Am fost sâmbătă în stradă, în Oradea, cu toți „fanaticii”, „habotnicii”, „proștii”, „bigoții”, „bătrânii” și cum vor mai fi fost ei numiți. Considerând însă că s-ar putea să nu fiu chiar un spălat pe creier, oligofren sau cu alte metehne care – după unii foarte agresivi – sunt singurele care fac posibilă credința, mi-am zis că aș putea articula niște argumente pentru gestul meu.
Mai întâi, să elimin aspectele negative. Nu am ieșit ca să aibă liderii sau organizatorii cu ce se făli. Foarte puțină istorie recentisimă. În iarnă, când s-a protestat pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazului Bodnariu, am ieșit din solidaritate cu familia. Chiar și după cele mai precaute interpretări, venite pe canale oficiale, dinspre Norvegia, situația era cel puțin suspectă de abuz.
N-am ieșit atunci pentru orgoliul unor pastori sau organizatori globali, n-am ieșit ca să se obțină un număr cu care să se poată ei trufi (deși e bine când sunt mulțimi mari în sprijinul unor cauze nobile, pentru că atrag mai ușor atenția), n-am ieșit nici ca să ameninț Norvegia, n-am ieșit nici pentru dreptul tradiționaliștilor de a-și altoi copiii după bunul plac, fără amestecul forurilor competente. Dar știu și am știut și atunci că toate aceste interpretări sunt posibile și că există riscul unor deturnări fără legătură cu problema de fond.
După același model, sâmbătă am ieșit pentru că susțin valorile creștine tradiționale și cred că este un drept democratic perfect legitim ca aceste valori să fie afirmate liber în spațiul public. Oricine susține altceva are probleme semnificative de percepție a democrației.
N-am ieșit însă pentru a schimba definiția din constituție, ci pentru a susține demersul democratic al unui referendum care poate sau nu schimba articolul din constituție. Indiferent de rezultat, referendumul (dacă va fi validat) va reprezenta atitudinea, de la acel moment, a poporului român față de acest subiect sensibil. Irlanda a decis prin referendum că permite căsătorii între persoane de același sex. SUA însă a decis prin Curtea Supremă.
Am mai ieșit în stradă tocmai pentru că nu am încredere în elitele care vor să impună moravurile publice. Și pentru că nu am suficientă încredere în politicieni. Dar și pentru că nu mi se pare legitim ca o chestiune de moravuri publice să fie tranșată de un grup extrem de restrâns de persoane (ca în cazul SUA, unde și dreptul la avort și cel la căsătorie între persoane de același sex a fost decis exclusiv juridic).Citește mai mult »
În mesajul public al pastorului Viorel Iuga sunt câteva probleme care merită luate în discuție. În primul rând, este foarte greu de stabilit în numele cui vorbește președintele Cultului Baptist. Dacă vorbește doar în numele acestei organizații, atunci, din punct de vedere tehnic, reprezintă o minoritate religioasă aproape neglijabilă pentru termenii categorici în care e formulat mesajul. Într-adevăr, s-a dovedit că evanghelicii se pot mobiliza ca să devină vizibili, dar nu și ca să devină decisivi pentru o decizie politică în România. N-aș exclude cu totul o astfel de posibilitate, dar deocamdată nu avem vreun precedent.
În orice caz, chiar dacă s-ar limita să vorbească în numele cultului pe care-l conduce dumnealui, cunosc suficient de mulți baptiști care nici plătiți nu s-ar prezenta la urne, iar de votat (cei care vor să voteze), adesea votează așa cum îi taie capul sau le dictează inima. Și cred că e bine că-i așa. Îmi sunt încă foarte proaspete în minte ciorovăielile frățești (inclusiv cu argumente teologice și morale) pro și contra Băsescu, pro și contra Crin, pro și contra Geoană, pro și contra Iohannis. Îmi amintesc cum prin unele biserici baptiste se perindau useliști și erau recomandați ca opțiuni valide (teologic) poporului credincios, iar în alte biserici același statul îl aveau contracandidații pedeliști.
