Protestanții, catolicii și ironia istoriei

papa biserica norvegiei

În urmă cu 500 de ani, protestanții proaspăt născuți considerau, prin vocea principalului lor purtător de cuvânt de atunci – Martin Luther –, că Biserica Romei se afla în „robia babiloniană”. Erau multe critici care, pe drept cuvânt, se puteau aduce catolicismului, așa cum arăta el la vremea respectivă.

Ironic e însă faptul că azi, la doar câteva zile distanță, Biserica Catolică publică documentul Amoris Laetitia, în care papa și sinodul catolic pentru familie (desfășurat anii trecuți) resping categoric căsătoria religioasă între persoanele de același sex (și totodată resping orice posibilă comparație între căsătorie și parteneriatele homosexuale), în timp ce unul dintre sinoadele luterane ale Occidentului (e vorba despre cel norvegian) decide să își dea acordul pentru căsătoria religioasă între persoane de același sex. În norvegia, luteranismul a înlocuit catolicismul, care avea pe atunci o vechime de 600 de ani, iar pe urmă a primit (după 1700) o puternică infuzie de pietism (vezi aici mai multe informații).  Ironia e una amară, desigur.

Iată articolul în versiunea oficială în engleză (sublinierea îmi aparține) din documentul catolic Amoris Laetitia:

In discussing the dignity and mission of the family, the Synod Fathers observed that, „as for proposals to place unions between homosexual persons on the same level as marriage, there are absolutely no grounds for considering homosexual unions to be in any way similar or even remotely analogous to God’s plan for marriage and family”. It is unacceptable „that local Churches should be subjected to pressure in this matter and that international bodies should make financial aid to poor countries dependent on the introduction of laws to establish «marriage» between persons of the same sex”.

Merită menționat, în paranteză, că, după ce mulți moraliști s-au agitat și învolburat peste măsură în timpul sinodului catolic pe tema familiei, speculându-se mai ales că se va da liber la căsătoriile între persoane de același sex, raportul final al acestui sinod (cel care stă la baza exortației papei) a rămas fără ecouri, în condițiile în care reafirma valorile tradiționale ale familiei. Unde sunt scandalagii și apocalipticii când ai nevoie de ei?

Raportul oficial al deiciziei luteranilor norvegieni poate fi citit aici. Rețin doar următoarele lucruri (cu sublinierile mele):Citește mai mult »

Reclame

Îi admir pe catolici

 

(Sursa)
(Sursa)

Gânduri la aniversarea primului an de pontificat al Papei Francisc

Azi ascultam la Radio Maria o discuție între doi preoți. Unul dintre ei sublinia, la un moment dat, ideea că pe durata postului, e important să identifici o problemă anume unde ai dificultăți de autocontrol (între altele, vorbea despre navigare pe internet, shopping, televizor) și să postești tocmai în acele domenii specifice.

Mai mult decât atât, preotul zicea că e mai important să procedezi astfel chiar încălcând regulile tradiționale ale abstinenței culinare în post. Am mai auzit astfel de poziții publice care mută accentul de pe reguli generale pe cazuri specifice (chiar în detrimentul rânduielilor conscrate) susținute de către preoți și mi se pare că ele rezumă cumva ceva esențial din catolicism.

Desigur că eu privesc din afară, de la distanță, și în acest text nu-mi propun să descopăr fiece hibă care s-ar putea găsi catolicismului. Mă gândesc că sunt destule.

Dar nu pot să nu admir o biserică în care au loc și misticul, și activistul, și rigoristul (eventual autoflagelant), și laxistul cazuist, și carismaticul dănțuitor, și meditativul solitar, și politicianul diplomat, și analfabetul bigot. Dacă înțeleg eu corect partea bună din efortul catolicismului contemporan, atunci îmi pare că ei vor o biserică vie, nu una pură, nici una după modelul ideal (și imposibil!) al Bisericii primare.Citește mai mult »

Dictatura teologiei confesionale

(Sursa)
(Sursa)

 

Partidele politice mi se par a fi dintre structurile cele mai totalitare ale sistemului democratic. Nu ai voie să spui prea multe în afara liniei partidului, căci ești repede exmatriculat (mai ales atunci când partidul se ghidează nu după doctrine politice, ci după interese). Înțeleg că trebuie să fie și disciplină de partid, dar înregimentarea asta fără rest îmi dă fiori.

Cu atât mai mult, înregimentarea teologică confesională – obligatorie! – îmi dă fiori. Nu o dată mi s-a spus (și li s-a spus și altora în prezența mea) că „noi nu putem susține asta, fiindcă suntem evanghelici (i.e.: baptiști, penticostali etc.)”.

