Îi admir pe catolici

 

(Sursa)
(Sursa)

Gânduri la aniversarea primului an de pontificat al Papei Francisc

Azi ascultam la Radio Maria o discuție între doi preoți. Unul dintre ei sublinia, la un moment dat, ideea că pe durata postului, e important să identifici o problemă anume unde ai dificultăți de autocontrol (între altele, vorbea despre navigare pe internet, shopping, televizor) și să postești tocmai în acele domenii specifice.

Mai mult decât atât, preotul zicea că e mai important să procedezi astfel chiar încălcând regulile tradiționale ale abstinenței culinare în post. Am mai auzit astfel de poziții publice care mută accentul de pe reguli generale pe cazuri specifice (chiar în detrimentul rânduielilor conscrate) susținute de către preoți și mi se pare că ele rezumă cumva ceva esențial din catolicism.

Desigur că eu privesc din afară, de la distanță, și în acest text nu-mi propun să descopăr fiece hibă care s-ar putea găsi catolicismului. Mă gândesc că sunt destule.

Dar nu pot să nu admir o biserică în care au loc și misticul, și activistul, și rigoristul (eventual autoflagelant), și laxistul cazuist, și carismaticul dănțuitor, și meditativul solitar, și politicianul diplomat, și analfabetul bigot. Dacă înțeleg eu corect partea bună din efortul catolicismului contemporan, atunci îmi pare că ei vor o biserică vie, nu una pură, nici una după modelul ideal (și imposibil!) al Bisericii primare.

Sunt multe abuzuri comise de catolici în numele credinței, dar multe au fost reexaminate, asumate, chiar îndreptate pe unde s-a mai putut. În loc să se lepede de trecut și să inventeze o sectă mai pură, catolicii poartă în văzul lumii – și mult accentuat (adesea nejustificat și mincinos!) de către media contemporană – povara acelui trecut.

Personal, mi se pare mai potrivit și chiar mai creștinesc să îți asumi decât să te tot reinventezi la infinit, în speranța că vei atinge desăvârșirea și nepătimirea prin metamorfoze repetate.

O biserică mai „pestriță” mi se pare mai realistă și mai credibilă decât una pură, epurată de toate elementele compromițătoare și alcătuită numai din oameni deja sfinți (cel puțin în declarații).

Îmi plac catolicii și din pricina autorilor lor la care am găsit adesea soluții temeinice la întrebări ce primeau doar răspunsuri teoretice sau evazive în alte părți. Îi admir și pentru arta lor, pentru literatura lor, pentru arhitectura bisericilor lor. Îi admir pentru inventivitatea cu care sunt prezenți în viața comunităților din care fac parte.

Cred că sunt multe lucruri pe care protestanții și ortodocșii pot să le învețe sau să le… „fure” de la catolici pentru binele tuturor.

Cât despre papă, decât să cred în teorii conspiraționiste și în scenarii apocaliptice care îl văd ca fiind întruchiparea răului, promotorul fiarei sau poate chiar anticristul în persoană, prefer să-l iau de bun și să mă înșel.

Nu de alta, dar nu văd (poate mi se trage de la miopie) cum ar putea influența acest papă „malefic” creștinismul meu de fiecare zi, care trebuie să se manifeste în situații foarte concrete de viață. În afară de faptul că figurează ca personaj negativ în diverse ipoteze catastrofice, nu văd utilitatea diabolizării papei.

Merg și mai departe și zic că până și în cazul în care tot ce se spune rău despre papă e adevărat (deci chiar dacă e mason-iezuit-ateu-vampir energetic-anticrist-fiară), sunt destui oameni credincioși în Biserica Catolică ce vor rămâne credincioși lui Dumnezeu, nu vreunui vicar al Său.

Nu mi-e frică nici de marea unificare ecumenico-diabolică, fiindcă, pe de o parte, nu o văd posibilă, iar pe de alta chiar m-am săturat de zâzaniile pioase care sunt considerate toate necesare și semnul unui înalt discernământ ce decurge – cum altfel? – dintr-un surplus de sfințenie.

