Forfota căutărilor identitare – articol publicat în revista Vatra

Cu mult timp în urmă, promiteam să revin cu un text mai amplu despre romanul Sărbătoare corturilor, al lui Ioan T. Morar. Și iată că acum se și întâmplă.

În revista „Vatra”, nr. 3-4/2017, mi s-a publicat un articol cu următorul titlu (cam lung 🙂 ): Forfota căutărilor identitare – o lectură în cheie evanghelică a romanului Sărbătoarea
corturilor.

Rețin doar câteva paragrafe:

Un alt fapt nu lipsit de conotații și consecințe este  acela că, după câte se poate observa, nu există o definiție  unanim acceptată a evanghelismului, ci ipoteze de lucru,  teorii concurente sau complementare. De unde și o mai  mare libertate de alegere a unui profil identitar, dar și mai multă confuzie (deopotrivă pentru cei dinăuntru și din afara comunităților) decât în bisericile tradiționale.

Acest continuum teologico-social ce caracterizează grupările evanghelice este bine reprezentat în roman, iar când grupul părăsește spațiul teologic (neo)protestant, ecourile vechilor „năravuri” reverberează până în chibuț sau în Sărbătoarea Corturilor, grupare cu o teologie compozită proprie.

Și în spirit, și în formă, pentru orice evanghelic  bine familiarizat cu specificul acestor comunități, grupul are mereu ceva recognoscibil, chiar și în destrămarea lui, căci libertatea de a-și alege calea este o lege adânc cu cărțile pe masă întipărită în fiecare „pocăit”, fiind un fapt obișnuit și acceptat trecerea dintr-o tabără într-alta. Asta nu-i scutește pe „rătăciți” (sau „treziți”), de un blam public, dar și acest lucru intră în profilul comunitar standard.

Lăsând nespuse o seamă de lucruri importante pentru viața religioasă a comunităților de „pocăiți”, romanul Sărbătoarea Corturilor face totuși dreptate, în cele spuse, acestor confesiuni marginalizate și din pricina numărului mic al adepților, dar și din pricina unor prejudecăți cu iz naționalist. Fără a fi exhaustivă și foarte detaliată imaginea surprinde date pertinente și semnificative, aduse în atenția cititorului cu onestitate și bunăvoință.

Întreg articolul poate fi citit la p. 173-175, dacă accesați aici pdf-ul revistei.

Anunțuri

Sărbătoarea Corturilor, de Ioan T. Morar – primele impresii

sarbatoarea corturilor

Am parcurs cam un sfert din cartea lui Ioan T. Morar (care poate fi comandată aici) și anticipez că baptiștii, penticostalii și adventiștii români („pocăiții”) au motive să citească această carte, dar și să-i mulțumească autorului pentru că îi aduce în prim-planul cultural într-o lumină binevoitoare.

Personajul-narator din perspectiva căruia este relatată povestea vorbește ca un adevărat insider, iar meritul îi aparține, evident, autorului. Nu doar că surprinde elemente de atmosferă din anii comunismului din bisericile (neo)protestante, dar cunoaște jargonul, cunoaște dedesubturi, știe care sunt rânduielile, știe care sunt diferențele de interpretare dintre baptiști și penticostali, poate urmări un traseu teologic al personajelor – chiar dacă nu neapărat foarte detaliat.

Una peste alta, Cornel(ius) este o voce credibilă, calificată. Deși nu cunosc detaliile vieții duble de informator, ceea ce am aflat din lecturi accidentale, din mărturii ale unor oameni care au fost turnați sau din legende despre acele vremuri, iarăși îl fac pe Cornel o voce autorizată. El este turnătorul ajuns la vârsta confesiunilor, „vânzătorul” recrutat dintre membri.

Dacă ar fi să compar cu atmosfera din Cum să uiți o femeie, a lui Dan Lungu, Citește mai mult »

De la poziția de hegemon la politica struțului și retur

Prima biserică baptistă din America (în Providence, RH - sursa)
Prima biserică baptistă din America (în Providence, RI – sursa)

Istoria Europei și a Americilor atestă că Biserica (Ortodoxă, în Bizanț și în răsărit; Catolică și Protestantă în vest și în Americi) a exercitat o covârșitoare influență în veacurile scurse după Constantin încoace. Au existat chiar momente când înalții ierarhi bisericești împărțeau diverse privilegii și binecuvântări sau blesteme.