Și poate n-ar fi lipsit de interes să amintim că, înainte de alegeri, nu Iohannis a fost să viziteze o instituție baptistă de învățământ superior, fapt ce poate fi interpretat în fel și chip. Iar cel care a fost într-o astfel de vizită nu susține valorile tradiționale (decât cel mult din oportunism). Așa că nici nu mi-ar trece prin gând că baptiștii pot fi convinși să voteze toți, obedient, pentru sau împotriva unui anumit candidat.
Tot în ce privește cultul, în documentele oficiale, nu există vreo distincție făcută între căsătorie civilă și căsătorie religioasă, iar cea religioasă este considerată un „serviciu special”.
Dacă vorbește în numele valorilor creștine, atunci inclusiv acest discurs ar trebui să le conțină. Or amenințarea cu votul ține de strategii politice – e, la limită, o tentativă de manipulare –, nu de principii biblice sau morale.Citește mai mult »
Am descoperit (via Dănuț Mănăstireanu) un articol care structurează foarte interesant 7 perspective pe care diverse grupări creștine le adoptă când se discută despre căsătoria între homosexuali. Am tradus, adaptat și rezumat foarte succint fiecare dintre cele 7 poziționări, iar detalii găsiți în articolul original, în engleză.
Găsesc deosebit de utilă lectura și cunoașterea acestor perspective, fiindcă nu sunt însoțite de încărcătura afectivă ce caracterizează adesea discuțiile pe această temă. Plus că, după recenta decizie a Curții Constituționale (care a avizat pozitiv modificarea articolului din constituție pentru a limita căsătoria la soț și soție), urmează să se încingă iar spiritele și disputele.
1. Inovatorii – trec dincolo de textul scripturii, susținând cu entuziasm căsătoriile homosexuale. Invocând fie argumente din zona teologiei liberale, fie propria libertate „a Duhului”, inovatorii mizează în primul rând pe iubire. Lectura lor mult prea radicală a Bibliei reprezintă punctul nevralgic.
2. „Revizioniștii” (n-am găsit un termen mai bun) – reinterpretează orice pasaj biblic ce condamnă comportamentul homosexual într-o lumină care face ca sancțiunea de atunci să fie limitată la un presupus context de atunci și de acolo. Ideea lor e că Biblia nu sancționează o relație homosexuală bazată pe iubire. Această interpretare nu este în acord cu tradiția interpretării biblice multiseculare.
3. Concesivii – consideră că doar cei credincioși trebuie să respecte tiparul familiei tradiționale. Ei admit că ar putea există un beneficiu social al căsătoriilor homosexuale. Nu consideră neapărat că modelul biblic al căsătoriei ar avea de-a face cu binele general al societății.
4. Necombatanții (cei care se retrag strategic din dispute) – sunt adepți ai tiparului familiei tradiționale, dar cred că nu e treaba creștinilor să lupte pentru a impune o morală publică, ba chiar că e o datorie să renunțe la asta. Pot fi suspectați de pasivitate în chestiuni sociale cruciale.
5. Persuasivii – susțin familia tradițională, dar cred în forța argumentelor pentru schimbarea perspectivei, nu în lobby sau în inițiative legislative. Se țin în afara sferei politice, în general, preferând disputele directe. Pot fi acuzați de lipsa curajului de a reforma societatea.
6. Prietenoșii – susțin familia tradițională, dar consideră cauza în mare pierdută. Mizează pe o prietenie civică între creștini și alte segmente sociale. Nu abandonează totuși tema, chiar dacă nu văd sorți de izbândă. Par să fi cedat prea repede.
7. Precauții – se opun căsătoriilor homosexuale prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție (legislație, lobby, boicot etc.). Consideră că implicațiile acestor căsătorii sunt deosebit de grave pentru societate și, îndeosebi, pentru copii. Uneori par mai interesați de morala exterioară decât de Evanghelie.
