Cocorii-s tâmpiți?

luminous-landscape.com

Știu că nu se poartă și că pot cădea în păcatul patetismului. Dar nu mă pot abține. Momentul a fost prea neașteptat și frapant în economia faptelor din ultima vreme.

Era întuneric și, peste larma orașului în adormire, am auzit… zvon de păsări. Nu știam de unde vine. Gâște n-aveau cum fi prin preajmă, așa că am ridicat privirea și am văzut un cârd de cocori – cu V-ul caracteristic – pe fundalul cerului negru.

Nu ascund că mi-a trecut prin minte următoarea întrebare: de ce s-au întors în țara asta? Ca și când ei ar avea înțelepciunea să înțeleagă că țara noastră seamănă tot mai mult cu o cocină. Ca și când ar avea vreo vină că nu pricep că le-ar fi mai bine să stea departe. Sau să facă, repede, cale-ntoarsă.

Citește mai mult »

Anunțuri

Și bogat, și fudul

 

cartoonstock.com

La un moment dat, circula pe internet o poză cu niște grași (erau obezi, dar n-avem voie să le zicem astfel, ca să nu-i jignim), cu niște lanțuguri povarnice atârnate de grumaji, care defilau în jurul unei piscine. Pentru toată lumea, ei reprezentau un fel de climax al îngâmfării parvenitismului. Atâta opulență de prost-gust frapa rămășițele noastre de modestie și, eventual, bună cuviință.

Nu e aici vorba, sper, de invidie, de răutate, ci mai degrabă de uluială, de o replică pe care decența o impune împotriva unor deviații. Cred că râsul pe care-l stârnesc e un fel de… râsu’-plânsu’, fiindcă, fără voia lor, respectivii sunt niște personaje triste. Această expunere ostentativă de podoabe e mai degrabă semnul absenței oricărei decențe decât al prosperității financiare.

Fără-ndoială însă că există și forme mai subtile de paradă și locuri mai comune în care efectele înavuțirii pot fi etalate. Nu doar milionarii (semi)analfabeți sunt vizitați de tentația trufiei. Nici măcar nu sunt ei cele mai facile victime.

În mrejele grandomaniei cad – parcă tot mai frecvent – oamenii care, altminteri, debordează de vervă creștină. Mă surprinde să văd mai ales în generația mea, tineri care, după ce au ajuns la un anumit statut economic, încep să privească de sus către… „prostime”. Cel mai lesne se vede acest lucru la progeniturile lor de bani gata, care, la nici 5 ani, au tot felul de „fițe”: ceas înainte să cunoască numerele, telefon înainte să știe să-l deschidă sau închidă etc.

Mămici preocupate să epateze cu cadouri colosale, tătici care se străduiesc să arunce bani cât mai mulți, ca să se vadă că au de unde, dom’le. N-ați auzit niciodată pe vreunul plângându-se că un obiect achiziționat costă „doar atâta”? Ei bine, există. Îi deranjează că trebuie să cheltuiască prea puțin, de vreme ce ei își permit… Și simt nevoia să spună asta public.Citește mai mult »

Criză de audiență la Realitatea

Ce faci când ești în criză de rating? Sau când vrei să ți-l crești? Păi, dai bani, ca Realitatea TV! E cea mai simplă și rudimentară metodă de a atrage privirile avide ale telespectatorului sărac și disperat. Nu pui însă condiții restrictive, fiindcă descurajezi poporul cu neuron mai neexersat. Așa că dai bani prin tragere la sorți. Poate pică pleașca pe mine, își zice omul și s-apucă să-și dea cu părerea despre guvern.

În esență, manevra asta vădește un dispreț profund față de telespectator. Cu toate că e prezentată ca o mare șansă. Sau poate tocmai de aceea. Nici Caritasul, nici cumpărătorii de voturi, nici FNI-ul n-au mizat pe altceva atunci când au venit cu cash pe la nasul populației.