Peste toate astea, Biserica impunea morala societății, fapt repetat frecvent mai ales acum, când se manifestă tot mai vocal contestatarii „moștenirii iudeo-creștine” a Occidentului. În această privință, era un adevărat hegemon, care putea dispune uneori chiar de viața indivizilor care încălcau norma – faptul se vede mai cu seamă în istoria Inchiziției, dar nu e străin de niciun spațiu creștin cu oareșice tradiție. Căci, dacă nu s-au făcut „procese ale vrăjitoarelor”, sigur au existat sancțiuni dure și ale comunităților „pure” împotriva păcătoșilor și la protestanți sau evanghelici.

Nu mă preocupă în acest text să identific momente foarte precise, dar e cert că a survenit undeva, nu foarte departe de zilele noastre, o perioadă în care, din diverse motive, a intrat într-un declin ca poziție de autoritate în societate.

Mișcările mai puriste, de după Reformă, s-au concentrat adesea spre interior, izolându-se de lume (chiar dacă erau foarte prezente în mijlocul ei prin arhitectură, ritualuri sau gesturi publice), preocupându-se mai cu seamă de chestiuni interne, administrative, de „bunul mers al lucrării”. Ba chiar unele au și emis diverse teologii care justificau această separare care trebuia să prevină riscul pângăririi.

Dacă e să privim lucrurile într-o perspectivă mai amplă și mai nuanțată, evanghelicii au avut perioada lor în care se „amestecau” (după știință și putință) în treburile statelor unde erau influenți. Unul dintre exemplele pozitive este cel al lui Wilberforce, care a militat pentru abolirea sclaviei și a reușit. Sunt și alte cazuri, nu toate la fel de „inspiraționale”.

Probabil însă că acea întoarcere spre interior se poate regăsi și în bisericile mai mari și cu tradiție, având în vedere cele două tentative de aggiornamento ale Bisericii Catolice, dar și inerția puternică de care dau dovadă bisericile ortodoxe române, de pildă.

Evanghelicii, mai ales dacă ne referim la cei din România, au avut chiar mândria de a nu se amesteca cu „lumea”, de a se delimita cât mai precis și cât mai vocal de tot ceea ce ar fi putut prezenta pericol de contagiune. E drept că, în perioada comunistă, această opoziția la sistemul „lumii”, deși era în esență politică, putea fi suprapusă cu opoziția religioasă, fiindcă regimul însuși făcea această „confuzie” intenționată.

Exceptând această perioadă dificilă, evanghelicii pot observa că și aici (cel puțin în ultimii 25 de ani), și pe alte meleaguri au avut, prin acest reflex spre interior, tendința certă de a practica un fel de politică a struțului (probabil că fundamentalismul american și ceea ce a urmat după celebrul „Proces al maimuțelor” ar merita analizate mai în profunzime pentru a înțelege fenomenul): ceea ce nu vedem noi nu există și nu ne amenință.Citește mai mult »

Marea Trimitere se suspendă. Din lipsă de fonduri

(Marea trimitere - sursa)
(Marea trimitere – sursa)

Pentru evanghelici în general, dar și pentru baptiști în particular, „Marea Trimitere” se scrie cu majusculă. Este o poruncă-testament a lui Isus care adesea e socotită mai importantă decât, să zicem, rugăciunea finală din Ioan 17.

Marea Trimitere – pentru cei nefamiliarizați cu jargonul – poate fi găsită în Matei 28:18-20 și sună cam așa „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”

Chiar și baptiștii care nu au fost efectiv misionari vreodată țin la mare preț această poruncă și încearcă, în diverse forme, să-i dea curs. În orice caz, o consideră inevitabilă și obligatorie pentru orice creștin. Ba chiar e folosită în diverse confruntări ca prilej de reproș la adresa confesiunilor care par să n-o pună în centrul acțiunilor lor.