The Centre for Public Christianity
John Dickson, Founding Director
Simon Smart, Executive Director
Natasha Moore, Research Fellow
Tony Campolo anunță pe site-ul propriu că susține acceptarea în biserică homosexualilor care și-au jurat credință pe viață („lifetime commitment”). Decizia îl privește, însă felul în care argumentează ridică mai multe probleme de logică și teologie.
1. Rugăciunea – garanție a… ce? Campolo ne asigură că, înainte să ne dea de știre ce a hotărât, a petrecut ceasuri întregi în rugăciune. Acest fel de a pune problema probabil că e o modalitate de a-și asigura o bună primire printre evanghelicii care împărtășesc convingerea că rugăciunea sinceră ar garanta înțelegerea corectă a Bibliei (sau a voii lui Dumnezeu). Dacă îl credem pe cuvânt pe Campolo, atunci înseamnă că la rugăciunea sinceră mai trebuie adăugate niște „ingrediente”.
2. Argumentul relației. Faptul că cineva are niște prieteni foarte dragi care comit un păcat nu schimbă nici statutul lor de prieteni, nici statutul lor de oameni păcătoși (statut pe care, de altfel, îl împărtășim cu toții fără să se pună problema să dezincriminăm diverse păcate). E lăudabil că Tony Campolo ține foarte mult la prietenii lui gay – la cealaltă extremă îi avem pe cei care vor să-i „vindece” pe homosexuali sau care îi urăsc. Dar atașamentul lui afectiv nu-i absolvă sub nicio formă de propriile lor fapte și decizii. Poți foarte bine să fii trist atunci când un prieten foarte apropiat ia o decizie catastrofală sau aderă la cine știe ce convingeri stranii, dar nu ești obligat să îi îmbrățișezi toate credințele și practicile pentru a dovedi că îți pasă de respectivul. Argumentul e incoerent logic!
3. Angajamentul pe viață. Unul dintre argumentele cu greutate pare a fi cel al fidelității celor doi parteneri homosexuali – probabil că asta i-ar absolvi de o eventuală suspiciune de imoralitate. Mizând pe angajamentul lor (pe care nu avem nici posibilitatea, nici dreptul să-l punem la îndoială), Campolo reușește să evite exact fondul problemei: care este miza acestui angajament? Într-o relație incestuoasă, de pildă, angajamentul ferm nu schimbă cu nimic natura ilegală și imorală a relației. Așadar, problema de fond rămâne întru totul neschimbată: este sau nu mai este homosexualitatea un păcat?
4. Comparația cu alte tipuri de „discriminare”. E legitim să compari discriminarea homosexualilor de către bisericile care nu-i acceptă (decât, eventual, dacă sunt abstinenți) cu sclavia sau cu misoginismul unor epoci trecute? Câtă vreme consideri că e vorba despre o practică legitimă (insist să mă refer la practică, fiindcă predispoziția homosexuală este o altă discuție), pare absolut legitim. Chiar dacă am ignora complet ceea ce spune Biblia (ceea ce și face Campolo), tot rămâne de domeniul evidenței că putem aduce argumente istorice și împotriva și în favoarea sclaviei, și împotriva și în favoarea egalității dintre bărbați și femei, dar nu putem aduce în favoarea homosexualității, ci doar împotriva ei. Să fie doar o coincidență că Biserica pare – spun „pare” pentru că nu sunt specialist, dar nu știu să existe vreun caz de pledoarie teologică (canonică!) în favoarea homosexualității – să fi incriminat constant și fără echivoc homosexualitatea ca păcat?
5. Căsătoria nu are drept unic scop procrearea. Cred că o covârșitoare majoritate a creștinilor au înțeles sau măcar acceptă tacit că lucrurile stau așa (chiar și în comunitățile rigoriste). Dar din această afirmație nu decurge în mod necesar că orice altă formă de căsătorie poate fi luată în discuție. După aceeași logică „teologică”, se poate pleda pentru poligamie! Câtă vreme scopul căsniciei nu e procrearea și câtă vreme angajamentele sunt lifelong…
6. Termeni alunecoși. Campolo trece subtil de la „unions” la „families”. Prea neglijent și prea dezinvolt pentru un comunicator de talia lui. De altă parte, merită observat că din textul său lipsește cu desăvârșire cuvântul „păcat”, care apare doar la tags. Ar trebui, așadar, să înțelegem că deja familia a fost redefinită, iar ideea de păcat – în relație cu practica homosexuală – a fost definitiv abrogată?