Așa că, până una alta, sper ca actualul papă să mai adune încă mulți ani de pontificat, iar dacă va fi ca sfârșitul creștinismului să ni se tragă de aici, mi se pare aproape sublim ca el să dispară pe fundalul îndemnurilor de a-i iubi pe marginali, de a-i ajuta pe nevoiași, de a-i îngriji pe bolnavi și de a face tot felul de gesturi mărunte sau mărețe pentru cei mai nefericiți dintre oameni.

27 de gânduri despre “Îi admir pe catolici

  1. Un detaliu important. In bisericile catolice (romano-catolice), arta de inalta clasa e la ea acasa (scuza-mi rima). In timp ce la neoprotestanti, interiorul aduce mai degraba a show-room. Si de aici ar fi de invatat. Mister versus expozitie (uneori cu vanzare).

    • Am scris un articol pe Parnassienne Passagere in seria La beauté sauvera le monde in care afrim acelasi lucru. Inchinarea incepe cu arhitectura bisericii iar bisericile evanghelice sunt mai degraba construite ca sali de spectacol. Un exemplu Biserica Emanuel:

      Cu privire la biserica primara ea nu a fost de loc pura daca ar fi fost asa de ce ar mai fi scris Pavel epistolele pe care le-a scris, ma refer la epistolele adresate direct bisericilor si mai ales cele adresate bisericii din Corinth:

    • Desigur, e greu de imaginat cum ar fi aratat istoria artei europene daca eliminam acel capitol influentat de spiritualitatea catolica. Sa ne gandim numai la catedralele romanice si gotice …

  2. Eu vad miscarile centrifuge din mediul evanghelic ca fiind incercari, uneori involuntare si/sau neconstientizate de recuperare a ceea ce au pierdut plecand de „acasa”. Liberalismul evanghelic in latura care promoveaza diversitatea in unitate este in esenta mai aproape de spiritul bisericilor traditionale decat de cel al ograzii in care (inca) se mai invarte.

    • Părerea mea e că o moștenirea bisericii de 1500 de ani a încorporat multe din nevoile fundamentale ale omului (chiar dacă protestanții și urmașii lor le numesc fără ezitări: adăugiri păgâne). Aceste nevoi, nefiind împlinite în aceste biserici austere, oamenii caută pe unde pot și ei. Una, de pildă, e nevoia de simbol, alta, nevoia de ritual, alta, nevoia de estetic. Da, se caută recuperarea acelor elemente care conferă un anumit echilibru. Puțini sunt cei care rezistă fără ele, doar cu certitudinile dogmatice.

  3. Am gasit o lista unde am scris cu ceva timp in urma lucruri care le apreciez la catolici si care cam lipsesc din bisericile evanglelice. Pe langa unele aspecte amintite in articol, am vazut mai putin spectacol si vedete in timpul slujbelor(liturghiei), o mai buna unitate teologica intre biserici, si altele. Dar nu merg asa de departe incat sa spun ca ii admir pe catolici. Da, sunt lucruri care evanghelicii le pot invata de la ei. Dar pe langa lucrurile bune, sunt traditii si dogme care, din punctul meu de vedere, ii pun cam departe de “credinta data sfintilor odata pentru totdeauna”.Nu elaborez pentru ca nu e locul potrivit, dar cred ca stii si tu la ce ma refer.

    • Am zis de la început că nu mă ocup deloc de chestiunile negative. Puteam s-o fac, dar sunt destui care se ocupă de asta. Adaug însă și liturghia pe lista lucrurilor pe care le admir.

  4. Biserica primar n-a oferit un model ideal și nici imposibil. Primii creștini au avut nu puține metehne (a se vedea 1 Corinteni), acestea fiind foarte ușor de pus în practică de oricine, oricând…

    • Biserica primară reprezintă pentru mulți un ideal. Iar acest ideal e imposibil de obținut fie și numai pentru că niciunul dintre apologeții lui nu e dispus să-și împartă averea cu toți ceilalți.

  5. Legat de primele randuri ale articolului dvs. imi aduc aminte de o intamplare auzita. Cineva l-a intrebat pe parintele Cleopa (daca imi aduc bine aminte) care este cel mai ,,greu” pacat al omului, iar raspunsul parintelui a fost: ,,Acela care e cel mai aproape de tine”.