Mesajul mi se pare că arată cam așa. Băi, prostalăilor, stați cu ochii lipiți de ecran toată ziua, noi facem bani căcălău, că vă băgăm reclame de să vă vină acru, iar din banii ăștia vă aruncăm și vouă, în scârbă, un ciont. Cum însă nu avem posibilitatea tehnică să vă lăsăm să vă sfâșiați voi ca să-l luați (și să facem iarăși rating și din asta), tragem la sorți. Părere voastră ne interesează cam cât o interesează pe Joiana evoluția indicilor bursieri sau cursul de schimb valutar. Însă concurența e acerbă și musai să ne creștem audiența! Puneți botul la momeală!

Nu uitați că această nouă „ofertă” vine pe urma câtorva mai anemice. Pesemne că alea n-au dat roade, iar oamenii sunt acum disperați să obțină ceva. Dacă mai punem la socoteală și trivializarea accelerată a buletinelor de știri de la Realitatea (alea de la Antena 3 sunt de mult timp așa), atunci avem o imagine îngrijorătoare. Fără manea nu mai merge, fraților. Așa că băgăm bani fără număr, fără număr, fără număr… pe gâtul prostimii!

Cum se discreditează un om – rețetă în 7 pași

 

http://www.hermes-press.com/

1. Se alege un exemplar care trebuie sacrificat. Desigur, el trebuie să fie public, ca să merite investiția te timp și de efort. Numai așa se poate face cu adevărat rating pe spinarea lui cocoșată.

2. Mai întâi, se găsesc niște guralivi care să-și dea cu părerea despre personajul ce urmează a fi compromis. Cum se face asta? Simplu: se vâră microfonul sub nasul vreunu chefliu sau vântură-lume – poate fi și puțin cherchelit, ba chiar e recomandabil. Sau poate fi doar teribil de înverșunat. Interlocutorul de ocazie nu trebuie să aibă nimic altceva decât o furie oarbă, o lehamite sau o idee fixă împotriva cobaiului nostru. Faptul că sentimentul sau ideea lui au sau nu acoperire în realitatea propriu-zisă nu importă în acest punct.

3. După ce individul (indivizii) își varsă năduful, este prezentat pe un post de televiziune (de obicei pe cel care orchestrează acțiunea).

Aici intervine arta de a construi materialul filmat. Niciodată nu se începe cu cârcotașul, nici nu se aduc contraargumente la ceea ce spune el. Trebuie, în aparență, tratat doar ca o voce din popor – el e omul simplu (divinizatul om simplu!). În realitate însă, dacă replica lui e inserată la finalul unei știri sau al unui reportaj despre personajul ce trebuie compromis (să-i spunem COMPY), efectul este garantat. Nimeni nu poate zice că a fost luat prea în serios, de vreme ce nu s-a dat curs balivernelor debitate de individul indispus. Dar lumea va rămâne cu replica lui în minte. Asta va funcționa ca impresie finală de pe urma știrii. Nici nu trebuie mai mult deocamdată. E suficient să se sădească în mintea telespectatorului sămânța îndoielii.Citește mai mult »

Experiența definitorie

Pentru orice evanghelic autentic, experienţa convertirii este una fundamentală și definitorie. Fără această experiență inaugurală, nimic altceva nu există. Dar această trăire nu poate fi confirmată din exterior, ci e certificată, în miezul ei, exclusiv subiectiv. Desigur că există totuși și niște mijloace obiective de evaluare, însă ele nu pot oferi garanții ultime și incontestabile. Credinciosul care a trecut printr-o schimbare lăuntrică radicală e, de cele mai multe ori, un spectacol – în sensul bun – pentru cei din jurul său, care pot depune mărturie cu privire la transformările drastice care s-au produs în comportamentul lui.

Așadar, dovada indiscutabilă a acestei experiențe esențiale este mărturia pe care o depune cel care a avut parte de ea. Fără această adeverire subiectivă – uneori atestată de către terți, alteori nu – tot procesul de încreștinare (pe linie evanghelică) nu are niciun temei și nici nu poate fi inițiat. Botezul, la baptiști, penticostali și alte confesiuni similare trebuie precedat de experiența convertirii (a „nașterii din nou” – în engleză, există sintagma „born-again christians”).

