Amurgul liderilor (II)

(continuare de aici)

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucrui nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi pobisilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.Citește mai mult »

Amurgul liderilor (I)

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare”. Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume.

Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre Citește mai mult »

Greșeli pe care le fac pastorii în „social-media”

Diagramă cu tipuri de „social-media” (Brian Solis and JESS3 - sursa)
Diagramă cu tipuri de „social-media” (Brian Solis and JESS3 – sursa)

Mă grăbesc să traduc câteva idei din articolul „Five Mistakes Pastors Make On Social Media”, scris de Marty Duren, pentru Christianity Today.

Articolul pornește de la niște statistici, care să convingă liderii de necesitatea atenției acordate acestui fenomen.

Am tradus și adaptat – cu destulă libertate – doar „diagnosticele” și câteva „simptome”.

  1. Nu sunt prezenți în „social-media”. Rețelele de socializare îi asigură, practic, pastorului echivalentul unui post propriu de televiziune și radio. O „oportunitate” ce nu-ți poți permite s-o ratezi.
  2. Nu sunt consecvenți/constanți – adică postează doar din an în paști. Se recomandă postări ritmice pe blog, angajare în dialoguri pe facebook și prezență constantă (odată ce omul a intrat în horă).
  3. Se limitează să atace. Ar trebui să se vadă și ce susțin, nu doar ce contestă (mereu) – sistemul politic, moravurile publice etc.
  4. N-au simțul umorului (sau nu-l folosesc). Nu e o virtute în sine sobrietatea încruntată.
  5. Presupun că „social-media” este un mediu nociv/malefic în sine. Social-media este o unealtă care poate fi folosită spre bine sau spre rău.

Articolul integral (e în engleză, dar e scurt și scris într-un limbaj foarte accesibil) poate fi citit aici.

Nu susțin „fără rezerve” o campanie de presă

„12-03-01-axel-springer-by-RalfR-17“ von Ralf Roletschek (talk) - Fahrradtechnik auf fahrradmonteur.de - Eigenes Werk. Lizenziert unter CC BY-SA 3.0 über Wikimedia Commons - https://commons.wikimedia.org/wiki/File:12-03-01-axel-springer-by-RalfR-17.jpg#/media/File:12-03-01-axel-springer-by-RalfR-17.jpg
„12-03-01-axel-springer-by-RalfR-17“ von Ralf Roletschek (talk) – Fahrradtechnik auf fahrradmonteur.de – Eigenes Werk.

Sunt de acord că violul este un gest monstruos. Iar când este și premeditat, și în grup, toate acestea ar trebui să constituie circumstanțe agravante. Felul în care sunt tratați violatorii din Vaslui de către justiție este, într-adevăr, revoltător, mai cu seamă că ei contrazic prin reacții toate pretinsele referințe de bună purtare și bună creștere.

Să fim serioși, e chiar bizar să invoci recunoașterea faptei ca justificare pentru punerea în libertate în cazul unui viol în grup. Nu-i o „neatenție”, nu-i o reacție la beție, nu-i o eroare din neștiință, nu-i un accident, nici o faptă care nu afectează pe alții. De asemenea, pedepsele din codul penal par destul de blânde.

Reacțiile care denotă mentalități ce tratează îngăduitor șapte indivizi de această teapă sunt de asemenea revelatoare și revoltătoare. În astfel de situații, chiar dacă ți-ar trece prin minte să gândești altfel, tot ar fi mai bine să taci. Oricât de pramatie ar fi fost fata, oricât de provocator s-ar îmbrăca fetele, tot nu poți scuza un viol în grup, premeditat.

Totuși, nu pot fi de acord „fără rezerve” cu o campanie de presă pusă în scenă de către un cotidian așa-zis „quality”. Motivul e unul foarte simplu: din punctul meu de vedere, nu adevărul sau dreptatea sunt aici în joc, ci sângele, vizibilitatea subiectului de presă, publicitatea, clic-urile (și Click-ul, dacă doriți).

Acești vajnici luptători pentru justiție au tăcut cu multă indiferență atunci când sistemul de educație românesc s-a degradat constant în ultimii 25 de ani (asta ca să punem puțin lucrurile în context). Singurele momente când ei (și mai toată ceata jurnalismului) își amintesc de școală este la început, la final de an școlar și atunci când e rost de scandal. Or, indiferent cât am evita subiectul, educația (sau mai exact lipsa ei) are un rol important în astfel de manifestări deviante.

De asemenea, în manifestarea revoltei (legitime ca reacție în sine), au apărut niște derapaje de limbaj și de idei care nu pot fi susținute cu seninătate de către orice bun creștin, doar pentru că violul este, vezi bine, mult mai grav prin comparație. Apropo, știți cine sunt somitățile care s-au alăturat recent acestei campanii? Interlopii – da, ăia în stare să ucidă, ăia care au condus rețele de trafic de carne vie, ăia care luau taxă de protecție etc.

Pe lângă asta, încurajarea societății să reacționeze este un fapt benefic până la un punct, însă aici nu există foarte precis definit acel punct. Reacția s-ar putea să fie de aceeași calitate morală ca infracțiunea violatorilor (chiar dacă nu de aceeași anvergură). Iar creștini nu pot susține orice tip de reacție.

De ce îmi permit să am rezerve? Citește mai mult »

Criterii noi pentru viitorii pastori (exercițiu de imaginație)

(Sursa)
(Sursa)

Acest exercițiu de imaginație nu este o critică adresată pastorilor, ci mai degrabă o propunere adresată enoriașilor de a privi altfel acest oficiu. Fiindcă criteriile de selecție din prezent sunt în mare măsură rezultatul așteptărilor explicite sau implicite ale comunităților eclesiale. Dacă n-ar fi așa, atunci pastorii cu un anumit profil (mai ales cei care „nu ne plac”) nu s-ar mai regăsi la amvoane, ci în alte locuri de muncă.

