noaptea

frica
se furișează noaptea
pe sub ușă
mătură covorul
și-l face să se zburlească
urcă pe piciorul patului
și-l înfășoară
ca o iederă neagră
ca un șarpe de umbră
se vâră în pat
în patul scump
în patul conjugal
în patul rebegit
și începe să mestece salteaua
arcurile buretele pânza
apoi trece pe cămășile
de noapte
le umple până la refuz
și atunci o simțim pe piele
rece umedă caldă
ca smoala
ca lingoarea
ne ia de la tălpi
și ni se întinde
până la creștet
ca un giulgiu
ne intră în gură
pe dinlăuntrul pleoapelor
vedem stele verzi
ne țiuie în urechi
coboară în stomac
și ne strânge ca un clește
ne stoarce
ne întoarce
ne tăvălește
în plămâni horcăie
ca o hoașcă
se amestecă în sânge
în grupa sanguină
și urcă înceeet
la inimă
unde se înstăpânește
ca un tartor
torționar
se cocoață în creier
ca o nebună
ca o zvărlugă
trece dintr-o
emisferă într-alta
și doaaaareeeeee
luuung înceeet continuuuuuCitește mai mult »

Din nou despre homosexualitate

churchbytes.me

Am început să discut aici despre acest subiect. De data asta, voi încerca să creionez câteva delimitări pe care le socot necesare. Mai întâi cred că ar trebui trasată o linie

cât mai groasă între predispoziția homosexuală și activitatea homosexuală. Nu știu de ce și cum s-a ajuns la ideea că orice om care resimte în sine această preferință (înclinație, pornire) pentru cei de același gen devine în mod obligatoriu și homosexual practicant.

În DSM, homosexualitatea a fost multă vreme trecută în rândul bolilor mintale. Însă, prin 1973 – sub presiunea ideologică zic unii, mai degrabă decât în urma unor conclusive studii medicale – a fost scoasă din rândul bolilor și, implicit, socotită comportament acceptabil și normal. Interesant mi se pare însă că tocmai faptul de a fi considerată boală contribuie la absolvirea bolnavului în bună măsură de vina îmbolnăvirii sale sau de aspre sancțiuni morale.

Ce rețin însă de aici pentru uzul textului de față este ideea că există încă destule neclarități vizavi de etiologia acestei predispoziții sexuale. Trebuie admis că sunt oameni care nu și-au dorit niciun moment să se simtă atrași de semenii lor de același gen, dar care nu pot contesta că așa stau lucrurile în cazul lor.

Ar fi inutil să urcăm cu responsabilitatea până la existența intrauterină, căci mamele respective, orice vor fi făcut, e tardiv să fie acum trase la răspundere. La fel și familiile care vor fi săvârșit cine știe ce eroare capitală în copilăria timpurie a celui rămas cu sechele (gay). Așadar, consider că nu se cuvine ca un om să fie învinovățit pentru o predispoziție de care nu este răspunzător, ci doar s-a descoperit a fi purtătorul ei.Citește mai mult »

Literalism nenorocit

http://www.cyber-tec.org/

 

 

În sens strict, literalismul se referă la un anume fel de a interpreta Scriptura. Prin extensie, literalismul se poate aplica oricărui tip de text și ar desemna o interpretare literală sau predilecția pentru sensurile imediate, primare, denotative chiar ale cuvintelor. Însă nu doar cuvintele necesită interpretare, ci întreaga realitate este un mesaj amplu, cu un anumit cod ce se cere descifrat. Deci literalismul se poate extinde la orice tip de mesaj.

Nenumăratele concepții filosofice, religioase, artistice, morale stau mărturie a faptului că oamenii simt nevoia să interpreteze realitatea. Că ea nu poate fi receptată altfel, nu poate fi pur și simplu înghițită, asimilată. Nimeni – oricât și-ar dori unii să se/ne convingă de asta – nu e tabula rasa atunci când interacționează cu realitatea. Are o seamă de condiționări genetice, dar și achiziții etice, culturale fie ele chiar și involuntare. Atât de insultatele prejudecăți (de care e o iluzie că ai putea scăpa) sunt astfel de lentile prin care recepționăm realitatea.