Vine, așadar, ca o surpriză tragi-comică vestea că cea mai mare organizație baptistă din lume, Convenția Baptistă de Sud, trebuie să reducă numărul de misionari… pe considerente bugetare.

E oarecum comic pentru că acesta este obiectivul lor principal declarat. Tristă ironie, exact în momentul în care pare să fie mai mare nevoie de misionari creștini, organizația fanion a baptismului american conservator face un pas înapoi, Marea Trimitere devenind… mai mică, după buget. Citește mai mult »

Ce caută Ponta la evanghelici?

Foto: Andrei Jităreanu (sursa) - folosită cu permisiunea autorului
Foto: Andrei Jităreanu (sursa) – folosită cu permisiunea autorului

Recenta vizită a premierului (și candidatului la președinție) Victor Ponta într-o biserică penticostală și în Universitatea Emanuel au stârnit reacții destul de vehemente (unele chiar agresive) în mediul on-line. În cursul unei discuții private, am încercat să sistematizez care cred eu că ar fi motivele ce au generat această reacție inclusiv printre oameni care nu disprețuiesc politica apriori.

Cred că nu greșesc foarte tare dacă afirm că (1) există o categorie – destul de semnificativă numeric – de oameni care s-au scârbit de politicieni în general; (2) evanghelicii cu prezență mai consistentă în spațiul virtual votează, în general, cu dreapta – în ciuda compromisului conjunctural și pasager generat de USL; (3) sunt destui cei care consideră că primirea unui astfel de candidat este un semnal dat celor cu discernământ politic mai redus, care ar înțelege că trebuie să voteze cu Ponta; (4) plagiatul lui Victor Ponta constituie o dublă inadecvare – morală și academic-intelectuală – într-o biserică sau școală cu înalte standarde; (5) există o (aparentă?) discrepanță între moralitatea înaltă predicată și practica alianței cu politicul.

Pentru a discuta însă un astfel de subiect, trebuie să mergem puțin mai în spate în istoria recentă. Încă de la primele alegeri postdecembriste, în Parlamentul României au existat oameni care cumulau demnitatea politică și credința creștină asumată și propovăduită explicit.

Vă amintesc doar nume precum Ioan Alexandru (unul dintre marii militanți împotriva avortului, ortodox care a predicat și în biserici evanghelice), Petru Dugulescu (pastor baptist), Doru Popa (pastor baptist), iar mai recent Radu Țârle (penticostal), Mircea Liubanovici (penticostal), Marius Dugulescu (baptist), Ben-Oni Ardelean (baptist), Florica Cherecheș (baptistă) etc.

Nu știu ca vreunul dintre evanghelicii care au ajuns parlamentari să fi candidat ca independent. Ei au fost aleși pe liste de partid, deci s-au întovărășit din start cu niște structuri percepute, îndeobște, ca fiind corupte.

A doua chestiune pe care trebuie s-o luăm în discuție e aceea că, de-a lungul timpului, numeroși politicieni au făcut vizite prea puțin duhovnicești în biserici și instituții evanghelice. Personal îmi amintesc vizita lui Iliescu la Biserica Emanuel, a ministrului Maior, a controversatului rector Maghiar (care era afiliat politic), a lui Crin Antonescu, a lui Mircea Geoană, prezența primarilor Oradiei sau a prefecților (numiți politic) la diverse evenimente, prezența unor politicieni locali la început de an școlar etc.Citește mai mult »

Doi bătrâni controversați

corneanu - ton1. Nicolae Corneanu. Dat fiind faptul că nu sunt suficient de în vârstă încât să fi reținut toate detaliile evenimentelor de la Timișoara, din 1989, am aflat despre mitropolitul Nicolae Corneanu abia ulterior, când s-a denunțat pentru colaboraționismul său cu regimul comunist.

N-am cunoștință despre un alt caz similar – deși se pare că ar fi existat niște autodenunțuri similare în alte confesiuni, însă nu de aceeași anvergură. Prin urmare, l-am privit de la început cu ochi buni pe ierarhul ortodox.