Practic, accesul în creștinism pe poarta evanghelică este condiționat de metanoia* aspirantului. Chiar dacă botezul survine, în mod normal, după acel moment decisiv, el nu este întotdeauna considerat și absolut necesar în vederea mântuirii. E cazul celor care decedează în intervalul dintre convertire și actul baptismal. Prin urmare, experienţa respectivă este învestită cu o însemnătate covârșitoare, fiind socotită uneori suficientă în sine pentru a introduce un păgân în Biserică și pentru a-i garanta mântuirea sufletului.

Firește că există și o justificare dogmatică a acestei experiențe, însă dogma nu o poate nici garanta, nici infirma, ci doar explica. Putem afla multe despre necesitatea convertirii, despre temeiurile biblice ale importanței ce i se acordă, despre semnificațiile și consecinţele ei. Însă experiența ca atare e una individuală, netransmisibilă, unică.Citește mai mult »

Dansând pe ritm de tsunami

 

intranet.adm.schoolofvisualarts.edu

E bizară lumea noastră. O știm cu toții. Doar că uneori se străvede, printre articulațiile sfâșiate ale măștilor bunei purtări, chipul hidos al unei lumi de care ne rușinăm. De fapt, sunt optimist spunând asta. Căci noi, în realitate, nu mai avem rușine, ni s-a atrofiat capacitatea de a ne rușina.

Când ne lovesc nenorocirile – pe care acum le putem „trăi” global –, atunci transpare câte ceva din realitatea societății pe care o întreținem și ale cărei produse suntem totodată. Aceste „evenimente” nu ne parvin decât mediat. Iar aici se dovedește că televiziunile pot fi, la urma urmei, de un oarecare folos. Cel mai recent exemplu: Japonia.

Începe așadar transmisia. Glasul prezentatorului e mai grav sau mai panicat, după firea fiecăruia. Unii sunt mai reținuți și comentează sobru și prudent, alții, mai sentimentali, se îngrozesc, strigă, exclamă. Imaginile oricum vorbesc aproape de la sine. Tocmai de aceea, pe nimeni nu interesează cu adevărat și dacă prezentatorul e mai incoerent.

Oamenii sunt copleșiți de catastrofa care se derulează chiar sub ochii lor. Nu le vine să creadă. Își amintesc de moarte, de neamuri din țări străine. Se gândesc la viitor, la familie, la suflet, poate. Unii se întreabă de ce, fiindcă nu pot adminte atâta lipsă de sens. Alții încep dăscăloși să-și explice cum că păcătoșii așa pățesc. Pe când neprihăniții scapă.Citește mai mult »

Să râdem cu traducătorii (1)

toonpool.com

Textele care urmează sunt autentice. Vi le prezint nu ca să-mi bat joc de iscusința traducătorilor, ci pentru a atrage atenția asupra superficialităţii cu care se lucrează (uneori? adesea?). Firește că oricine poate greși, însă există cărți – și acum mă refer doar la cele la care am lucrat – în care „greșelile” sunt prea numeroase pentru a fi simple erori datorate neatenției. Nu voi da nume, nici trimiteri bibliografice, tocmai pentru a nu leza persoanele celor răspunzători de aceste perle.

Din fericire, cărțile n-au ajuns în halul ăsta la cititori. Grație mâinilor prin care au trecut, s-a reușit – adesea numai în parte – ameliorarea traducerilor brute. Concluzia evidentă e că mulți traducători au o mare problemă cu limba română. Ba chiar pare să fie vorba despre un conflict în toată legea.

Din păcate, n-am păstrat perle din toate traducerile la care am lucrat. Însă tot am material pentru vreo 10 postări. Mai adaug o singură precizare: uneori, aceste rateuri de limbă română se datorează exprimării cu totul neinspirate și aproape stupide a așa-zișilor autori. Cei mai mulți, desigur, americani.

