Îi admir pe catolici

 

(Sursa)

Gânduri la aniversarea primului an de pontificat al Papei Francisc

Azi ascultam la Radio Maria o discuție între doi preoți. Unul dintre ei sublinia, la un moment dat, ideea că pe durata postului, e important să identifici o problemă anume unde ai dificultăți de autocontrol (între altele, vorbea despre navigare pe internet, shopping, televizor) și să postești tocmai în acele domenii specifice.

Mai mult decât atât, preotul zicea că e mai important să procedezi astfel chiar încălcând regulile tradiționale ale abstinenței culinare în post. Am mai auzit astfel de poziții publice care mută accentul de pe reguli generale pe cazuri specifice (chiar în detrimentul rânduielilor conscrate) susținute de către preoți și mi se pare că ele rezumă cumva ceva esențial din catolicism.

Desigur că eu privesc din afară, de la distanță, și în acest text nu-mi propun să descopăr fiece hibă care s-ar putea găsi catolicismului. Mă gândesc că sunt destule.

Dar nu pot să nu admir o biserică în care au loc și misticul, și activistul, și rigoristul (eventual autoflagelant), și laxistul cazuist, și carismaticul dănțuitor, și meditativul solitar, și politicianul diplomat, și analfabetul bigot. Dacă înțeleg eu corect partea bună din efortul catolicismului contemporan, atunci îmi pare că ei vor o biserică vie, nu una pură, nici una după modelul ideal (și imposibil!) al Bisericii primare.

Sunt multe abuzuri comise de catolici în numele credinței, dar multe au fost reexaminate, asumate, chiar îndreptate pe unde s-a mai putut. În loc să se lepede de trecut și să inventeze o sectă mai pură, catolicii poartă în văzul lumii – și mult accentuat (adesea nejustificat și mincinos!) de către media contemporană – povara acelui trecut.

Personal, mi se pare mai potrivit și chiar mai creștinesc să îți asumi decât să te tot reinventezi la infinit, în speranța că vei atinge desăvârșirea și nepătimirea prin metamorfoze repetate.

O biserică mai „pestriță” mi se pare mai realistă și mai credibilă decât una pură, epurată de toate elementele compromițătoare și alcătuită numai din oameni deja sfinți (cel puțin în declarații).

Îmi plac catolicii și din pricina autorilor lor la care am găsit adesea soluții temeinice la întrebări ce primeau doar răspunsuri teoretice sau evazive în alte părți. Îi admir și pentru arta lor, pentru literatura lor, pentru arhitectura bisericilor lor. Îi admir pentru inventivitatea cu care sunt prezenți în viața comunităților din care fac parte.

Cred că sunt multe lucruri pe care protestanții și ortodocșii pot să le învețe sau să le… „fure” de la catolici pentru binele tuturor.

Cât despre papă, decât să cred în teorii conspiraționiste și în scenarii apocaliptice care îl văd ca fiind întruchiparea răului, promotorul fiarei sau poate chiar anticristul în persoană, prefer să-l iau de bun și să mă înșel.

Nu de alta, dar nu văd (poate mi se trage de la miopie) cum ar putea influența acest papă „malefic” creștinismul meu de fiecare zi, care trebuie să se manifeste în situații foarte concrete de viață. În afară de faptul că figurează ca personaj negativ în diverse ipoteze catastrofice, nu văd utilitatea diabolizării papei.

Merg și mai departe și zic că până și în cazul în care tot ce se spune rău despre papă e adevărat (deci chiar dacă e mason-iezuit-ateu-vampir energetic-anticrist-fiară), sunt destui oameni credincioși în Biserica Catolică ce vor rămâne credincioși lui Dumnezeu, nu vreunui vicar al Său.

Nu mi-e frică nici de marea unificare ecumenico-diabolică, fiindcă, pe de o parte, nu o văd posibilă, iar pe de alta chiar m-am săturat de zâzaniile pioase care sunt considerate toate necesare și semnul unui înalt discernământ ce decurge – cum altfel? – dintr-un surplus de sfințenie.

Așa că, până una alta, sper ca actualul papă să mai adune încă mulți ani de pontificat, iar dacă va fi ca sfârșitul creștinismului să ni se tragă de aici, mi se pare aproape sublim ca el să dispară pe fundalul îndemnurilor de a-i iubi pe marginali, de a-i ajuta pe nevoiași, de a-i îngriji pe bolnavi și de a face tot felul de gesturi mărunte sau mărețe pentru cei mai nefericiți dintre oameni.