Cu cât aceste filtre de percepție sunt mai rafinate, cu atât realitatea căpăta sensuri mai complexe și mai nuanțate. Cu cât filtrele sunt mai rudimentare, cu atât individul este mai predispus către perceperea sensurilor imediate și primitive ale realității. E ca și cum ai avea probleme de vedere, însă, datorită ochelarilor nepotriviți, sesizezi doar obiectele mari, pierzând din vedere și frumusețea și complexitatea lor.

La acest nivel elementar al percepției se situează, de pildă, nevoile primare, ce se constituie ca mesaje pe care orice ființă rațională le poate înțelege repede și se poate folosi de ceea ce a înțeles pentru a-și îndeplini diverse țeluri. O paradigmă morală proiectată asupra lor, adaugă deja niște sensuri suplimentare, modifică interpretarea, dar influențează și comportamentul.

Ca să nu rămânem doar în sferele teoriei, să luăm, de exemplu, umorul. Căci umorul se întemeiază întotdeauna pe interpretare. Citește mai mult »

Insula istericoasă

 

Island of Conflicting Dreams (by mckenziebobby; deviantart.com)

Dacă se adună cu toții (baptiști, penticostali, adventiști etc.), evanghelicii nu reușesc să treacă de 1 milion, ca număr. Adică, reprezintă în jur de 5% din totalul populației României. O „comunitate” nu foarte numeroasă, dar foarte activă. Am pus comunitate în ghilimele, pentru că doar când își amintesc că sunt în fața unei covârșitoare majorități ortodoxe, evanghelicii reușesc cât de cât să facă „front comun”.

În ultima vreme, au cam uitat că reperul lor comun (convenit tacit) este biserica majoritară și au început să se ia de gulerașe. Vechi securi ale războiului au fost dezgropate. Dintr-odată, internetul a început să vuiască a scandal, după cum știm. În topurile wordpress, blogurile evanghelicilor au ocupat poziții fruntașe. Minoritatea părea să capete deodată o pondere nebănuită. Cam la fel ca atunci când a fost votat Wurmbrand.

De data asta însă, cyber-spațiul românesc a asistat nu la o mobiliazare exemplară (care oricum era discutabilă și problematică în cazul votului pentru Mari Români), ci la o dihonie exemplară. Nu știu dacă lumea s-a apucat să scrie pe bloguri de dragul traficului (că sigur faci trafic dacă pui numele sonore într-o postare) sau pentru că pur și simplu e interesată de problema în sine. Nici nu-mi propun să aflu, preferând totuși să cred că poate a doua ipoteză e cea care s-ar putea adeveri în cele din urmă.

Mă folosesc însă de acest puseu pentru a sesiza câteva simptome, care, în condiții normale, sunt mai ușor de tăinuit și chiar de negat. Mă opresc la patru dintre ele: autoamăgirea, ingnoranța, manipularea și gândirea dihotomică. Las în seama altora identificarea cauzelor, pentru că diagnosticele corecte sunt din ce în ce mai greu de pus și de acceptat.Citește mai mult »

Eminescu – de voie, de nevoie

http://inconstantin.ro/

 

UPDATE: Dacă citiți textul până la capăt, o să puteți constata că am primit o nedorită dovadă în sprijinul a ceea ce am spus. E chiar nasol să te vezi confirmat în felul ăsta.

Plouă mocănește. În centrul Oradiei, în jurul statuii lui Eminescu, forfotă. Atunci îmi amintesc că mâine e 15. Deci d-aia! Un grup de școlari zgribuliți aglomerează treptele din fața postamentului. Doamnele îi ordonează pe mărimi, fiindcă au treabă. La câțiva metri în fața lor, un coleg se pregătește să-i fotografieze. Cu telefonul mobil.

Eminescu e însă mult prea sus, mare lucru dacă încape și el în poză. Numai piedestalul are către zece metri. Dar măcar inscripția tot o să iasă. Iar apoi elevul-fotograf o să descarce poza, așezând-o frumos într-un portofoliu. Al lor și al doamnelor. Cinstirea „poetului nepereche” a luat sfârșit. Și a fost bifată la catastif ca „activitate extracurriculară”.

