Când nu mai ai vreme să-ți povestești viața…

E. Irving Couse, The Historian (Sursa)

…poate că ești oleacă prea ocupat. Zic și eu, nu dau cu paru’.

Despre legendele populare se spune că multe se vor fi născut la șezători de iarnă, la gura sobei, sau în hanuri, când oamenii se opreau și depănau seara povești. Își puneau astfel viața în cuvinte și-i dădeau o semnificație. Sau și-o așezau în contextul unor narațiuni străvechi.

Evangheliile, dar și o bună parte din Vechiul Testament, au circulat ca tradiții orale, tot povestite din gură în gură. Deci și acolo era nevoie de timp și de oameni care să se ocupe de depănat istorii.

Sunt multe lucruri care se leagă de povestea propriei vieți. Am putea începe de la povestea de la sfârșit de zi, când fiecare își spune mai pe lung sau mai pe scurt pățaniile zilei în familie. Și le dă un sens. Chiar și rugăciunea de seară, pentru cei care o practică, e un fel de poveste, o rememorare a celor înfăptuite peste zi.

Nepovestite, întâmplările dintr-o zi și dintr-o viață nu capătă sens, ci rămân disparate. Povestite, ele își pierd durata și detaliile, însă câștigă semnificație și coerență. Istorisirea le face să se lege și să însemne ceva.