De multe ori nu am rezistat ispitei și m-am apucat să comentez năstrușniciile pe care mi-a fost dat să le întâlnesc (comentariile mele sunt marcate cu paranteze drepte). Pentru început, câteva colosale și cutremurătoare imagini de pe front:

(Disclaimer: Orice asemănare cu Google Translate este pur accidentală.)

Doi soldaţi trecură grăbiţi pe lângă trăsura oprită, sprijinind pe un al treilea, a cărui labă sângerândă atârna de picior.

[Înțelegem că soldații au o labă, care, dintr-o eroare, unuia îi atârna de picior, deși, probabil, trebuia să îi atârne de gât sau de ureche.]Citește mai mult »

Drumuri de evitat (1)

Aceasta e porțiunea în discuție

Ca șofer ce mă aflu, oricât de sporadic m-aș sui la volanul mașinii, m-am gândit că n-ar fi rea ideea să dau de știre și altor „colegi de trafic” unde găsesc drumuri în stare foarte proastă.

Încep acest „serial” cu o surpriză urâtă de care am avut parte într-o seară cam ploiasă în Oradea natală. E vorba de B-dul Decebal, pe porțiunea dintre intersecția cu str. Primăriei și Grădina Zoologică. Șoseaua a fost tăiată în mai multe locuri de niște gropari de cabluri sau țevi și n-a fost recondiționată corespunzător. Plus că iarna a lăsat niște gropi în intersecția cu str. Cuza-Vodă, respectiv str. Vlădeasa, de simți până la inimă când le nimerești cu roata mașinii. Există mai multe rute ocolitoare, folosiți-le până nu aveți motive să regretați.

Prostitutio in integrum

 

spreadshirt.co.uk

Nu sunt deloc original cu acest titlu, ci l-am cules, cu ani buni în urmă, dintr-un număr al Academiei Cațavencu. Iar acum că m-am spovedit, pot să mă apuc de treabă.

E (iar) la modă, văd, dezbaterea privind legalizarea prostituției. Ori de câte ori vine vorba despre legiferarea unui viciu, tarele religioase ale națiunii se deșteaptă și își exhibă potențele rămase multă vreme în stare de adormire.

Într-o primă instanță, legalizarea prostituției n-ar fi decât o recunoaștere oficială a unei stări de fapt. Prostituate* există? Există! Au clienți? Au! Că altfel ar trebui să fie oligofrene fetele alea să stea unde le-am văzut nu demult, pe un frig de crapău pietrele. Știau ele că nu vor fi lăsate prea multă vreme să aștepte. Deci „boborul” creștin practică sporturi sexuale periculoase.

Foarte multă lume se scandalizează când vine vorba de această „profesie”. Nu trebuie legalizată prostituția, auzim, fiindcă noi suntem un popor creștin! Adică morala noastră, continuă argumentul, nu ne permite să consfințim prin lege dreptul prostituatelor de a-și practica îndeletnicirea. E de ajuns însă să te dai numai un pas în spate și perspectiva se schimbă, argumentul trebuie modificat substanțial.

Dacă morala creștină e atât de puternic impregnată în fibra noastră națională, n-ar fi de așteptat să ne oprească de la practicarea acestor vicii? Cum se face că acest popor, în covârșitoarea lui majoritate creștin, umblă la curve cu atâta fervoare încât e necesar să se pună problema legalizării bordelurilor? Aici cred că e punctul în care morala și activismul etic ar trebui să insiste să găsească un răspuns satisfăcător. Târfele nu sunt nici pe departe atât de apetisante încât să constituie o „ispită” irezistibilă și să poată fi socotite, astfel, principalele vinovate.Citește mai mult »

Plimbătorul de câini

cartoonstock.com

 

 

Nu cred să fiu singurul care, în copilărie, primea îndemnuri de genul: „Învață! Ce vrei, s-ajungi măturător de stradă?”. Mi-au trebuit ani întregi până să înțeleg că această profesie e una onorabilă. Fiindcă omul depune un efort pentru care este (răs)plătit. Cu siguranță nu e o meserie „curată” sau dezirabilă, însă alte cusururi nu văd să aibă.