Ulterior, am aflat despre Marșul Învierii, eveniment ce reunește creștini de toate confesiunile într-o procesiune care străbate Timișoara în fiecare an, de Înviere. Această întâmplare fericită n-ar fi existat fără bunăvoința mitropolitului.

Pe urmă, am aflat că a participat la întâlnirile organizate de Areopagus. Am fost surprins de această deschidere cu totul neobișnuită și neașteptată între creștinii majoritari și minoritarii dintre care provin.

Gestul mitropolitului de a se împărtăși cu greco-catolicii, care a scandalizat pe multă lume, nu m-a interesat atât de mult sub aspect strict procedural și canonic, ci din punct de vedere al atitudinii față de confrații de altă confesiune. Chiar dacă ierarhul Corneanu o fi greșit, credinciosul Corneanu a făcut ceea ce mulți ortodocși practicau deja.

Acțiunea lui a dinamitat o graniță garnisită, pe alocuri, cu multă tensiune, ba chiar și cu ură. Dar, totodată a și înverșunat taberele beligerante. Riscantă mutare.

Dacă spiritul creștin l-a împins la acest gest, atunci e unul de curaj, având în vedere riscurile care l-au însoțit și scandalul ce era previzibil că va izbucni.Citește mai mult »

Misterul euharistic – 5 tentative de elucidare

via: thegospelcoalition.org
via: thegospelcoalition.org

În curând urmează să apară, la Casa Cărții, volumul colectiv The Lord’s Supper. Five views (editat de Gordon T. Smith). Cartea conține perspectiva catolică (Brother Jeffrey Gros F.S.C.), lutherană (John R. Stephenson), reformată (Leane Van Dyk), baptistă (Roger E. Olson) și penticostală (Veli-Matti Kärkkäine).

Nu intenționez să fac aici o recenzie, ci doar să notez câteva observații personale. Ce m-a surprins de la bun început a fost diversitatea ce există în interiorul fiecăreia dintre tradițiile – putem deja vorbi despre tradiție chiar și în cazul penticostalismului – creștine inventariate.

De unde se poate deduce, cu ochiul liber, că subiectul este unul deosebit de complex și de disputat, pe de o parte, și cel mai probabil imposibil de tranșat definitiv, pe de alta. Aproape că putem invoca aici vorba populară „câte bordeie, atâtea obiceie”. Fiindcă, la baptiști, de pildă, aproape fiecare mărturisire de credință mai larg acceptată are particularitățile ei când vine vorba de Cina Domnului.

În ciuda acestei puzderii de concepții, se evidențiază o tendință certă de îndepărtare de sacramentalismul medieval. Mișcarea se produce pe două coordonate principale: istorică și denominațională.

Din punct de vedere istoric, de pe la 1520 încoace, se remarcă dorința tot mai înfocată de a explica rațional ceea ce se întâmplă la împărtășanie. Același trend se observă și în privința confesiunilor desprinse din trunchiul reformei: cu cât sunt mai departe de luteranismul inițial, grupările creștine sunt tot mai puțin predispuse să accepte sacramentalismul.

Trebuie ținut cont însă că am operat aici o generalizare care nu ia aminte la fiecare detaliu istoric și dogmatic. Însă, în linii mari, cam aceasta a fost direcția în care s-a mers.Citește mai mult »

Și evanghelicii se ofensează?

http://theillustrationist.com/

Nu mică mi-a fost mirarea când, parcurgând textul unei cărți (o să revin altă dată cu amănunte despre ea, acum precizez doar că se cheamă Lord’s Supper. Five views), am aflat că Roger E. Olson, un baptist, presupune că mulți creștini s-ar putea simți „ofensați”(mai precis, „deeply offended”!) de punctul de vedere al lutheranului John Stephenson.

Pot să înțeleg, la limită, că te simți ofensat atunci când ți se impune o obscenitate fără să fii consultat, când ți-s luați confrații la bătaie pentru credință, dar de unde până unde, între niște domni decenți, ce teologhisesc fiecare după mintea și tradiția lui, poți ajunge să introduci termenul „ofensă”?

Putea foarte bine tovarășul Olsen să meargă acasă și să simtă ofensa în inima dumisale, dar să nu vină cu asemenea texte în public și să le pună în cârca altora. Căci, firește, mereu sunt șanse ca cineva să se simtă „ofensat” de o poziție teologică sau alta. Și ce dacă?

