Ce am înțeles de la colocviu

 

 
Photo By Dom Dada; Installation by Robert Stadler

Pentru cei mai mulți e greu de crezut că acest colocviu, desfășurat la Provindeța, ar fi avut loc și în absența „amenințării” pe care o reprezintă gruparea „Străjerii”. Asta cu atât mai mult cu cât, în urmă cu 10 ani, conferențiarii de azi se situau pe poziții beligerante într-una dintre despărțirile cu cântec (și răsunet) petrecute la Universitatea Emanuel. Iar după aceea s-au menținut în tabere separate. E însă cât se poate de evident că acest tip de manifestări sunt necesare și, pe termen lung, s-ar putea dovedi folositoare.

Fiind vorba despre patru voci relativ notorii ale spațiului evanghelic, e de presupus că mesajul lor ar trebui să poată fi socotit reprezentativ măcar în cadrul cultului baptist. Aceasta e premisa cu care lucrez în textul de față.

Am remarcat, în primul rând, că niciunul dintre cei patru nu este cesaționist. Deci miza dezicerii de „străjeri” nu este, așa cum ar fi putut părea la un moment dat, cesaționismul. Se prea poate ca dr. Iosif Țon să aibă dreptate, și să existe un cesaționism practic, care să fi caracterizat – mai ales în trecut – bisericile baptise a căror mentalitate să fi fost astfel modelată în așa fel încât să conteste „teologic” (unii ar spune chiar „biblic”) manifestările penticostale. Dar având în vedere că dr. Silviu Tatu, dr. Radu Gheorghiță, dr. Emil Bartoș și dr. Marius Cruceru sunt dascăli în școli evanghelice, blogări, pastori, conferențiari – deci formatori de opinie – înțeleg că direcția dată de ei e necesaționistă.Citește mai mult »

Fixații și fixări

Mișcările recente din interiorul grupărilor evanghelice au adâncit o criză care se contura de multă vreme, însă putea fi pasată dintr-o parte în alta fără prea mari eforturi. Când s-au produs alte despărțiri răsunătoare, fiecare dintre părțile implicate avea posibilitatea să învinovățească în stânga și dreapta, ca să iasă basma curată în fața propriilor adepți.

Normal că, în ansamblu, s-au înregistrat niște pierderi, dar ele nu erau atât de semnificative încât liderii implicați să ia seama sau să le considere îngrijorătoare. Evoluțiile din ultimele săptămâni par să nu mai lase loc de eschive politice și diplomatice.

 

Fixația 1

De mic am auzit din toate părțile despre „trezirea spirituală” care musai să se întâmple. Iar dacă nu se întâmplă, vinovați suntem noi, cei din bancă, pentru că nu o vrem suficient încât ea să vină. Jonathan Edwards, unul dintre pionierii trezirilor spirituale, se pare că era convins că tot ce s-a întâmplat n-a depins de el. Ca pastor al bisericii sale, făcea exact aceleași lucruri și înainte cu 2 ani de începutul acestui eveniment, și la 10 ani după aceea. Însă trezirea respectivă s-a produs în mod neașteptat și s-a oprit tot așa cum a început, fără o legătură cauzală directă cu acțiunile lui și ale bisericii.

Câștig de cauză se pare că a avut însă nu acest model (analizat îndelung de către Edwards însuși, deoarece omul se străduia să înțeleagă ce anume s-a întâmplat), ci cel al lui Whitefield, care lucra mult mai pragmatic și a preferat să adopte anumite strategii, care să garanteze, într-o oarecare măsură, un rezultat.

Baptișii (și poate și penticostalii) au dezvoltat o fixație (melancolică) pentru „trezirea” din anii ’70. Neavând însă o doctrină foarte solidă în care să-și fundamenteze experiența, au rămas mai mult cu simptomele trezirii: abstinența totală de la alcool, emoția resimțită, rată mare a frecvenței la biserică, curajul în fața autorităților, botezurile dese și cu candidați numeroși etc.

Edwards n-a fost tradus în românește, iar cărțile în care analizează pe toate părțile atât fenomenul surprinzător al trezirii cât și chestiunea convertirii au rămas necunoscute publicului românesc. În schimb, influența unui Billy Graham (care vine mai degrabă pe linia Whitefield) au statuat un anume model care se dorea aclimatizat și la solul cultural mioritic.

Oamenii care știu despre epoca Olah-Țon au căutat mereu să redescopere ceva asemănător. Așa că nu e de mirare că, atunci când au găsit un loc unde rugăciunea e mai intensă, unde se simt mai copleșiți de prezența divină, unde văd mai multă abnegație spirituală au devenit entuziasmați. Mai neașteptat e că li se reproșează că au căutat și găsit ceea ce au fost mereu încurajați să caute. Nici nu-i de mirare că oamenii vor fi derutați.

Într-o bună măsură, aceasta e consecința insistenței tocmai a liderilor pe ideea necesității unei treziri spirituale în genul anilor ’70 și a faptului că există un vid dogmatic umplut numai cu impresii subiective și cu amintiri din acei frumoși ani.Citește mai mult »