Pe de o parte, înțeleg această preocupare pentru puritatea gândirii teologice evanghelice. Dar, când vine vorba de adevăr și de sufletul omului, interesul pentru disciplina teologică confesională nu prea face cât o ceapă degerată.

Nu susțin că ar trebui să hălăduim pe tot maidanul teologic în căutare de trufandale și noutăți pe care să le asimilăm fără discernământ. Nici vorbă. Toată discuția următoare vă rog s-o plasați în zona credințelor ortodoxe – adică a celor împărtășite de creștinătate și socotite corecte.

Se întâmplă mereu ca oamenii să aibă întrebări și frământări care să atingă marginile posibilităților teologice dintr-o anumită confesiune (mai ales în confesiunile mai tinere). Exemple ar fi destule, de la cele de natură dogmatic-instituționale, până la probleme existențiale profunde.

Înțeleg stânjeneala de a nu avea răspunsuri care să satisfacă setea căutătorului autentic (nu vorbim de aventurieri aroganți aici). Dar nu înțeleg înțepeneala de a prefera să consideri că omul are o problemă pentru că e frământat mai degrabă decât să admiți limitele actuale ale tarlalei teologice.

E destul de bizar ca tocmai confesiunile în care se vorbește foarte mult despre creștinism ca relație, să ți se servească îndemnuri și limitări dogmatice. De asemenea, tocmai confesiunile care au la temelie ideea de biserică perpetuu în reformare par să se anchilozeze extrem de repede într-un sistem de afirmații doctrinare sau practici eclesiale agreate.Citește mai mult »

Beatificarea lui Ioan Paul al II-lea (Karol Wojtyla)

Beatificarea e o treaptă intermediară, înainte de canonizare. După beatificare, „candidatul” va purta titlul de fericit și va putea fi „ridicat la cinstea altarului” și comemorat în dioceza în care a viețuit și la cerere în alte dioceze. Abia după canonizare (deci când va defeni sfânt), va avea o dată fixă în toate calendarele catolice.

Desigur că va fi contat și vocea poporului care dorea ca procesul de canonizare a precedentului papă să fie cât mai scurt. Nu e vorba însă neapărat de un elan democratic sau de un simplu exercițiu de imagine al Vaticanului. Ci trebuie luat seama și că acest papă a fost, mai mult decât oricare altul, mereu în atenția mass-media din toată lumea. (La câtă râvnă dovedesc paparazzi, cu siguranță i-ar fi putut descoperi pete în cazier.) Prin urmare, vocea poporului constituie, totodată, o necesară atestare – din partea întregii Biserici – a vieții exemplare a fericitului Ioan Paul al II-lea.

Pentru a fi beatificat, era nevoie și de o minune care să poată fi atribuită lui Ioan Paul al II-lea. Pentru martiri (așa cum au fost episcopii greco-catolici din țările comuniste), martijarul în sine era suficient, nemaifiind nevoie și de un miracol certificat. În dreptul lui Ioan Paul al II-lea există mărturia unei călugărițe care s-a vindecat de Parkinson (tocmai boala de care suferea suveranul pontif).

Ridicarea la rang de fericit sau sfânt nu e o chestie facilă. Dosarele candidaților propuși sunt analizate pe îndelete de către Congregația pentru Cauzele Sfinților, proces care se întinde pe durata mai multor ani (și care, de obicei, nu începe mai devreme de 5 ani de la moartea celui pasibil de beatificare).

În cazul în care presupusul sfânt a murit de moarte naturală se observă următorii paşi:

  • Procesul este început de persoanele care au trăit în preajmă şi, ca atare, l-au cunoscut: parohia, congregaţia religioasă, comunitatea în care a locuit, etc.
  • Aceştia, numiţi „Actori”, desemnează o persoană adecvată care să facă cererea înaintea episcopului diecezan pentru a deschide ancheta diecezană pentru o posibilă canonizare. Cel care prezintă cererea este numit „Postulator al Cauzei” şi, dacă „Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor” (organismul Sfântului Scaun care se ocupă cu procesele de canonizare) îl confirmă, devine persoana de referinţă pentru această cauză. Ancheta nu poate începe mai devreme de 5 ani de la moarte (pentru a evita orice entuziasm de moment).  Citiți aici mai multe despre această procedură.

Datorită exceselor din trecut, Biserica Catolică este foarte atentă cum își validează sfinții sau cum certifică miracolele.

Filmulețul care urmează conține imagini de la alegerea cardinalului Karol Wojtyla ca papă, în 1978. El și-a luat numele de Ioan Paul al II-lea, după ce Ioan Paul I murise de puțină vreme în condiții suspecte, după un mandat de numai 33 de zile.

PS: Sunt îndatorat lui Come B. pentru consultanță.