Vorba lui Sid, din Ice Age: „They do this every year”. Alte doamne, alți școlari. Unii pe 14, ca să nu se înghesuie, alții pe 15, ca să-și dovedească abnegația. În toată țara, că doar e „poet național”.

Citește mai mult »

O tălmăcire, vă rog!

În cele ce urmează, vă supun atenției un exercițiu dintr-o carte pentru clasa a II-a. Aștept sugestii pentru rezolvarea lui. Mărturisesc că mi se par (și nu doar mie) bizare atât indicația de lucru, cât și cele două „cuvinte” al căror tâlc trebuie deslușit.

Și, cum se spune în anunțurile matrimoniale, rog seriozitate. Pe bune! Chiar aș vrea să aflu ce soluții/interpretări propuneți.

 

Explicați care este tâlcul cuvintelor:

  • Cel mai bun lucru e cel pe care-l mănânci singur.
  • Nu ai liniște până nu termini ce ai început.

 

Cules din: Lucica Buzenchi, Lecturile copilăriei. Clasa a II-a. Antologie școlară completă, Ed. Eduard, 2010.

Sfârșitul nu-i aici

În ciuda aparențelor, există destule piese muzicale cu noimă. Nu tot timpul și nu peste tot versurile inepte, însoțite de ritmuri obositoare și gâlgâieli bizare erau socotite piese reușite. Încă mai există și alt fel de a face muzică.

Versurile nu sunt originale, ci au fost traduse din engleză și piesa aparține, de fapt, lui Bob Dylan (Death Is Not the End).

Florian Pitiș – Sfârșitul nu-i aici

Când necazuri te doboară
Și prieteni n-ai să-i strigi,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Și ce slăveai în taină
E ca și cum nu-ți explici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Când, oprit la o răscruce,
Drumul nu știi să-l prezici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Când nu mai ai nici vise
Și nu știi cum să te ridici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Când se-adună norii negri,
Ploaia cade ca un brici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Mângâiere n-ai, nu vezi acum
Mâini întinse de amici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Pomul vieții crește mândru
Unde spiritul e viu,
Luminează iar salvarea
Cerul gol și cenușiu.

Când orasele-s în flăcări,
Mușuroaie de furnici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

Și când cauți, în zadar, un om
Printr-atâtea mii de venetici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.
Nu-i aici, nu, nu-i aici, nu
Ține minte, sfârșitul nu-i aici.

„Știe mă-ta că ești prost?”

 

http://www.cantrip.org/stupidity.html

Când eram prin gimnaziu, ne adresam, între colegi, o întrebare care azi îmi apare ca fundamentală: „Știe m(aic)ă-ta că ești prost?”. Oricât de ridicolă vă pare sau de ofensatoare, credeți-mă că nu-i tocmai așa. Prostia are nevoie de aceste două lucruri pentru a fi ținută în control: de autoritate și de conștientizare.

În momentul când afli că ești cel mai dăștept din toată scara blocului, din toată curtea, de pe toată strada, din toată blogosfera, e numai bine să stai și să cugeți. Cu siguranță, dacă nu poți fi în niciun fel stopat din galopul propriei inteligențe trebuie să-ți pui serios problema genialități. Dacă n-ai primit încă nicio confirmare a geniului tău poate înseamna că, pe nesimțite, ascuns de ochii lumii, în taina cutiei tale craniene, ai fost blagoslovit cu asupra de măsură. Fără ironie! Cu timpul, nu-ți face sânge rău, te vom recunoaște cu toții. Chiar dacă post-mortem (există și riscul ăsta).

În această situație se află, fără îndoială, puțini, procentul de genii nefiind deosebit de mare raportat la populația lumii. Ceilalți luptăm cu porția de prostie personală. Sensul luptei este aici dublu: fie luptăm folosind prostia ca armă, fie ne luăm la trântă cu prostia din noi. Dar mi se pare că deja anticipez mai mult decât e cazul la acest nivel.

