Doi bătrâni controversați

corneanu - ton1. Nicolae Corneanu. Dat fiind faptul că nu sunt suficient de în vârstă încât să fi reținut toate detaliile evenimentelor de la Timișoara, din 1989, am aflat despre mitropolitul Nicolae Corneanu abia ulterior, când s-a denunțat pentru colaboraționismul său cu regimul comunist.

N-am cunoștință despre un alt caz similar – deși se pare că ar fi existat niște autodenunțuri similare în alte confesiuni, însă nu de aceeași anvergură. Prin urmare, l-am privit de la început cu ochi buni pe ierarhul ortodox.

Ulterior, am aflat despre Marșul Învierii, eveniment ce reunește creștini de toate confesiunile într-o procesiune care străbate Timișoara în fiecare an, de Înviere. Această întâmplare fericită n-ar fi existat fără bunăvoința mitropolitului.

Pe urmă, am aflat că a participat la întâlnirile organizate de Areopagus. Am fost surprins de această deschidere cu totul neobișnuită și neașteptată între creștinii majoritari și minoritarii dintre care provin.

Gestul mitropolitului de a se împărtăși cu greco-catolicii, care a scandalizat pe multă lume, nu m-a interesat atât de mult sub aspect strict procedural și canonic, ci din punct de vedere al atitudinii față de confrații de altă confesiune. Chiar dacă ierarhul Corneanu o fi greșit, credinciosul Corneanu a făcut ceea ce mulți ortodocși practicau deja.

Acțiunea lui a dinamitat o graniță garnisită, pe alocuri, cu multă tensiune, ba chiar și cu ură. Dar, totodată a și înverșunat taberele beligerante. Riscantă mutare.

Dacă spiritul creștin l-a împins la acest gest, atunci e unul de curaj, având în vedere riscurile care l-au însoțit și scandalul ce era previzibil că va izbucni.Citește mai mult »

Reclame

Ce ne facem cu renegații?

http://www.inmagine.com/

Nu mă interesează atât de mult cazul specific al lui Iosif Țon, Petrică Bohuș sau Ray Boltz. Despre primii doi nu cred că mai e cazul să vă spun prea multe. În cel privește pe cel de-al treilea, aduc câteva lămuriri. Dacă nu știți, Ray Boltz e unul dintre cântăreții creștini contemporani care, în urmă cu câțiva ani, s-a declarat homosexual. Înainte, era difuzat, de pildă, de către RVE fără nicio restricție, pentru că muzica lui era socotită canonică (nu ca Petra, DC Talk sau alții).

S-ar putea ca pe unii să vă revolte această alăturare, dar mai așteptați un pic. Fiindcă nu soarta unuia anume mă interesează aici în primul rând, ci metodologia aplicată renegaților.

Toți au fost buni până la un punct. Lăudați, adulați chiar, promovați, ascultați, purtați ca trofee, datorită faptului că făceau mândria unui grup sau grupuscul creștin. Erau scoși în față (Ray Boltz chiar de Billy Graham, de pildă) și prezentați ca modele.

În Oradea, se știe că există o mai veche dihonie între Țon și… cealaltă tabără. Dar Iosif Țon a continuat să vină în bisericile baptiste mai mici, a continuat să fie ascultat la radio, a continuat să atragă auditoriu mai numeros sau mai sărac.

Dintr-odată însă, el face un gest cu adevărat năucitor (pentru majoritatea celor care-l cunoșteau doar ca mine). Iar de aici încolo se transformă într-un jăratec pe care nimeni nu mai știe precis unde să-l arunce.

Nu cred că e simplu de tranșat o asemenea problemă. E limpede că niște decizii trebuie luate în raport cu anumite practici, orientări sau alegeri ale unui asemenea personaj. Nu se poate rămâne într-o imobilitate complice (mai ales dacă e vorba de erezie sau de păcat). Însă, una dintre întrebările la care trebuie dat un răspuns temeinic e următoarea: schimbarea (să zicem că „în rău”) survenită în viața unui om anulează și invalidează toate lucrurile „bune” făcute până în acel punct?Citește mai mult »

Fixații și fixări

Mișcările recente din interiorul grupărilor evanghelice au adâncit o criză care se contura de multă vreme, însă putea fi pasată dintr-o parte în alta fără prea mari eforturi. Când s-au produs alte despărțiri răsunătoare, fiecare dintre părțile implicate avea posibilitatea să învinovățească în stânga și dreapta, ca să iasă basma curată în fața propriilor adepți.

Normal că, în ansamblu, s-au înregistrat niște pierderi, dar ele nu erau atât de semnificative încât liderii implicați să ia seama sau să le considere îngrijorătoare. Evoluțiile din ultimele săptămâni par să nu mai lase loc de eschive politice și diplomatice.

 

Fixația 1

De mic am auzit din toate părțile despre „trezirea spirituală” care musai să se întâmple. Iar dacă nu se întâmplă, vinovați suntem noi, cei din bancă, pentru că nu o vrem suficient încât ea să vină. Jonathan Edwards, unul dintre pionierii trezirilor spirituale, se pare că era convins că tot ce s-a întâmplat n-a depins de el. Ca pastor al bisericii sale, făcea exact aceleași lucruri și înainte cu 2 ani de începutul acestui eveniment, și la 10 ani după aceea. Însă trezirea respectivă s-a produs în mod neașteptat și s-a oprit tot așa cum a început, fără o legătură cauzală directă cu acțiunile lui și ale bisericii.

Câștig de cauză se pare că a avut însă nu acest model (analizat îndelung de către Edwards însuși, deoarece omul se străduia să înțeleagă ce anume s-a întâmplat), ci cel al lui Whitefield, care lucra mult mai pragmatic și a preferat să adopte anumite strategii, care să garanteze, într-o oarecare măsură, un rezultat.

Baptișii (și poate și penticostalii) au dezvoltat o fixație (melancolică) pentru „trezirea” din anii ’70. Neavând însă o doctrină foarte solidă în care să-și fundamenteze experiența, au rămas mai mult cu simptomele trezirii: abstinența totală de la alcool, emoția resimțită, rată mare a frecvenței la biserică, curajul în fața autorităților, botezurile dese și cu candidați numeroși etc.

Edwards n-a fost tradus în românește, iar cărțile în care analizează pe toate părțile atât fenomenul surprinzător al trezirii cât și chestiunea convertirii au rămas necunoscute publicului românesc. În schimb, influența unui Billy Graham (care vine mai degrabă pe linia Whitefield) au statuat un anume model care se dorea aclimatizat și la solul cultural mioritic.

Oamenii care știu despre epoca Olah-Țon au căutat mereu să redescopere ceva asemănător. Așa că nu e de mirare că, atunci când au găsit un loc unde rugăciunea e mai intensă, unde se simt mai copleșiți de prezența divină, unde văd mai multă abnegație spirituală au devenit entuziasmați. Mai neașteptat e că li se reproșează că au căutat și găsit ceea ce au fost mereu încurajați să caute. Nici nu-i de mirare că oamenii vor fi derutați.

Într-o bună măsură, aceasta e consecința insistenței tocmai a liderilor pe ideea necesității unei treziri spirituale în genul anilor ’70 și a faptului că există un vid dogmatic umplut numai cu impresii subiective și cu amintiri din acei frumoși ani.Citește mai mult »