Ce ne facem cu renegații?

http://www.inmagine.com/

Nu mă interesează atât de mult cazul specific al lui Iosif Țon, Petrică Bohuș sau Ray Boltz. Despre primii doi nu cred că mai e cazul să vă spun prea multe. În cel privește pe cel de-al treilea, aduc câteva lămuriri. Dacă nu știți, Ray Boltz e unul dintre cântăreții creștini contemporani care, în urmă cu câțiva ani, s-a declarat homosexual. Înainte, era difuzat, de pildă, de către RVE fără nicio restricție, pentru că muzica lui era socotită canonică (nu ca Petra, DC Talk sau alții).

S-ar putea ca pe unii să vă revolte această alăturare, dar mai așteptați un pic. Fiindcă nu soarta unuia anume mă interesează aici în primul rând, ci metodologia aplicată renegaților.

Toți au fost buni până la un punct. Lăudați, adulați chiar, promovați, ascultați, purtați ca trofee, datorită faptului că făceau mândria unui grup sau grupuscul creștin. Erau scoși în față (Ray Boltz chiar de Billy Graham, de pildă) și prezentați ca modele.

În Oradea, se știe că există o mai veche dihonie între Țon și… cealaltă tabără. Dar Iosif Țon a continuat să vină în bisericile baptiste mai mici, a continuat să fie ascultat la radio, a continuat să atragă auditoriu mai numeros sau mai sărac.

Dintr-odată însă, el face un gest cu adevărat năucitor (pentru majoritatea celor care-l cunoșteau doar ca mine). Iar de aici încolo se transformă într-un jăratec pe care nimeni nu mai știe precis unde să-l arunce.

Nu cred că e simplu de tranșat o asemenea problemă. E limpede că niște decizii trebuie luate în raport cu anumite practici, orientări sau alegeri ale unui asemenea personaj. Nu se poate rămâne într-o imobilitate complice (mai ales dacă e vorba de erezie sau de păcat). Însă, una dintre întrebările la care trebuie dat un răspuns temeinic e următoarea: schimbarea (să zicem că „în rău”) survenită în viața unui om anulează și invalidează toate lucrurile „bune” făcute până în acel punct?

Trebuie scoase cărțile lui Iosif Țon din biblioteci, trebuie eliminată muzica lui Ray Boltz din repertoriu? Merg mai adânc puțin cu interogația. Se poate spune că nimic din ceea ce au realizat acești oameni nu avea scânteie divină, revelație, inspirație sau cum vreți să-i ziceți? Adică, tot ceea ce au înfăptuit este rezultatul exclusiv al propriilor lor strădanii?

Dacă da, atunci cum se explică creșterea spirituală pe care o atestă unii ca fiind stimulată de lecturile din cărțile lui Țon ori de predicile sale sau faptul că unii pur și simplu consideră că muzica lui Ray Boltz îi conducea către Dumnezeu? Toți au trăit o iluzie colectivă? Chiar și pastorii care s-au asociat în diverse perioade (pe intervale mai lungi sau mai scurte) cu cei ce azi sunt renegați?

Dacă răspunsul e că nu: realizările lor nu sunt rodul eforturilor proprii, ci au binecuvântarea divină, atunci e limpede că ar trebui folosite în continuare. Altfel, e bizar, dacă te declari creștin, să elimini un lucru cu privire la care ești încredințat că e inspirat de Dumnezeu.

Chestiunea e cu siguranță complexă și răspunsul ar trebui să fie nuanțat. Tocmai de aceea mă surprinde rapiditatea și fermitatea deciziilor luate. Surprinde, de asemenea, superficialitatea și inconsecvențele care se vădesc în cazul deciziilor și motivărilor lor.

O altă problemă, cu implicații mai profunde și mai grave, se ridică însă din negura acestor evenimente. Cei care iau decizii de mazilire acum promovau până nu demult personaje pe care azi le contestă. În cazul RVE, de pildă, Iosif Țon beneficia evident de susținerea AGA, altfel n-ar fi putut să-și pună singur predicile în cabina de emisie.

La fel, în cazul agentului-șef Petrică Bohuș, acesta a fost nu arareori prezentat în tradiționalul spirit triumfalist, ca un trofeu al evanghelicilor din Oradea: vedeți, creștinismul adevărat a pătruns și pe culoarele împuțite de corupție ale Poliției Române. Acum a căzut însă victimă colaterală. Omul s-a trezit pe nepusă masă că reprezintă o problemă, după ce, cu numai câteva luni în urmă, era fala evanghelicilor dintr-un colț de țară (asta în cazul în care informația este veridică).

Așadar, cum am putea avea încredere în discernământul acelor lideri care, de la o zi la alta, își schimbă atitudinea? Bine, hai să nu mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Da, există un eveniment perturbator. Dar aceasta nu face decât să adâncească și mai tare problema. Dacă liderii noștri de azi ne pretind să le acordăm credibilitate, cum se face că discernământul lor se manifestă atât de tardiv?

Nimeni n-a „mirosit” erezia câtă vreme era lângă nasul lor? Iosif Țon nu și-a ascuns niciodată cărțile, de ce n-a sesizat nimeni până acum (în mod public) ereziile „teologiei” țoniste? De ce Petrică Bohuș n-a fost „mirosit” ca fiind cu simpatii carismatice? Iar dacă contrafacerea e atât de asemănătoare cu creștinismul autentic, cum se face că brusc toate apele s-au limpezit? Nu există încă posibilitatea ca anumite chestiuni autentice să fie tratate drept falsuri, iar unele falsuri să pară veridice?