Tot ani întregi mi-au trebuit până să sesizez un lucru elementar: că profesia de măturător de stradă e superioară, moralicește vorbind, celei de politician. Desigur că această afirmație poate fi susținută mai degrabă statistic. Și, firește, mă refer la politicienii din România, care și-au câștigat cu multă trudă și multă corupție această tristă faimă. Iertată îmi fie divagația.

Revin la oile mele. Mai precis la câinii mei. Căci profesia despre care vreau să fac vorbire are legătură cu patrupedele lătrătoare. „Plimbătorul de câini” (dog walker) mi se pare a fi una dintre cele mai bizare profesii sau îndeletniciri ale momentului. N-am nimic cu oamenii care prestează astfel de servicii, fiindcă sunt probabil nevoiți să mai facă și ei un ban în plus.

Însă găsesc că e halucinant unde s-a ajuns. Marii iubitori de animale, care nu mai pot de dragul câinilor proprii și personali, nu au vreme (sau vrere) să-și plimbe singuri potăile. Așa că plătesc pe unul care să facă treaba asta. Mi se pare mie sau e semn că inclusiv dragostea pentru animale e în declin?Citește mai mult »

Bunicule, care-i deosebirea dintre CPU și chipset?

 

toonpool.com

Dragu’ moșului, apăi CPU, la care-i zice amu și microprocesor, e un soi de creier – din care lipsește memoria. Adică el comandă ce trebuie făcut și când trebuie făcut. Chipsetu’ (sau poți să-i zici cipset) e ca un fel de… măduva spinării, care duce comenzile creierului către „periferice”.

Pe de altă parte, microprocesorul îl cumperi de unul singur, ca și cum ți-ai târgui un creier independent, dar chipsetu’ îți vine cu placa de bază, în coloana vertebrală, ca să zic așa. Deci nu-l poți alege separat.

Când nu merge CPU-ul, e comă în toată regula. Din asta îți revii numai dacă-l schimbi. Când nu merge chipsetu’ e ca și când te-ar lovi paralizia de la gât în jos. Ești treaz, dar nu mai poți mișca nimic. Din păcate, n-ai ce face, decât să schimbi toată șira spinării, cu măduvă cu tot.

Chestia asta cu tehnologia e/a devenit criminală. Incerc de mai multe luni să adun laolaltă un PC. Nu mă pricep, așa că i-am întrebat pe cei care se pricep. Am primit ajutor și le mulțumesc consultanților. Dar când mă bucuram că s-a terminat povestea, mă sună unul de la mediadot.ro și îmi spune că nu mai au plăci compatibile cu procesorul meu. M-am dat atunci a căutarea. Nici emag.ro nu mai are disponibilă nicio placă pe socket 1155 (ăsta e numărul de pini cu care procesorul se prinde pe placa de bază, dacă bine am priceput eu).Citește mai mult »

Idiocrația

 

Unul dintre posterele filmului

Idiocracy e, cel mai probabil, un film mediocru. Nu cred să fi excelat nici prin scenariu, nici prin jocul actoricesc, nici prin altceva. Nici nu s-ar fi cuvenit, de altfel. Pe scurt, e vorba despre doi indivizi – un el și o ea – care participă la un experiment în cursul căruia sunt „adormiți” pentru un an de zile. Intenția era să se obțină, desigur, elixirul tinereții, al vieții fără de moarte.

Pentru a fi sacrificați pe altarul științei, sunt aleși doi tipi absolut banali – inteligență medie spre inferioară, lipsă de inițiativă, de ambiții etc. Proiectul este abandonat și experimentul uitat. Așa se face că cei doi se trezesc abia după 500 de ani, în urma unei… avalanșe de gunoaie.

Când revin la viață însă, găsesc o lume cretinoidă, populată cu prostănaci. Activitățile fundamentale ale anului 2505 sunt sexul și televizorul (plasme beton, multiscreen etc.). Indivizi cu priviri tâmpe, fie obezi, fie musculoși, cu voci grohăite și cu vocabular rudimentar, extrem de agresivi, sunt cetățenii acestei falnice lumi.Citește mai mult »