Sacrificiul suprem (2001)

Dacă n-ar fi fost un film bazat pe fapte reale – există și un roman scris tocmai de către unul dintre protagoniști (Ernest Gordon[1]) și care constituie punctul de plecare al ecranizării –, mai că aș zice că nu ar fi meritat nicio atenție. Nu de alta, dar ar risca să fie catalogat, ca pe vremea lui Dostoievski, drept nerealist. În vremea noastră, am spune că-i lipsește verosimilitatea, că nu e credibil. Cum, chiar așa să fi fost?

Să încep însă cu începutul. E vorba despre niște soldați britanici capturați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și care sunt duși într-un lagăr din Thailanda. Aici li se cere să construiască o cale ferată, însă condițiile prizonieratului lor sunt foarte aspre. Mâncarea e puțină, munca e istovitoare, iar gardienii sunt oameni pentru care „o viață nu valorează nici măcar cât o pană”.

În tabăra de concentrare, se coagulează rapid două tipuri de răspuns la violența și răutatea soldaților japonezi: iertarea și răzbunarea. Firește că, în primă fază, iertarea pare din afară mult mai la îndemână și mai confortabilă. Pare infinit mai simplu să taci și să înghiți, dacă oricum nu poți riposta. Mai că seamănă a lașitate.

Desfășurarea evenimentelor va infirma însă această primă impresie. Pe parcurs, cei care iartă trebuie să-și arate consecvența prin atitudini care presupun un curaj nemaipomenit, perseverență, credință, mărinimie.

În esență, adepții iertării vor să trăiască niște ziceri biblice. Nu se face mare caz de creștinism, de dogmă bisericească, de nevoia de a trăi exemplar ori de cine mai știe ce heirupisme cu caracter propagandistic triumfalist. Sunt menționate, în schimb, câteva „reguli” de conduită care, într-un lagăr de concentrare, capătă noi înțelesuri: iubește-ți vrăjmașul, răsplătește răul cu bine, întoarce și celălalt obraz. Iar protagoniștii vor avea ocazii berechet să le pună în aplicare.

Privitorul este invitat să empatizeze alternativ și cu tabăra răzbunătorilor, care nu vor altceva decât o aplicare justă a legii talionului: ochi pentru ochi. Pentru ei fundamentală este dreptatea, iar dacă e să ne punem puțin în pielea lor, de ce să nu recunoaștem, am prefera s-o vedem înfăptuită în timpul vieții noastre.

Dar filmul nu se mulțumește cu atât, ci înfățișează și argumentele deosebit de puternice ale celor care aleg să ierte. Una dintre cele mai imposibil de înțeles situații este aceea când se întâmplă ca un prizonier să-și asume o vină care nu-i aparține. În condițiile în care samavolnicia japoneză le era deja tovarăș zilnic de viață, aceste gesturi profund altruiste capătă aura unor acțiuni nebunești.

Și totuși, măreția lor, gratuitatea, generozitatea acestor fapte le conferă o demnitate cristică, un nimb supraomenesc. Înălțimea la care se ridică acești oameni prin sacrificiul lor irațional și lipsit de orice egoism e atât de mare încât se suspendă posibilitatea de a empatiza cu dăruirea lor.

În fața acestor purtări, privitorului nu are de ales decât fie să le conteste veridicitatea, fie să le admire grandoarea. Explicații nu prea există, iar cine încearcă totuși să le explice – indiferent dacă pentru a le augumenta sau diminua însemnătatea – devine greu de crezut datorită poziției sale exterioare evenimentelor.

Nu am intrat în amănuntele firului epic pentru că există o întreagă țesătură de conflicte, pe nivele de gravitate diferite, care s-ar regăsi sărăcite semnificativ într-un rezumat de câteva rânduri. Pentru o perspectivă edificatoare, filmul musai văzut.

Nici nevoia de dreptate, nici atitudinea iertătoare nu stagnează într-un imobilism tezist și insipid. Dimpotrivă, există o dinamică a vieții prizonierilor care îi determină să-și reevalueze continuu motivațiile și predispozițiile. Nu o dată, luptătorii dreptății intră în conflict deschis cu promotorii iertării.

Interesant e însă că, în final, fiecare dintre tabere se regăsește mai întărită în propriile convingeri. Iar autorii filmului nu trag vreo concluzie părtinitoare, nu se grăbesc să devină dăscăloși. Libertatea de opțiune a personajelor este respectată și tratată cu toată seriozitatea. Reiese detul de lămurit că până și cele mai crunte experiențe de viață pot fi evaluate de pe poziții contrare la fel de justificate – la nivel de raționament. Diferențele se înregistrează în alt plan, cel al credințelor transcendente.

În urma evenimentelor petrecute în acel lagăr, Ernest Gordon, unul dintre prizonieri, a îmbrățișat o vocație preoțească, devenind capelan al Universității Princeton, iar unul dintre gardieni (translatorul, Takashi Nagase pe numele lui) s-a făcut călugăr budhist. E interesant cum acele pilde de trăire jertfitoare nu l-au determinat pe japonez să îmbrățișeze credința creștină, ci l-au trimis către una dintre cele două religii majore ale culturii sale.

Indiferent dacă acestor gesturi li se acordă un sens creștin explicit – așa cum sugerează eroii filmului – sau nu, ele se înscriu într-o galerie a faptelor nobile la care doar o mică parte a omenirii a avut acces vreodată. Ele devin reprezentative fiindcă stabilesc repere în ce privește capacitatea umană de a face lucruri bune și altruiste, oricât de relativiste ar fi criteriile cu care le-am măsura.


[1] Inițial, cartea s-a numit Miracle on the River Kwai (a nu se confunda cu Bridge on the River Kwai, după romanul lui Pierre Boule, care, de asemenea, a fost ecranizat), ulterior autorul schimbându-i titlul în To End All Wars.

Anunțuri

Un gând despre “Sacrificiul suprem (2001)

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s