Spun asta pentru că mi se pare o capcană teribilă ca un creștin să intre în dialectica „ofensabilității”. Păi, nu tocmai asta e una dintre armele militanților pentru drepturile minorităților sexuale, de pildă? Și nu știm cu toții că ei își definesc cum doresc lucrurile de care vor să se simtă ofensați?

Mergem mai departe și, pe urmele lui Al. Mohler și Salman Rushdie, putem lesne sesiza că această poveste cu „ofensabilitatea” lovește în plin libertatea de exprimare. Trebuie să tacă toți cei care ne ofensează ca să putem noi să ne simțim confortabil, nu-i așa? Îndeosebi dacă suntem o mulțime vagă, informă.

Mai rău de atât – iată că se poate, cine credea că nu? – e aberant ca un teolog, care are în centrul preocupărilor sale tot ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, să vină și să invoce onfensa generată de o poziție teologică concurentă. Și e aberant pentru simplul motiv că nu persoana, grupul sau paradigma ar trebui să aibă prioritate, ci, în măsura în care presupunem că teologul e sincer, adevărul ar trebui să fie cel mai important.Citește mai mult »

O năzbâtie… baptistă

Rezum știrea pe care am cules-o de pe hotnews.ro. Într-o biserică baptistă din Kentucky, s-a decis ca niciun cuplu interrasial să nu fie admis cu membralitatea în respectiva parohie. Această hotărâre are menirea „să promoveze o mai strânsă unitate” între membrii bisericii (?!) Biserica se numește Freewill și presupun că e destul de mândră de anticalvinismul ei, de vreme ce și-l proclamă într-un chip atât de ostentativ.

Sunt convins că, deși fenomenul ar fi fost înregistrat fără surprindere în urmă cu câteva decenii (vedeți mărturiile lui Philip Yancey despre baptiștii din sudul Americii), în prezent sunt mulți baptiști (bănuiesc că majoritatea) care consideră că avem de-a face cu o măsură abuzivă, inexplicabilă, nebiblică.

Iată, așadar, că baptiștii cei mai baptiști trebuie să se delimiteze de baptiștii nu chiar atât de baptiști. Pentru ca adevărații baptiști dintre toți cei care se pretind baptiști să iasă cu fruntea sus în lume, fiindcă nu-și discriminează semenii creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Și să mai zică cineva că evanghelicii sunt lipsiți de simțul umorului…

Cum în prezent confesiunile creștine sunt la liber, mă întreb de ce nu și-au zis și ăștia catolici, ca boroboața să cadă în ograda papistașilor, care și așa au de luptat cu o seamă întreagă de acuzații. Ce mai conta una în plus?Citește mai mult »

Andrei Ciurea nu (mai) e singur

În urmă cu aproape 4 ani, scriam un text pornind de la știrea că un copil s-a sinucis pentru că nu mai suporta gândul că va fi iarăși părăsit de mama ce urma să se întoarcă la muncă, în Italia.

Zilele trecute, am aflat că o fetiță, pe nume Monica Cizmaș, din Timiș s-a stins de inimă rea, fiindcă mama ei era plecată în Spania la muncă. De câteva luni, fata nu mai voia să mănânce și, în cele din urmă, medicii nu au mai putut s-o țină în viață. Ea reprezintă însă, spun fundațiile și asociațile care cunosc situația din țară, numai vârful unui aisberg îngrijorător de mare. Pentru cine e îngrijorător? Greu de spus.

În textul ăla de acum 4 ani, încercam să dibuiesc de unde ar putea veni soluțiile pentru a ameliora situația copiilor cu părinți plecați la muncă. E clar că prima instituție în cauză, familia, e tocmai cea care generează criza. Prin urmare, mai rămân școala și biserica.

După cum știți, școala n-are timp și bani pentru asemenea probleme. Acolo altele sunt prioritățile. Bisericile însă ar trebui să-și facă timp și să se preocupe. Nu doar local și sporadic, ci programatic. Cel puțin așa credeam când am pus în discuție această chestiune.