7. Argumentul „științific”. Campolo aruncă în arenă și argumentul competenței sale profesionale. Acesta, din câte se pare, este valid: orientarea sexuală nu este aproape în nicio situație o alegere. Chiar dacă acceptăm în principiu că așa stau lucrurile, argumentul nu poate fi extins dincolo de explicarea cauzei (sau a complexului de cauze) care determină orientarea. Într-adevăr, mai există și niște consecințe, însă nu neapărat și exclusiv cele pe care încearcă să ni le impună Campolo.
Toate acestea conduc la concluzia că declarația lui Tony Campolo are destule fisuri logice și niciun fel de bază teologică – fandează mai degrabă suspect și păgubos pe lângă mizele importante. Are în schimb o bază ideologică în bună măsură comună cu militantismul gay și care este prezentată într-o spoială spiritualist-sentimentală, menită să convingă mai degrabă prin impactul emoțional.
Din fericire (sau din nefericire, depinde cum privim problema), pledoaria lui Campolo nu are miză teologică. Serviciul pe care încearcă să-l facă el homosexualilor rămâne în sfera socialului. Seamănă mai degrabă cu primirea în vreun club restrictiv. Pentru a conta cu adevărat sub raport teologic și în sfera bisericii, era absolut obligatoriu ca Tony Campolo să explice ce (mai) înțelege el prin noțiunea de păcat, căci asta e rădăcina problemei. Și să facă o exegeză a textelor biblice care incriminează homosexualitatea. Faptul că evită subiectul e un semnal prost.
Campolo arată, în acest moment, ca un vânzător de iluzii. Fiindcă pretinde că susține acceptarea homosexualilor în biserică, dar, prin modul în care argumentează, el, de fapt, se rupe în mod explicit de modul în care Biserica și-a construit teologia de-a lungul secolelor și și-a pus în discuție subiectele sensibile. În realitate, am putea asista la ieșirea lui Campolo din perimetrul teologic și biblic al Bisericii (cel puțin în acest punct), așa că el nu prea mai are unde să-și primească musafirii, fiindcă e deja pe… arătură.
De obicei, de la paradele astea ale „diversității” (prostul gust a devenit o subspecie a „diversității”?), rămân niște slogane din astea emoționante – „Noi iubim”, „De ce ne urâți” etc. – care adesea sunt confundate cu adevărul și cu argumentele în dezbaterea pentru „drepturi”.
Să precizăm de la început că faptul de a nu încuviința acțiunile cuiva nu înseamnă că îl și urăști pe respectivul. Există situații când dezacordul e semn de iubire – părinții care nu sunt de acord cu unele dintre acțiunile copilului, de pildă.
Nu sunt de acord cu căsătoriile homosexuale, dar nu îi urăsc pe gay. Există o vastă paletă de sentimente, așa că îi rugăm pe propagandiștii de serviciu să lase pe fiecare să-și aleagă singur sentimentele pe care să le nutrească față de ei (compasiune, milă, antipatie, dezgust, indiferență etc.).
Iubirea lor poate părea însă mult mai candidă și mai simpatică dacă este așezată lângă ura societății majoritar heterosexuale. Dar acest procedeu e unul ce ține de manipulare. Nu pot decât să presupun că există niște militanți gay care vor să dea impresia că homosexualii sunt detestați de către ceilalți, ca să poată ulterior stârni mila pentru victimele inocente ale majorității.
Plus că, odată ce ești considerat din start „homofob” (oare ce înseamnă aia: că ne temem de ei sau că îi vrem morți?), atunci toate argumentele tale devin irelevante. În felul acesta, prin etichetarea adversarilor incomozi, avocați abili ai homosexualilor evită un dialog pe fondul problemei.
