Frozen sau despre două fete care se iubesc

 

Amenințare: textul conține detalii despre deznodământ!

Vă amintiți când ați văzut ultima oară un film de Hollywood în care două surori luptă una pentru binele celeilalte și amândouă pentru binele altora? Ei bine, în Frozen despre asta este vorba.

Elsa e o prințesă cu puteri magice – poate să creeze zăpadă și gheață –, iar acest fapt este un prilej de bucurie pentru ea și pentru sora ei mai mică Anna, până când survine un mic accident nefericit, iar Elsa realizează că ar putea face mult rău cu aceste abilități neobișnuite ale sale.

Consecința e că se izolează de toată lumea ca nu cumva să mai facă rău cuiva. Totuși, în ziua în care trebuie să ia locul tatălui ei pe tron, lucrurile iau o întorsătură nefericită și Elsa se refugiază într-un castel de gheață, pe care și-l ridică spectaculos în munți, nefiind însă conștientă că a înghețat întreaga împărăție în momentul în care a plecat.

Anna o caută încrezătoare că situația se poate rezolva printr-o simplă discuție între surori și e foarte convinsă că Elsa nu i-ar face niciodată vreun rău intenționat. Nu prevăzuse însă că, la întrevederea lor, vor mai fi și alții de față, element ce sporește anxietatea Elsei, iar de aici până când Anna e rănită în inimă nu mai decât distanță de un… țurțure.

Cu ajutorul lui Kristoff, Olaf, Sven și al trolilor, Anna descoperă că singura ei salvare este „an act of true love”. Contrar așteptărilor generale, Hans, prințul care-i declarase iubire, de fapt n-o iubește pe Anna. Iar Kristoff, cel care chiar o iubește, ajunge cu întârziere.

Gestul care o salvează pe fată (și împărăția, totodată) de la înghețul veșnic este disponibilitatea de a se sacrifica pe sine ca s-o apere pe Elsa de sabia lui Hans. Această opțiune a scenariștilor mi se pare că propulsează filmul într-un cu totul alt registru decât clasicele povești cu prinți și prințese. Nu mai e vorba despre o fericită conjugare de evenimente menite să-i aducă împreună pe cei doi iubiți, ci miza se mută pe sacrificiul de sine.

Acum vin și explic de ce am dat acest titlu postării mele. Mi-a fost semnalat un comentariu al unui creștin american zelos care sugera că ar exista o subtilă pledoarie pentru lesbianism în acest film. Ei bine, cred că trebuie să ai o minte rău denaturată și obsedată ca să vezi într-o iubire fraternă (tot așa îi zice și dacă e vorba de surori!) cine știe ce sugestii pervertite!

Da, cele două fete se iubesc suficient de mult încât să facă tot ce depinde de ele pentru a se proteja reciproc. Elsa se închide în singurătate, Anna e gata să se sacrifice chiar în momentul în care putea fi salvată de către Kristoff.

Nu văd ce-i în neregulă aici. Ba presupun că spectatorii români nu se poticnesc de faptul că două fete se descurcă aproape singure, fiindcă avem basme celebre precum Fata babei și fata moșneagului, Povestea porcului în care fetele fac aproape toată treaba murdară ca să-și salveze părinții și împărăția.

M-aș fi așteptat ca pe detractori să-i scandalizeze o cu totul altă idee discutabilă: la un moment dat, Elsa îl întâlnește pe Olaf, omul de zăpadă căruia îi dăduse… viață. Aici aveam, într-adevăr, o problemă de dezbătut, deși eu prefer să consider că e vorba despre gesturi miraculoase specifice basmelor și să trec mai departe.

Sunt însă alte două probleme mult mai importante pe care le ridică filmul. Prima mi se pare extrem de actuală și ea apare nu doar în media, ci și în viață: i-am auzit pe mulți întrebându-se cum să procedeze astfel încât trăirile lor năvalnice să nu constituie o sursă de suferință pentru cei apropiați.

Nu gheața și zăpada sunt principalele riscuri ce o însoțesc pe Elsa, ci faptul că sentimentele ei intense generează îngheț în jur. Aici viața are mize mari și extrem de sensibile, căci, cu toate evoluțiile psihologiei, taina relațiilor interumane n-a fost elucidată. Iar filmul formulează o dilemă cu care luptă multă lume, mai ales în condițiile în care complexitatea vieții lasă timp tot mai puțin pentru relații temeinice.

O altă problemă cu soluție chiar anti-hollywoodiană e cea a dragostei la prima vedere. Anna cade săgetată de declarațiile de amorez ale lui Hans, însă sora ei se împotrivește căsătoriei imediate. La fel de absurd i se pare și lui Kristoff ca doi oameni care abia s-au cunoscut să-și pună pirostriile. Până la urmă, nunta nici nu are loc, iar opozanții căsătoriei se dovedește că au avut dreptate: Hans era un amorez prefăcut și mânat de interese meschine.

Am putea să discutăm nițel chiar și despre libertate și de îngrădirea libertății proprii ca să lași loc altora să trăiască. Dar asta ne conduce iarăși către sacrificiul de sine, așa că nu voi insista.

Să ne înțelegem, filmul nu e o capodoperă, dar e un film de animație bun care, pe lângă muzică și umor, punctează niște teme cu care te poți lesne identifica. Și n-o face rău deloc, zic eu.