Să începem de la premisa că „molima” genialității nu s-a întâmplat să se lege și de scăfârlia noastră. Nu suntem nici dintre cei foarte sclipitori, care „scuipă intelingență”. Ne încadrăm în limite normale. Așadar, avem șanse considerabile să deținem o oarecare doză de prostie. Poate o cantitate neglijabilă, dar ia, acolo, cât să nu-i ducem dorul. Să presupunem și că nu știm cât de proști suntem. Și să mai adaugăm, de dragul demonstrației, și supoziția – tot mai puțin plauzibilă – că am vrea totuși să ne știm limitele.Citește mai mult »

Vocație de compilatori

 

britishtest.com

 

În primă fază pare ceva normal, însă la o privire mai atentă, lucrurile stau chiar pe dos. Pare normal adică, la prima vedere, ca ceea ce e vechi să fie repudiat ca „vestust”, „anacronic”, „desuet”, „depășit”, „învechit”, „demodat” sau pur și simplu „nașpa”. Zgâriind însă puțin sub această crustă unanim și tacit acceptată, e straniu, dacă nu chiar suspect ca tot ce e vechi să fie aruncat – fără discernământ – în lada de gunoi a istoriei.

Cel mai la îndemână contraargument (de bun-simț) e acela că tocmai acele lucruri care se disting prin vechimea lor sunt cele mai pasibile să aibă un sâmbure valoros, odată ce au rezistat atâta amar de vreme. Presupun că nu plecăm de la premisa prezumțioasă (și ușor demontabilă) că oamenii care populează actualmente planeta vor fi fiind cei mai inteligenți și mai cu scaun la cap dintotdeauna.

Cu toate că moda e să fii deschis la nou, să te lepezi de moștenirea apăsătoare a părinților și bunicilor, există destule situații când se face rabat. Se recunoaște, de pildă, implicit, că vârsta poate fi o garanție a calității, că vârsta respectabilă oferă un plus de legitimitate. Nu degeaba toți producătorii de blugi ștanțează un „since…” pe marfa lor. Iar berarii urcă toți în istorie cât mai aproape de Adam sau de Big-Bang.

La nivel ideologic însă e ușor de observat că în primul rând deranjează morala… „anacronică”. Însă vestigiile acestei morale se articulau cândva pe corpusul unei concepții de viață de sorginte religioasă, iar mai încoace, creștină. Ar fi eronat să mă alătur corului de lamentații care declamă ritos că actualmente creștinismul nu mai are trecere. Ba are, dar selectiv.

Această selectivitate îmi pare în mod deosebit suspectă. Nu doar din creștinism se selectează, ci din orice (sau mai ales din) altă religie. Cele orientale sunt preferate cu predilecție. Se compilează din toate câte un pic și se face un melanj bun pentru frecții la suflet, în perioadele mai nasoale ale vieții.Citește mai mult »

Cartea bate filmul

Cazul romanului Călătorie pe mare cu Zori-de-zi

raobooks.com

Am rămas destul de nedumerit după ce am vizionat filmul Călătorie pe mare cu Zori-de-zi. Majoritatea evenimentelor din carte au fost cuprinse și în firul epic al filmului, însă ordinea și ideea unificatoare au fost modificate. Habar nu am cât își poate permite un scenarist să modifice – fără să se considere că trădează – romanul pe care îl adaptează pentru cinema, însă mă declar nemulțumit de intervențiile din cazul de față.

Mă așteptam la o mai mare fidelitate, dat fiind faptul că scrierea lui C.S. Lewis nu duce lipsă de fantezie. Se poate că trama nu este suficient de palpitantă, că nu stoarce suficientă adrenalină, însă nici nu cred că stătea în intenția autorului să obțină un astfel de efect.

Știu că nu e neapărat just să aduc critici filmului pornind de la construcția romanului. De aceea mă rezum la a-i îndemna pe cei care vor să știe ce anume s-a pierdut odată cu ecranizarea să facă bine și să pună mâna pe carte. Se citește repede, e bine scrisă și inspirat tradusă. Plus că beneficiază de savoarea limbajului și comentariilor unui autor rafinat.

Revenind la film, mi se pare cel mai puțin reușit dintre cele 3 de până acum. Caspian rămâne mai departe un personaj cam ridicol, fustangiu și vanitos. Edmund pare cam derutat în film, iar Lucy cam patetică. Actorul desemnat să-l interpreteze pe Eustace îmi pare însă destul de bine ales, potrivit să joace rolul de nesuferit perpetuu.Citește mai mult »