Se pare însă că nici bisericile n-au avut timp de amănunte. Ci s-au ocupat cu chestiuni importante, cum ar fi cazul Iosif Țon – baptiștii și străjerii –, cazul Peniel și scandalul legat lansarea cărții Răscumpărarea memoriei – penticostalii –, hotelul de la Ierusalim (pricină de excomunicare între patriarhii) sau Catedrala Mântuirii Neamului – frații ortodocși.

Singura inițiativă în această direcție e cea a Mitropoliei Clujului, despre care puteți citi aici. Iar acum câteva zile, Patriarhul Daniel a menționat această problemă într-un mesaj adresat cu prilejul unui congres organizat în colaborare cu World Vision. S-ar putea să fi existat inițiative locale, dar nimic de anvergură, în afara campaniilor inițiate de televiziuni.

Acum nu mai cred că bisericile trebuie să se ocupe de copiii respectivi, Citește mai mult »

Ce am înțeles de la colocviu

 

 
Photo By Dom Dada; Installation by Robert Stadler

Pentru cei mai mulți e greu de crezut că acest colocviu, desfășurat la Provindeța, ar fi avut loc și în absența „amenințării” pe care o reprezintă gruparea „Străjerii”. Asta cu atât mai mult cu cât, în urmă cu 10 ani, conferențiarii de azi se situau pe poziții beligerante într-una dintre despărțirile cu cântec (și răsunet) petrecute la Universitatea Emanuel. Iar după aceea s-au menținut în tabere separate. E însă cât se poate de evident că acest tip de manifestări sunt necesare și, pe termen lung, s-ar putea dovedi folositoare.

Fiind vorba despre patru voci relativ notorii ale spațiului evanghelic, e de presupus că mesajul lor ar trebui să poată fi socotit reprezentativ măcar în cadrul cultului baptist. Aceasta e premisa cu care lucrez în textul de față.

Am remarcat, în primul rând, că niciunul dintre cei patru nu este cesaționist. Deci miza dezicerii de „străjeri” nu este, așa cum ar fi putut părea la un moment dat, cesaționismul. Se prea poate ca dr. Iosif Țon să aibă dreptate, și să existe un cesaționism practic, care să fi caracterizat – mai ales în trecut – bisericile baptise a căror mentalitate să fi fost astfel modelată în așa fel încât să conteste „teologic” (unii ar spune chiar „biblic”) manifestările penticostale. Dar având în vedere că dr. Silviu Tatu, dr. Radu Gheorghiță, dr. Emil Bartoș și dr. Marius Cruceru sunt dascăli în școli evanghelice, blogări, pastori, conferențiari – deci formatori de opinie – înțeleg că direcția dată de ei e necesaționistă.Citește mai mult »

Ce ne facem cu renegații?

http://www.inmagine.com/

Nu mă interesează atât de mult cazul specific al lui Iosif Țon, Petrică Bohuș sau Ray Boltz. Despre primii doi nu cred că mai e cazul să vă spun prea multe. În cel privește pe cel de-al treilea, aduc câteva lămuriri. Dacă nu știți, Ray Boltz e unul dintre cântăreții creștini contemporani care, în urmă cu câțiva ani, s-a declarat homosexual. Înainte, era difuzat, de pildă, de către RVE fără nicio restricție, pentru că muzica lui era socotită canonică (nu ca Petra, DC Talk sau alții).

S-ar putea ca pe unii să vă revolte această alăturare, dar mai așteptați un pic. Fiindcă nu soarta unuia anume mă interesează aici în primul rând, ci metodologia aplicată renegaților.

Toți au fost buni până la un punct. Lăudați, adulați chiar, promovați, ascultați, purtați ca trofee, datorită faptului că făceau mândria unui grup sau grupuscul creștin. Erau scoși în față (Ray Boltz chiar de Billy Graham, de pildă) și prezentați ca modele.

În Oradea, se știe că există o mai veche dihonie între Țon și… cealaltă tabără. Dar Iosif Țon a continuat să vină în bisericile baptiste mai mici, a continuat să fie ascultat la radio, a continuat să atragă auditoriu mai numeros sau mai sărac.