  6. Catolicismul inseamna civilizatie. Ca ortodox convins nu am cum sa nu resunosc asta. Cu toate pacatele trecutului scoateti Roma cu influenta ei din trecutul Europei (si chiar al lumii intregi) si vedeti cu ce ramaneti. Cu ceva desigur dar veti simti o saracie grea.

    Cat despre pacatele trecutului … care-i civilizatia ce nu le are ? Minciuna, manipulare, exclusivism impins pana la ura, incitare la razboi, venalitate … De acord. Dar cel putin in ultimii doua sute de ani, cand lumea s-a laicizat, miciuna, manipularea, exclusivismul, razboiul, venalitatea au disparut din lumea noastra ? Erau aceste pacate doar in gradina Bisericii ?

    Are catolicismul pacate ale trecutului ? Are. Dar sa mi se arate o societate avansata care a contribuit substantial la civilizatia omenirii si care sa nu fi cunoscut pacatele enumerate mai sus.

  7. Reblogged this on Persona and commented:
    Si eu ii admir, Teo, mai ales de cind a venit Papa Francisc. Nu indeajuns insa pentru ‘a trece Tibrul’. N-am trecut eu Bosforul, care e mai aproape. E drept ca ‘am trecut Tamisa’, dar aici mi-e bine; asa mai de la distanta. 🙂

  8. Ciao! Imi recunosc limitele, nu stiu eu multe si nici nu inteleg orice. Dar asa mi-a fost dat sa inteleg limba in care vorbeste Papa si sa am telejurnale, cu cate o mica stire, zilnic cu (despre) el. Eu zic ca asta e un mare har. Vad ca nici DM nici tu nu ati trecut Tevere (am inteles sensul). Eu in schimb am fost de cateva ori pe acolo, asa in trecere… Basilica di San Pietro merita vazuta. Voi incheia zicand ca sunt mereu cutremurat de simplitiatea cu care spune „Buna ziua!” sau „Pofta buna!”. Cat despre altele le tin pentru mine. Pace tie!

    • Edi, să scrii despre Matteo Renzi (nu știam cine e, dar am aflat că e prim-ministru al Italiei). Am citit ceva pe blogul tău despre el, dar mi-ar prinde bine să-mi zici mai multe.

      Cred că e altfel să respiri același aer cu papa decât să fii la o distanță substanțială de el (mai ales dogmatic). E un avantaj pe care îl ai și care la tine se transformă mereu în ceva… moldovenesc (în cel mai bun sens posibil), fiindcă nu știu cum să numesc altfel acel ceva specific ție. 😉

  9. Sa zicem ca ieri prea fericitul patriarh Daniel, la ora sapte dimineata, a tinut o slujba in catedrala patriarhala in fata a 500 de parlamentari. Si in predica sa a vorbit despre coruptie si pacat, despre saracie si impetrirea inimii, despre avantaje si privilegii, dezavantaje si marginalizare, etc. Si apoi sa zicem ca, tot ieri, pe la ora 11 dimineata, tot prea fericitul patriarh Daniel s-a intalnit intre patru ochi timp de 52 de minute cu presedintele american Barack Obama. Si in intalnirea lor au vorbit despre saracie si foamete, despre migratie si libertate, etc.Apoi in fata a zeci de fotografi au schimbat cadouri simbolice. Ei bine, toate acestea s-au intamplat nu la Bucuresti, ci la Roma. Nu cu patriarhul Daniel, nu cu presedintele uniunii baptiste (nu stiu cine e) sau a altui cult, ci cu Papa Francesco. Nu stiu daca cei 500 de parlamentari s-au intors acasa asa cum au venit. Nu stiu ce simte Obama acum. Ziceam si eu.

    Intr-o zi, poate am sa-ti scriu despre Matteo Renzi. Despre „nebunia” lui de a merge in fiecare saptamana intr-o scoala generala. Cele bune!

    • Asta poate explica in buna masura de ce deseori anticrestinismul se confunda cu anticatolicismul si nu cu antiortodoxismul sau antibaptismul. Poate ca de asta multi detractori ai crestinismului se multumesc sa arunce cu noroi DOAR in papalitate si pe istoria Bisericii catolice.

      Altfel, eu raman ortodox convins.

Spune-ți părerea