Lupta cu genealogia

Sursa
Sursa

Ticăloasă strategie să te legi de genealogia cuiva atunci când vrei să-l calomniezi. E știut faptul că familii foarte onorabile au crescut pramatii și tirani. După cum, din familii fără speranță, au ieșit oameni de toată isprava.

În comunism, era foarte importantă „originea sănătoasă” a activiștilor. Unii erau în stare să-și schimbe numele și să-și renege familiile pentru a-și garanta o ascensiune cât mai rapidă și mai durabilă. Genealogia era folosită ca metodă de șantaj.

În condițiile în care știm toate astea, mi se pare o dovadă de mârlănie să invoci familia cuiva pentru a-l denigra – în lipsă de alte dovezi mai concludente. Totuși, metoda se practică încă și cei care recurg la ea nu sunt doar foștii activiști (pe care i-am putea suspecta că nu se pot dezbăra de vechile năravuri).

Ruptura dintre părinți și copii, chiar dacă există, nu este însă absolută. E suficientă cât să nu permită calomnii gratuite. Dar există și niște lucruri care se moștenesc, chiar dacă ele nu țin neapărat de ideologie, moralitate sau orientare politică. Iar aceste lucruri e util să fie cunoscute și asumate.

La cât de mare pare prăpastia dintre generații în vremurile noastre și, având în vedere că se cultivă asiduu un fel de independență genetică față de predecesori, sunt mari șanse ca informații esențiale să treacă neobservate.

De pildă, medicii care fac consultații mai ample întreabă despre „antecedente heredo-colaterale”, adică boli cu potențial de transimtere ereditară: diabet, boli cardio-vasculare, unele tipuri de cancere etc.

Dacă pentru sănătatea fizică există astfel de informații folositoare, e ușor de dovedit prin exemple că așa stau lucrurile și în alte planuri ale existenței. Nu chiar degeaba se tem cei care au alcoolici în familie că ar putea să cadă în aceeași patimă, de exemplu.Citește mai mult »

Anunțuri

Ricardo Kaká – Presente de Deus

Acest text s-ar fi putut întitula: „Anormalitatea normalității sub dictatura toleranței”, fiindcă, deși nu conține decât niște elemente banale, în contextul secularizant al vânătorii de simboluri creștine, acestea devin demne de atenție.

Ricardo Kaká e fotbalistul care, atunci când a câștigat Champions League (cu AC Milan), a îngenucheat pe gazon și a început să se roage. Pe tricou avea imprimat mesajul: I belong to Jesus. Manifestarea lui a fost interpretată în cheie ironică și, la un moment dat, se vorbea despre interzicerea rugăciunilor pe terenul de fotbal și a tricourilor cu mesaje religioase.

Kaká a înregistrat însă un cântec în care credința lui în Dumnezeu este afirmată fățiș. În fapt, e doar un gest de normalitate, căci, după cum ni se spune, avem deplina libertate a conștiinței. Ceea ce face ca manifestarea lui să devină excepținoală este tocmai reacția ostilă pe care a stârnit-o la Atena, în 2007. Dictatura toleranței îl transformă într-un personaj cu adevărat curajos.

Fotbalistul brazilian este însă consecvent și neabătut în credința lui. În momentul în care a aflat că un coleg de breaslă de la Barcelona suferă de o tumoare hepatică, a venit cu îndemnul: „să ne rugăm pentru Abidal”.

De altfel, printre fotbaliștii brazilieni, nu sunt chiar puțini cei care vorbesc despre credința lor: Rivaldo, Tafarell, Cacau sau Edmilson sunt numai câteva exemple mai celebre dintr-o listă mult mai cuprinzătoare. Der Spiegel le-a și dedicat un articol consistent. Găsiți o listă mai eterogenă sub aspect etnic aici.

Vorbiți între voi în status-uri de FB, tweets, postări de blog…

Sursa
Sursa

Mă surprind uneori tentat să inserez (ca prostu’!) în dialogurile „pe viu” replici de genul „am postat eu pe facebook” sau „am scris pe blog despre…”. De parcă interlocutorii ar fi datori să-mi citească toate înțelepciunile cu care îmi împănez prezența în social-media.

Am văzut acest nărav și la alții. Zici că suntem niște clasici în viață care trimitem la propria bibliografie. Ne cităm pe noi înșine ca și cum am vorbi despre alții. Sau cum se cita în vremuri nu demult apuse din „tovarășii” conducători iubiți. Suntem niște „somnități”.