Mutând discuția în sfera creștinismului, incriminarea homosexualității ca păcat (incontestabilă!) nu generează nici în acest context ură împotriva homosexualilor. Există, desigur, și excepții de la această regulă, dar conduita creștină impune dragostea față de păcătos, iar principiul nu e negociabil. Mai mult, homosexualii devin subiecți de evanghelizat.
Deci, scoatem ura și o înlocuim cu orice alte sentimente din vasta paletă a interacțiunilor umane. E posibil să existe și manifestări de ură, dar acest risc și-l asumă orice grup care este perceput ca o amenințare. Sunt convins că și homosexualii știu să urască, nu doar să iubească. Iar, dacă tot vorbim despre asta, ura nu poate fi rezolvată prin interdicții, ci mai degrabă e stârnită suplimetar.
Apoi, ține de însăși esența democrației posibilitatea reală, nu doar teoretică, de a fi în dezacord (chiar și vehement) cu orice altă concepție și orice alt cetățean. Încercarea de a impune o atitudine unică trădează tendințe totalitare.
Mergem un pas mai departe. În virtutea faptului că vor să se iubească, militanții gay cer „dreptul” de a se căsători. Ar fi de observat că societatea tradițională n-a perceput îndeobște căsătoria ca pe un drept. Citește mai mult »
În stilu-i caracteristic, Andrei Pleșu vine să aducă nițică limpezime în reacțiile stârnite de afișul care a apărut mai întâi în Timișoara (pare-mi-se), iar pe urmă… în toată țara.
Citez numai câteva fragmente:
Era previzibil. Ideea să pozezi un nou-născut purtînd la încheietură o brăţară pe care scrie „homosexual“, ceea ce ar demonstra că orientarea homoerotică nu e nici opţiune, nici boală, ci fatalitate, înclinaţie înnăscută, n-are cum să fie atrăgătoare pentru o minte raţională. Trec peste faptul că explicaţia genetică e încă în stadiul de ipoteză, trec peste faptul că există o amplă cazuistică a domeniului din care rezultă că deprinderile homosexuale pot avea origini, motivaţii şi evoluţii extrem de diverse. Dar faptul în sine de a utiliza imaginea unui copil pentru a justifica particularităţi biologice ale unor adulţi nu e o dovadă de bun-gust sau de inteligenţă propagandistică. A manipula nevinovăţia proverbială a pruncului pentru a induce ideea nevinovăţiei sexuale a unei practici erotice de maturitate e o perfidie şi un abuz.
Ce-ar fi dacă un criminal în serie ar declara răspicat că pofta de a ucide nu e opţiunea lui şi nu e nici un derapaj patologic, ci un blestem nativ, căruia nu-i poate rezista. Sau să luăm cazul invers: orice om înzestrat va avea motive să dezvolte un complex de superioritate asupra celorlalţi, pe motiv că e, genetic, altfel (mai bine) alcătuit. Rasismul e exact asta: sîngele arian e, din naştere, altfel decît sîngele „barbar“, şi anume îi e superior. Iată cum un afiş programat să evacueze discriminarea sfîrşeşte prin a o institui la nivel suprem. El camuflează teama de opţiune prin invocarea unei mute fatalităţi. E vorba, în fond, de o şarjă prost condusă împotriva liberului arbitru.
Am început să discut aici despre acest subiect. De data asta, voi încerca să creionez câteva delimitări pe care le socot necesare. Mai întâi cred că ar trebui trasată o linie
cât mai groasă între predispoziția homosexuală și activitatea homosexuală. Nu știu de ce și cum s-a ajuns la ideea că orice om care resimte în sine această preferință (înclinație, pornire) pentru cei de același gen devine în mod obligatoriu și homosexual practicant.
În DSM, homosexualitatea a fost multă vreme trecută în rândul bolilor mintale. Însă, prin 1973 – sub presiunea ideologică zic unii, mai degrabă decât în urma unor conclusive studii medicale – a fost scoasă din rândul bolilor și, implicit, socotită comportament acceptabil și normal. Interesant mi se pare însă că tocmai faptul de a fi considerată boală contribuie la absolvirea bolnavului în bună măsură de vina îmbolnăvirii sale sau de aspre sancțiuni morale.
