Niște gentlemani de prin Irlanda

rt.com

Există un nărav recent aciuat care îi determină pe mulți să situeze orice eveniment frumos și demn de apreciere într-o zonă așa-zis „romantică” a existenței. Nu știu exact ce înțeleg respectivii prin acest termen, dar e limpede că îl asociază cu ceva plăcut, senin, reconfortant care contrastează cu prezentul eminamente „neromantic”.

Știu că atunci – rar – când mai scriu despre fotbal, risc să pierd o parte dintre cititori. Dar, după introducerea asta cu romantismul, probabil că am reușit să mai câștig atenția măcar a vreunui cititor. Așa că mă grăbesc să precizez că nu despre jocul ca atare vreau să fac vorbire, ci despre o atitudine umană.

Seara trecută, spre sfârșitul meciului dintre Spania și Irlanda (la Campionatul European de Fotbal), în timp ce echipa lor era condusă cu 4-0, suporterii irlandezi cântau și aplaudau spectacolul fotbalistic. Jocul. În mod dezinteresat, gratuit, ba chiar în ciuda circumstanțelor.

Unii ar spune că asta ține de epoca „romantică” a fotbalului. Fapt care mi se pare problematic. Adică ce? Astfel de manifestări sunt hărăzite uitării, epocilor apuse? Și unei admirații patetic-resemnate?

Oamenii ăia care aplaudau mi s-au părut cât se poate de vii, de reali. Dacă ei au putut (și erau câteva mii), de ce alții n-ar putea? De ce să fie oare numai o relicvă a unor atitudini desuete?

Prin însuși faptul că aceste gesturi sunt catalogate ca „romantice” sunt aruncate într-un registru al imposibilului, al neverosimilului. Chiar și în momentul când se petrec în imediata noastră vecinătate.

E ca și cum nu am vrea să avem de-a face cu ele de teamă să nu aflăm că sunt false. Haideți să presupunem că în suporterii irlandezi de pe stadion se umflase berea. Și că tot ce am văzut n-a fost decât o euforie bahică.

Ei bine, eu zic să bem și noi. Toți până la ultimul. Nu de alta, dar dacă acesta e efectul pe care-l obținem, am deveni mai suportabili, societatea ar căpata o aparență a normalității care poate că ne-ar face bine. Iar dacă, parafrazând, în alcool stă adevărul, probabil că în sufletul nostru suntem mulți ca irlandezii de pe stadion.

Oricum ar fi, prefer acest gen de apreciere senină, de bucurie ușor nătângă în locul pasiunii care e în stare să recurgă la violență, al patimii care orbește și care stârnește adversități ce se convertesc adesea în ură și, la limită, în crimă.

N-o să mă împac cu gândul că astfel de manifestări sunt „romantice”. Pentru că acei inși sunt contemporani cu noi. Locuiesc într-o țară cunoscută. Locuim pe același continent – e drept că ei, pe o insulă separată. Iar dacă au ceva în plus, sigur nu e o chestie supraumană, nu e un har suplimentar de care li se va fi făcut parte în virtutea poziției geografice.

Deci acel ceva ce există la ei probabil că e comunicabil, transmisibil, contagios, putându-se disemina și către alte zări. Problema îmi pare a fi mai degrabă aceea că binele e privit cu scepticism, e resimțit ca „romantic”, desuet, nefuncțional, inutil.

Chiar și pentru jurnaliști, asemenea gesturi sunt un impediment în calea popularității. Căci cine-i tâmpit să citească despre fapte bune și comportamente decente? Cum să faci trafic și rating cu vești bune și știri frumoase?

Dar acest soi de purtări prezintă totuși un mic avantaj: sunt insolite. Reprezintă o ciudățenie a naturii, a vieții. O rara avis a moravurilor contemporane. Iar asta stârnește o oarecare curiozitate. Poate că asta o fi șansa normalității să devină cât de cât vizibilă.

Una peste alta, îi prefer pe gentelmanii irlandezi, fie ei și beți, unor treji care se înjură, se calcă în picioare, să încaieră și se ucid doar pentru că așa-i moda și așa-s timpurile.

Publicitate