După mintea mea, sportul ăsta nu-i prea sănătos. Are multe cusururi. Aleg la întâmplare câteva. De pildă, dialogul se condiționează în mod stânjenitor de faptul că omul din fața noastră ne citește sau nu ne citește pe facebook.

Pe urmă, ca și cum comunicarea nu ar fi în sine un exercițiu dificil, mai introducem și link-uri în discuții, ca să complicăm o dată în plus dialogul.

Ar mai fi apoi și faptul că impunem prin astfel de reflexe obligativitatea ca prietenii să ne urmărească pas cu pas fiecare gest din spațiul virtual, ca un fel de prelungire a interesului pe care-l manifestă pentru prea-importantele noastre persoane.

Ce să mai spunem despre situația în care postarea de pe blog sau status-ul de facebook se îmbogățește și cu un cârnaț de zeci de comentarii care, măcar în parte, constituie nuanțări ale ideii inițiale, iar interlocutorul care nu are habar de acele schimburi de replici ar trebui să parcurgă calvarul unor lecturi ample ca să poată înțelege ce culmi ale rafinamentului dialogal am atins? Și ce profunzimi ne macină intelectul.Citește mai mult »

De ziua „marelui Will” (la 450 de ani de la naștere)

Sursa
Sursa

M-a lovit la un moment dat ideea să verific câte titluri de romane sau scrieri celebre aș putea identifica, fără prea mare efort, ca fiind inspirate din opera lui William Shakespeare. Cum însă există google, am zis că-i mai simplu să caut și n-am căutat degeaba.

Vă dau numai câteva exemple: Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck, Zgomotul și furia – William Faulkner, Minunata lume nouă – Aldous Huxley, Mâine în bătălie să te gândești la mine – Javier Marias. Dacă aruncați un ochi pe lista asta de pe wiki, veți găsi și filme sau cântece cu titluri luate din Shakespeare. O întreagă cultură ce reunește nume precum: Sting, Pink Floyd, Ray Bradbury, Borges, Graham Greene, Agatha Christie, Alfred Hitchcock, Orson Wells etc. Să nu-l uităm nici pe Nae Caranfil cu Restul e tăcere, replică din Hamlet.

Lista ecranizărilor după piesele lui Shakespeare este luuungă și, sunt convins, nu cuprinde tot ce a produs industria de film a lumii. Cel mai proaspăt mi-e acum în minte rolul lui Al Pacino în Neguțătorul din Veneția sau Mel Gibson în Hamlet. Dar există o grămadă de alți actori ce și-au legat numele de memorabile roluri shakesperiene, în abordări mai tradiționale sau mai actualizate (cum e, de pildă, Romeo + Julieta cu Dicaprio).

În ciuda faptului că intră în mentalul nostru colectiv pe toate căile posibile și adesea fără să știm că s-a întâmplat, Shakespeare rămâne un personaj istoric controversat. Totuși, se pare că cei care susțin că a existat un singur om și autor cu acest nume sunt mai numeroși decât cei care susțin că ar fi vorba despre un personaj fictiv sub numele căruia se ascunde altcineva sau un grup de autori.

Țiu minte că, în adolescență, am citit la Wurmbrand (dar nu am idee în ce carte) că el recomanda următoarea „cură” de lecturi zilnice: o pagină din Scriptură și o pagină din Shakespeare. Prima, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, iar a doua, pentru a cunoaște omul.Citește mai mult »

„Cristos a înviat!” (pe sârbește)

Michael Card – „Why?” / Cătălin Lata – „De ce?”

Why?

Why did it have to be a friend
Who chose to betray the Lord?
Why did he use a kiss to show them?
That’s not what a kiss is for.
Only a friend can betray a friend,
A stranger has nothing to gain.
And only a friend comes close enough
To ever cause so much pain.

And why did there have to be a thorny
Crown pressed upon His head?
It should have been a royal one
Made of jewels and gold instead.
It had to be a crown of thorns
Because in this life that we live
For all who seek to love, a thorn
Is all the world has to give.

And why did it have to be
A heavy cross He was made to bare?
And why did they nail His feet and hands?
When his love would have held Him there.
It was a cross for on a cross
A thief was supposed to pay.
And Jesus had come into the world
To steal every heart away.

