Fixații și fixări

Mișcările recente din interiorul grupărilor evanghelice au adâncit o criză care se contura de multă vreme, însă putea fi pasată dintr-o parte în alta fără prea mari eforturi. Când s-au produs alte despărțiri răsunătoare, fiecare dintre părțile implicate avea posibilitatea să învinovățească în stânga și dreapta, ca să iasă basma curată în fața propriilor adepți.

Normal că, în ansamblu, s-au înregistrat niște pierderi, dar ele nu erau atât de semnificative încât liderii implicați să ia seama sau să le considere îngrijorătoare. Evoluțiile din ultimele săptămâni par să nu mai lase loc de eschive politice și diplomatice.

 

Fixația 1

De mic am auzit din toate părțile despre „trezirea spirituală” care musai să se întâmple. Iar dacă nu se întâmplă, vinovați suntem noi, cei din bancă, pentru că nu o vrem suficient încât ea să vină. Jonathan Edwards, unul dintre pionierii trezirilor spirituale, se pare că era convins că tot ce s-a întâmplat n-a depins de el. Ca pastor al bisericii sale, făcea exact aceleași lucruri și înainte cu 2 ani de începutul acestui eveniment, și la 10 ani după aceea. Însă trezirea respectivă s-a produs în mod neașteptat și s-a oprit tot așa cum a început, fără o legătură cauzală directă cu acțiunile lui și ale bisericii.

Câștig de cauză se pare că a avut însă nu acest model (analizat îndelung de către Edwards însuși, deoarece omul se străduia să înțeleagă ce anume s-a întâmplat), ci cel al lui Whitefield, care lucra mult mai pragmatic și a preferat să adopte anumite strategii, care să garanteze, într-o oarecare măsură, un rezultat.

Baptișii (și poate și penticostalii) au dezvoltat o fixație (melancolică) pentru „trezirea” din anii ’70. Neavând însă o doctrină foarte solidă în care să-și fundamenteze experiența, au rămas mai mult cu simptomele trezirii: abstinența totală de la alcool, emoția resimțită, rată mare a frecvenței la biserică, curajul în fața autorităților, botezurile dese și cu candidați numeroși etc.

Edwards n-a fost tradus în românește, iar cărțile în care analizează pe toate părțile atât fenomenul surprinzător al trezirii cât și chestiunea convertirii au rămas necunoscute publicului românesc. În schimb, influența unui Billy Graham (care vine mai degrabă pe linia Whitefield) au statuat un anume model care se dorea aclimatizat și la solul cultural mioritic.

Oamenii care știu despre epoca Olah-Țon au căutat mereu să redescopere ceva asemănător. Așa că nu e de mirare că, atunci când au găsit un loc unde rugăciunea e mai intensă, unde se simt mai copleșiți de prezența divină, unde văd mai multă abnegație spirituală au devenit entuziasmați. Mai neașteptat e că li se reproșează că au căutat și găsit ceea ce au fost mereu încurajați să caute. Nici nu-i de mirare că oamenii vor fi derutați.

Într-o bună măsură, aceasta e consecința insistenței tocmai a liderilor pe ideea necesității unei treziri spirituale în genul anilor ’70 și a faptului că există un vid dogmatic umplut numai cu impresii subiective și cu amintiri din acei frumoși ani.Citește mai mult »

Cărți proaspete (4)

Am din ce în ce mai puțin timp pentru cărți. Lucrez cu cărți, dar nu mai am răgazul să le deschid, să le răsfoiesc precum mi-aș dori. Nici să scriu despre ele nu mai apuc decât sincopat. Situația socio-economică impune alte imperative pe care, oricât de mult le-aș contesta sau disprețui, n-am cum să le ignor.

Îmi încep scurta incursiune printre aparițiile mai recente cu cărțile care mă ispitesc cel mai tare. Salutară publicarea cărții lui Jaroslav Pelikan – Credo. Ghid istoric și teologic al crezurilor și mărturisirilor de credință în tradiția creștină. Un volum de peste 500 de pagini scris de unul dintre cei mai avizați și erudiți teologi contemporani. După cum probabil că știți, în ultimii ani de viață, autorul „a revenit” (după cum zicea el) la ortodoxie – înainte fusese lutheran.

Părinții apostolici pot fi citiți într-o nouă traducere, publicată de Polirom. Deocamdată a apărut numai volumul I (Prima scrisoare a lui Clement [e vorba de epistolele lui Clement Romanul către corintieni], A doua scrisoare a lui Clement și Păstorul lui Herma). Interesul pe care îl suscită aceste texte este generat de faptul că sunt cele mai vechi scrieri ale tradiției creștine, în afara celor cuprinse în canonul Noului Testament. Fiind vorba de o ediție bilingvă, scad simțitor șansele ca această traducere să fie suspectată de partizanate teologico-ideologice.

De ce ne-ar putea interesa o carte precum Istoria Imperiului Bizantin, de A.A. Vasiliev? Ar fi mai multe argumente, dintre care rețin numai câteva. Suntem majoritari ortodocși, iar istoria Bizanțului se confundă uneori cu parcursul ortodoxiei (de pildă, criza iconoclastă a fost și una politică, nu doar religioasă). Apoi, suntem români, dar și balcanici.

Trec la literatura universală Citește mai mult »