizice a celor săraci pe motive de… rentabilitate economică. Chiar când devin evident inumane, regulile economiei sunt folosite pentru a păstra aparența de respectabilitate și onorabilitate a celor avuți, puternici, potenți.

Evident că autorul poate fi repede acuzat de stângism, dar, dacă evenimentele din Fructele mâniei sunt inspirate din fapte reale (așa cum spune autorul, care pornise inițial să facă un reportaj despre okies – fermieri modești din Oklahoma, alungați de pe pământurile lor printr-o manevră perfect legală, dar absolut criminală, a băncilor și marilor proprietari), atunci astfel de încadrări devin complet irelevante, pentru situația concretă.

Aici se potrivește foarte bine sloganul „nothing personal, it’s just business”, Citește mai mult »