Și varianta în română (în interpretarea lui Cătălin Lata):Citește mai mult »

Ce ratăm de sărbători

El Greco - Învierea (sursa)
El Greco – Învierea (sursa)

N-am pretenții de diagnostician, dar risc câteva considerații despre niște lipsuri care ne influențează percepția pe care o avem despre evenimentele din viața lui Isus Cristos.

Șocul

Fără să mă pot lăuda că înțeleg, mai degrabă intuiesc că există un abis teologic și rațional atunci când vine vorba despre întruparea lui Dumnezeu – de pildă, capitolul 1 din Evanghelia lui Ioan. Cel mai firesc și coerent au reacționat la acest eveniment scandalos ucigașii lui Isus.

Se vede că și rafinamentul logic al grecilor a fost violentat de „absurditățile” proclamate de Pavel. Poate că ei ar fi fost mai toleranți, dar erau la fel de contrariați de ideea prezenței Dumnezeului în lume, în chip omenesc.

Icoana și Euharistia (în varianta ei sacramentalistă) încearcă să recapituleze descrierea simbolică a acestui abis în care mintea umană se smintește. Crezul creștin face același lucru, dar în propoziții cât de cât logice (deși, ce logică poate admite Sf. Treime?).

Creștinismul raționalizat – în formele lui populare – a pierdut mult din grandoarea acestui abis, din dimensiunea cosmică a acestui scandal al Întrupării. Isus e adesea doar un „prietenaș” divin – ce o fi însemnând aia – uitându-se aproape de tot că era mult mai mult de atât. Adică, nu se uită din punct de vedere tehnic că era Dumnezeu, dar se pierde acea tulburare în fața neînțelesului.

Prea frecvent creștinii evanghelici se exprimă de parcă ar fi înțeles taina Sfintei Treimi (numită, pentru uzul academic, Trinitate), neputând sesiza blocajul rațiunii în fața acelei Ființe care se manifestă în trei ipostasuri distincte. Excesul de conceptualizare și repetiția unor cuvinte cheie a atenuat scandalul și improbabilitatea (logică) a marilor idei. Se impune o luptă continuă împotriva banalizării lor prin folosință neglijentă.

Trivializarea pe care societatea o aplică creștinismului cu tot ce are el mai sfânt are partea ei de contribuție creștină. De pildă, un Dumnezeu comisar de moravuri (cum adesea apare zugrăvit chiar în biserici) e unul mult diminuat și desfigurat. E important de reținut că nu contează doar cât de frumos poți vorbi despre Dumnezeu la biserică și în expunerile teoretice, ci și ce fel de mesaj despre Dumnezeu întruchipezi prin atitudini și comportamente.

GrozăviaCitește mai mult »

Pentru uzul traducătorilor evanghelici (2)

Editura Casa Cărţii

(Sursa imaginii) (Sursa imaginii)

Continuăm postările ce au ca subiect traducerea deficitară a unor termeni. Azi vă propunem 5 cuvinte care dau de furcă mai ales editorilor, în condiţiile în care unii traducători (nu puţini) optează pentru cea mai facilă soluţie – fie calchierea nefericită şi ilogică, fie aleg primul şi cel mai asemănător cuvânt din limba română.

to result in (something) – cel mai neinspirat mod de a traduce este: a rezulta în. Deşi această variantă este tot mai frecvent întâlnită, chiar şi în limba engleză sensul trimite mai degrabă la ideea de a realiza, a produce, a genera, a cauza. Aşadar, cele mai potrivite traduceri (care pot varia contextual) sunt: a avea drept consecinţă/rezultat, a se concretiza în, a duce la, a se solda cu etc.

to fail (to…) – tradus, de obicei, prin: a eşua, a falimenta. Tot mai…

Vezi articol original 330 de cuvinte mai mult

Mitul tehnocratului izbăvitor

(Sursa)
(Sursa)

Guvernele formate din tehnocrați sunt mult râvnite și elogiate, fiind socotite adesea un fel de alternativă de tip panaceu la guvernele politice corupte, nefuncționale și absolut odioase pe care trebuie să le îndurăm.

În contrast cu incompetenții și ticăloșii care ne conduc ar fi, așadar, tehnocrații, acei specialiști ideali, lipsiți de interese meschine, performanți până la cer și înapoi. Adevărați îngeri fără transcendent coborâți din înaltele sfere ale specialităților pe care le stăpânesc aproape la perfecție.

