Până unde ține creștinismul în dialogurile „pe net”?

 

(Sursa)
(Sursa)

Am văzut nenumărate situații conflictuale care porneau de la te miri ce pretext ultra-hyper-spiritual. Începeau oamenii pe un ton cucernic să spună fraze pompoase, care părea debitate pe cele mai înalte culmi ale sfințeniei, aduse din aerul cel mai sacrosanct.

Și se întâmpla ca vreunul dintre interlocutori – intenționat sau nu – să vină cu o chestie mai șuie, care tulbura armonia… divină. Uneori era provocare în toată regula, alteori era doar o întrebare ce atenta involuntar la „vacile sfinte” ale „evlavioșilor”.

La început, respectivul este tratat cu versete, cu îndemnuri duhovnicești, cu citate înțelepte, că poate-i trece. E înconjurat cu toate cataplasmele pioase, doar-doar s-o lecui omul și-o tăcea din gură.

Dacă nu ține, tonul se asprește și este trecut numaidecât în rândul păcătoșilor, e îndemnat să se pocăiască, să mai dea pe la biserică, să facă diverse cure de tratament religios care să-i primenească sufletul spurcat.

Dacă nici asta nu funcționează și omul se încăpățânează să-și susțină ideea (i.e. să nu-și recunoască păcătoșenia!), atunci cenzura și precauțiile cad rând pe rând, iar „evlavioșii” se dezlănțuie într-o beție de invective fără limită și, adesea, fără logică.

Aici găsește de-a valma sfinte anateme rostite pe ton profetic căutat și sudălmi grosonale, îmbrăcate în straie penibil religioase. E etapa în care păcătosul incurabil este demonizat și, odată văzut astfel, poate fi bălăcărit fără rețineri și fără mustrări de conștiință.

Unii, care ați participat la astfel de schimburi de replici, s-ar putea să spuneți că există agitatori de meserie care își merită soarta. N-am de gând să contrazic pe nimeni, fiindcă nu ăsta-i subiectul. Dar nu pot să nu remarc câteva aspecte, după cum urmează.

Mai întâi, e fascinant și dezolant cum haina evlaviei se transformă într-un mop de terfelit preopinentul, încât tot să te străduiești, nu mai observi nicicum că ar fi fost vreo țesătură aleasă sau că ar avea o croială înduhovnicită.

Pe urmă, cred că (și considerați că asta-i orbirea mea, dacă nu împărtășiți această convingere) nici măcar unul dintre „cucernicii” dezlănțuiți n-ar avea neobrăzarea să se adreseze celor bălăcăriți în aceiași termeni, dacă s-ar afla față în față și ar mai avea și martori. Există o doză de „curaj” pe care evlavioșii îl găsesc numai cât sunt „pe net”.Citește mai mult »

Reclame