Există și posibilitatea ca o reveleție subită să fi survenit în cazul unor lideri (precum cei din AGA RVE), dar numai dacă erau penticostali, fiindcă baptiștilor nu le mai permit normele metodologice să beneficieze de revelații directe. Sunt considerate în afara Statutului, astfel că ei nu le pot invoca drept argumente. Atunci probabil că s-au bizuit pe frații penticostali care sunt mai „deschiși” spre „viziuni”.

Dacă în cazul unui Ray Boltz, o măsură disciplinară este destul limpede și justificată (deși rămâne problematică insensibilitatea mai-marilor la păcatul ce sălășluia în sufletul său), în cazul lui Iosif Țon, degringolada teologică lasă măsurile luate fără suport dogmatic sau cu o temelie șubredă.

Problema nu e că oamenii sunt cârcotași și nesupuși, ci că nu au o autoritate la care să se raporteze fără comentarii. Catolicii îl au pe Papă, ortodocșii au Biserica, însă protestanții au Biblia (a fiecăruia de acasă). Dacă ar exista niște repere incontestabile, niște oameni care s-au dovedit consecvenți de-a lungul timpului, pe care anii i-au confirmat în deciziile luate, atunci valurile ar fi mult mai mici.

Dar nu așa stau lucrurile, din păcate. Prea mulți au văzut schimbări ce păreau dictate de alte interese decât exegeza Scripturii. Conflictele dintre liderii baptiștilor n-au scos niciodată în evidență o tabără care să se remarce prin înaltul discernământ și incontestabila înțelepciune. Iar azi, când vor să ia decizii categorice, necesare de altfel, nu prea mai sunt credibili. Par mai degrabă speriați de consecințele politice ale mișcărilor tectonice ale bisericilor evanghelice.

Această impresie este confirmată suplimentar și de următorul fapt. Cum nu se poate lua o decizie ierarhică fermă împotriva lui Iosif Țon – el poate fi oricând reales ca pastor într-o biserică baptistă, penticostală, carismatică sau baptist-carismatică (dacă vreți) – atunci a fost pedepsit… „pe linie de partid”. Adică, a fost scos din grila RVE, a fost „eliberat de toate responsabilitățile”, i s-a „retras ordinarea”. Însă toate aceste măsuri, mai mult sau mai puțin justificate, nu-l pot scoate pe linie moartă.

Concomitent însă s-a recurs la alt procedeu, mai sigur, dar eminamente necreștin și nebărbătesc, în ultimă instanță: denigrarea persoanei. Nu vreau să presupun că ar fi vorba de măsuri concertate, nici de idei venite „de sus”. Însă e limpede că cea mai sigură metodă de a îndepărta eventualii aderenți ai unui personaj indezirabil este prin discreditarea respectivului (comuniștii se pricepeau foarte bine la asta). Nu degeaba a fost invocat trecutul lui Iosif Țon.

Cel mai elegant și firesc ar fi fost să se rămână la deciziile seci, dar temeinic argumentate ale diverselor organizații evanghelice reprezentative. Persoana lui Țon trebuia însă cruțată de „judecata de apoi” săvârșită pe pământ, de linșajul blogeristic la care a fost supusă. Voci care până acum au tăcut mâlc, se trezec peste noapte autorități în materie de „țonologie”. De ce nu ne-au prevenit în urmă cu 2-3 ani în legătură cu pericolul teologiei lui Iosif Țon. Bătător la ochi, ridicol. Râvna asta să fie numai cea a adevărului? Nu cumva enteresul le joacă feste unor băieți cam tineri și cam înfocați?

În final, mi se pare că mai important decât ce ne facem cu renegații e ce ne facem cu liderii fără credibilitate, fără autoritate recunoscută (că, cu legea în mână și în uniforma „instituției” oricine capătă autoritate formală) și confirmată. Zicea un pastor clujean că autoritatea nu se câștigă punând piciorul pe gâtul noroadelor, și eu cred că adevăr grăia.

Nu mă interesează să-l apăr pe Iosif Țon sau pe Petrică Bohuș, că nu e treaba mea, însă mă privește și pe mine felul în care problema lor este soluționată de către cei care, în acest moment, reprezintă cele mai înalte autorități ecleziastice evanghelice. De aceea mă amestec iar în vorbă și nu-mi țin gura.

Și iar revin la obsesiile mele (cu care și închei). Hai să ne uităm în istoria Bisericii la lucruri demne de asemenea consum de energie. Și le-aș mai aminti iarăși înaltelor fețe bisericești evanghelice să fie tare atente cine privește „din tribune”. Copiii și nepoții vor ajunge, inevitabil, să-i judece, iar această judecată, după cum știm, s-ar putea să fie dintre cele mai aspre și necruțătoare. Deja, dacă ar fi mai atenți la ce se întâmplă, și-ar da seama că au pierdut legătura cu generația viitoare. Însă poate de aceea se și zbat în halul ăsta. Își închipuie că vor putea rezolva pe linie administrativă problema relației cu viitorul…