Specialistul prin excelență este, dacă urmăm acest raționament, un computer, o mașinărie fără inimă, toată numai creier, aptă să funcționeze zi și noapte, imparțială, precisă, neinfluențabilă, robustă, fiabilă etc.

Dar experiențe banale precum blocarea unui ATM sau „refuzul” unui scaner de a citi codul unui produs ne pun față în față cu multiplele frustrări pe care le poate genera o mașinărie lipsită de imaginație și de alternative creative. Despre relația cu computerul nici să nu mai vorbim. Câți nu l-ați fi aruncat pe geam dacă nu vă gândeați la paguba înregistrată?

Așadar, specialistul prin excelență ar trebui să aibă și un dram de imaginație, ca să poată ieși din situații neprevăzute și să rezolve problemele noi pe care le întâlnește în situații de viață concrete.

Totuși, mai rămân câteva lucruri de rezolvat. De pildă, imaginația poate fi folosită atât pentru a concepe lucruri bune, cât și pentru a concepe lucruri rele. Dacă ATM-ul a înghițit cardul fără să dea bani, soluția așteptată, de orice beneficiar normal la cap, e să i se restituie obiectul cu pricina și, pe deasupra, să îi rămână banii în cont.

Ni se pare corect să fie așa, adică moral. Citește mai mult »

Uși închise, uși batante – dialogul continuă

By Shahram Sharif (sursa)
By Shahram Sharif (sursa)

Dintre păcatele pe care mi le găsește Dorin, îmi mărturiesc mai cu seamă pe acela de a fi citit într-o altă cheie ceea ce spunea el. (Dorine, nu mă identific cu vânzătoarea, ci, dacă îmi cauți un loc, sunt „băiatul” ce face comisioane la băcănie sau vreun contrabandist din magazie, dar la ghișeu n-ai să mă vezi!) Cum nu l-am citit pe Levi Strauss, am subînțeles doar că o comunitate închisă ar fi una impermeabilă la schimbul cu societatea în mijlocul căreia se află și la valorile ei curente.

Există însă aici două paliere ale discuției, dacă sesizez eu corect. Unul ar fi cel al marilor valori ale societății umane și atunci, într-adevăr, comunitatea evanghelică – în părțile ei accesibile mie – se dovește în bună măsură închisă. Dar e și un palier al valorilor curente ale societății, cele propagate de facto prin toate mijloacele disponibile într-o anumită epocă. În această privință, așa cum arătam în text, comunitatea evanghelică a fost deosebit de permeabilă (chiar fără intenție).

Exemplele pe care le-am invocat și elitismul pe care l-am semnalat au de-a face cu acest tip de societate, care își impune valorile asupra prezentului. Îmi pare că și comunitățile evanghelice se comportă adesea de parcă și-ar fi pierdut reperele și preiau criterii „din lume”.

Trebuie remarcat că la nivelul societății românești, creatorii de cultură nu mai reprezintă de o bună bucată de vreme niște repere larg acceptate. Fie prin pactul neinspirat cu politica, fie prin aluviunile mediatice degenerate, creatorii de cultură sunt niște marginali percepuți mai degrabă ca o pretinsă elită de moftangii și de ciudați. (A se vedea cazul TVR Cultural, audiențele emisiunilor de cultură, tirajele revistelor etc.) Au și ei păcatele lor, nu ne putem plânge, dar acum nu acesta e subiectul în discuție.

Tinerii – care sunt probabil cei mai reprezentativi când vine vorba despre identificarea unor modele – nu se prea duc spre elitele culturale, ci, cel mult, spre cele strict tehnocrate, întruchipate de profesioniști deosebiți, dacă nu se orientează de-a dreptul către personaje dubioase, găunoase moral și fără vreun merit profesional cuantificabil.

Or, elite validate prin popularitate și mediatizare există și în sânul comunităților evanghelice, la fel ca în mediile seculare. Aceasta era teza pe care o susțineam. Dar, ca să spun și ceea ce n-am zis, eu nu consider că popularitatea în sine e suficientă pentru a valida. Deci ceea ce am făcut a fost să prezint o imagine, nu să-mi expun crezul.

Dacă e să-mi expun crezul, atunci susțin că (și aici se prea poate să fiu în dezacord cu Dorin) nu consider necesar ca această comunitate evanghelică „închisă” să fie și generatoare de cultură – de mare cultură, mai exact.Citește mai mult »