Ce rețin însă de aici pentru uzul textului de față este ideea că există încă destule neclarități vizavi de etiologia acestei predispoziții sexuale. Trebuie admis că sunt oameni care nu și-au dorit niciun moment să se simtă atrași de semenii lor de același gen, dar care nu pot contesta că așa stau lucrurile în cazul lor.
Ar fi inutil să urcăm cu responsabilitatea până la existența intrauterină, căci mamele respective, orice vor fi făcut, e tardiv să fie acum trase la răspundere. La fel și familiile care vor fi săvârșit cine știe ce eroare capitală în copilăria timpurie a celui rămas cu sechele (gay). Așadar, consider că nu se cuvine ca un om să fie învinovățit pentru o predispoziție de care nu este răspunzător, ci doar s-a descoperit a fi purtătorul ei.Citește mai mult »
În ultima vreme am avut de-a face – fiindcă am îndrăznit să comentez la nişte articole pe voxpublica – cu mai multe tipuri de argumente promovate de susţinătorii homosexualilor. Atitudinile binevoitoare faţă de cei cu altă „orientare” sexuală decât majoritatea oscilau între indiferenţa voios-tâmpă (travestită în atitudine iubitoare de oameni) şi argumentarea „ştiinţifică” a legitimităţii pretenţiilor ridicate de homosexuali. Cum s-au adunat nişte gânduri, mi-am zis că poate n-ar fi rău să încerc puţină ordine.
Mă interesează în primul rând cei care susţin că „ştiinţa” a demonstrat că homosexualii au moştenit genetic o predispoziţie care le condiţionează orientarea sexuală. Aici am trei obiecţii. 1. Ştiinţa nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în acest domeniu. 2. Ştiinţa s-a pus nu o dată în slujba ideologiilor în vogă (vezi cazul oribil al nazismului). Ce garanţii există că nu avem o situaţie similară? Ideologiile dictează de ani buni în ştiinţă – a se vedea, de pildă, subiectul încălzirii globale, recent demascat ca farsă de proporţii. 3. Ştiinţa doar explică, nu legitimează.
Să pornim însă de la termenul orientare. Acesta este o găselniţă de dată recentă a ideologilor LGBT. Tot aceeaşi „mărie” se numea cu vreo două decenii în urmă opţiune sexuală. Însă „pălăria” cea nouă e foarte utilă atunci când ai nevoie să vorbeşti despre identitate sexuală. Căci cine mai îndrăzneşte astăzi să conteste identităţi? (Unii sunt dispuşi să legitimeze chiar şi crimele ritualice ale nu-ştiu-cărui trib, doar pentru a nu-i altera identitatea.) Aşa că succesul este asigurat la adăpostul „ştiinţei”.
Hai să n-o lăsăm însă pe biata „ştiinţă” să scape aşa uşor. Ce poate să demonstreze ea în ultimă instanţă, dacă o despuiem de toate împopoţonările terminologice? Păi, cel mult ar putea dovedi dincolo de orice îndoială că există o genă sau o informaţie în structura ADN-ului nostru care ne condiţionează sexualitatea. Că suntem, aşadar, predestinaţi pentru a deveni gay sau hetero.
Aceeaşi ştiinţă însă a studiat sub acest raport şi alte comportamente umane pentru care se poate stabili o predispoziţie genetică: dependenţele de orice fel, înclinaţiile către anumite habitudini deviante. Dar dovezile sunt încă în curs de acumulare, nefiind zrobitoare. Şi chiar dacă ar fi…
Revenim. Argumentul merge cam aşa: dacă genetica spune că sunt gay, eu am dreptul să mă manifest ca atare. Iar cei care se opun sunt inumani, fiindcă îmi refuză un drept biologic. E interesant cum biologia şi-a extins domeniul de autoritate şi poate conferi drepturi.Citește mai mult »
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
Cu drezina 