Dintr-odată însă, el face un gest cu adevărat năucitor (pentru majoritatea celor care-l cunoșteau doar ca mine). Iar de aici încolo se transformă într-un jăratec pe care nimeni nu mai știe precis unde să-l arunce.

Nu cred că e simplu de tranșat o asemenea problemă. E limpede că niște decizii trebuie luate în raport cu anumite practici, orientări sau alegeri ale unui asemenea personaj. Nu se poate rămâne într-o imobilitate complice (mai ales dacă e vorba de erezie sau de păcat). Însă, una dintre întrebările la care trebuie dat un răspuns temeinic e următoarea: schimbarea (să zicem că „în rău”) survenită în viața unui om anulează și invalidează toate lucrurile „bune” făcute până în acel punct?Citește mai mult »

Fixații și fixări

Mișcările recente din interiorul grupărilor evanghelice au adâncit o criză care se contura de multă vreme, însă putea fi pasată dintr-o parte în alta fără prea mari eforturi. Când s-au produs alte despărțiri răsunătoare, fiecare dintre părțile implicate avea posibilitatea să învinovățească în stânga și dreapta, ca să iasă basma curată în fața propriilor adepți.

Normal că, în ansamblu, s-au înregistrat niște pierderi, dar ele nu erau atât de semnificative încât liderii implicați să ia seama sau să le considere îngrijorătoare. Evoluțiile din ultimele săptămâni par să nu mai lase loc de eschive politice și diplomatice.

 

Fixația 1

De mic am auzit din toate părțile despre „trezirea spirituală” care musai să se întâmple. Iar dacă nu se întâmplă, vinovați suntem noi, cei din bancă, pentru că nu o vrem suficient încât ea să vină. Jonathan Edwards, unul dintre pionierii trezirilor spirituale, se pare că era convins că tot ce s-a întâmplat n-a depins de el. Ca pastor al bisericii sale, făcea exact aceleași lucruri și înainte cu 2 ani de începutul acestui eveniment, și la 10 ani după aceea. Însă trezirea respectivă s-a produs în mod neașteptat și s-a oprit tot așa cum a început, fără o legătură cauzală directă cu acțiunile lui și ale bisericii.

Câștig de cauză se pare că a avut însă nu acest model (analizat îndelung de către Edwards însuși, deoarece omul se străduia să înțeleagă ce anume s-a întâmplat), ci cel al lui Whitefield, care lucra mult mai pragmatic și a preferat să adopte anumite strategii, care să garanteze, într-o oarecare măsură, un rezultat.

Baptișii (și poate și penticostalii) au dezvoltat o fixație (melancolică) pentru „trezirea” din anii ’70. Neavând însă o doctrină foarte solidă în care să-și fundamenteze experiența, au rămas mai mult cu simptomele trezirii: abstinența totală de la alcool, emoția resimțită, rată mare a frecvenței la biserică, curajul în fața autorităților, botezurile dese și cu candidați numeroși etc.

Edwards n-a fost tradus în românește, iar cărțile în care analizează pe toate părțile atât fenomenul surprinzător al trezirii cât și chestiunea convertirii au rămas necunoscute publicului românesc. În schimb, influența unui Billy Graham (care vine mai degrabă pe linia Whitefield) au statuat un anume model care se dorea aclimatizat și la solul cultural mioritic.

Oamenii care știu despre epoca Olah-Țon au căutat mereu să redescopere ceva asemănător. Așa că nu e de mirare că, atunci când au găsit un loc unde rugăciunea e mai intensă, unde se simt mai copleșiți de prezența divină, unde văd mai multă abnegație spirituală au devenit entuziasmați. Mai neașteptat e că li se reproșează că au căutat și găsit ceea ce au fost mereu încurajați să caute. Nici nu-i de mirare că oamenii vor fi derutați.

Într-o bună măsură, aceasta e consecința insistenței tocmai a liderilor pe ideea necesității unei treziri spirituale în genul anilor ’70 și a faptului că există un vid dogmatic umplut numai cu impresii subiective și cu amintiri din acei frumoși ani.Citește mai mult »