1. Fiecare aspirant la statutul/vocația de pastor va trebui să aibă un viciu de care fie n-a scăpat încă, fie a scăpat cu multă trudă (după ani de zile). Dar nu din astea gen: nu mă pot trezi dimineața, îmi place mirosul cafelei, sunt bookaholic, mănânc numai vegan sau îmi plac numai produsele organice. Ci din alea urâte: invidie față de oricine e mai bine poziționat, violență în familie, obsesia îmbogățirii, cleptomanie, dependență de alcool sau pornografie, mândrie imposibil de reprimat etc.

Cineva din comisia de examinare și-ar putea asuma răspunderea să-l ajute pe aspirant să lupte și, în cele din urmă, să scape de acel viciu, în cazul în care n-a scăpat. Condiția aceasta i-ar ajuta pe viitorii pastori să înțeleagă mai bine natura păcatului, natura umană și să fie mai smeriți în general, amintindu-și periodic care le sunt limitele.

2. Aspirantul să fie invitat să semneze un angajament scris (sau să se jure) că nu va divulga niciodată discuțiile private pe care le are cu enoriașii nici măcar autorităților. Evident că asta exclude din start folosirea confesiunilor individuale ca exemple în predici, bârfa în cercul privilegiaților din anturajul pastoral, învrăjbirea membrilor comunității pornind de la mărturisirile făcute între patru ochi etc. Documentul semnat să aibă valoare legală și în baza lui pastorul să poată fi tras la răspundere – putând chiar să-și piardă temporar dreptul de a păstori vreo biserică.

3. Aspirantul să se angajeze că nu va folosi niciodată (în mod voluntar și conștient) Biblia ca paravan după care să-și ascundă incompetența sau neștiința. În consecință, ar fi bine ca anumite subiecte să nu le abordeze niciodată în predică. De pildă, dacă n-a excelat niciodată la matematică (e un fel eufemistic de a spune că era „tufă”!), ar fi bine să nu țină predici despre teoria probabilităților, că riscă să râdă smarphone-urile de el. Dacă nu s-a priceput niciodată la fizică, e mai bine să nu încerce să explice relația dintre bosonul Higgs și sfârșitul lumii. Etc.

Citește mai mult »

Richard Wurmbrand despre sărăcie

Daruri spirituale obligatorii pentru pastori

www.honkingdonkey.com
http://www.honkingdonkey.com

Nu știu – și nici nu prea contează, veți vedea de ce – care vor fi fost sensurile originale ale cuvântului tradus în românește cu pastor/păstor. Dacă nu greșesc eu și nu mă înșală G. Guțu, „pastor” și „păstor” sunt unul și același lucru, doar că pastorul este un păstor preluat pe filieră latino-germană.

Suspectez că sinonimia pe care o înregistreză dicționarele românești (DEX, Nodex, Sinonime, Șăineanu etc.) între pastor și păstor vine dintr-o asemănare de roluri. Adicătelea, pastorul este un păstor, un îngrijitor, un coordonator, un îngrijitor de suflete.

Dacă înțeleg eu bine, acest sens al celor două cuvinte face trimitere mai degrabă la activități duhovnicești, spirituale, nu economice, administrative sau de altă natură.

Am făcut toate aceste precizări pentru că, în mediile evanghelice, se pare că trăsăturile de căpătâi ale pastorului nu (mai) sunt cele ce ar avea de-a face cu îndrumarea sufletelor – adică o activitate ce se desfășoară mai degrabă în umbră și fără mediatizare, care ia timp foarte mult, iar rezultatele se văd lent și numai pe intervale mari.

Pastorului i se cere în primul rând să predice, e unul dintre testele la care sunt supuși toți candidații la vreun astfel de „post”. Ei trebuie să fie capabili să se prezinte cu o retorică suficient de convingătoare pentru comunitatea pe care urmează s-o păstorească.

De asemenea, i se cer pastorului abilități manageriale. El trebuie să știe să se descurce ca să atragă fie sponsorizări pentru lăcașe de cult, fie să organizeze evenimente de răsunet, fie să aibă relații bune cu cei mai prizați dintre predicatorii momentului. Unde să mai ai loc, în acest context, s-o pomenești pe Maria, care „și-a ales partea cea mai bună”, dacă lumea a fost cotropită de forfota Martei?…

N-ar fi prea mare problemă dacă aceste trăsături mai vizibile nu ar fi valorificate în detrimentul celei ce pare, totuși, fundamentală pentru pastor/păstor: capacitatea de a îndruma și păstori, în ascuns, sufletele. Că omul are și alte daruri spirituale sau calități umane pe care le poate pune în slujba comunității, foarte bine. Dacă știe și să cânte, și să facă de mâncare, și să organizeze jocuri sportive, e excelent. Dar acestea sunt percepute – cum e și firesc – ca un… bonus, să zicem.

Mai trebuie adăugat aici încă un element. Citește mai mult »

Fler politic evanghelic

Multă vreme am fost traumatizat pentru că, în 2000, am mers la vot, în turul II, să-l votez pe Iliescu numai ca să nu iasă Vadim. Știu că i-am mărturisit atunci unui prieten că, dacă se întâmplă nenorocirea să câștige tartorul PRM-ului, mă gândesc foarte serios să-mi iau tălpășița și să-mi caut altă țară.

Această ipostază – de care unii au scăpat refuzând pur și simplu să participe la vot – mi-a fost „facilitată”, printre altele, și de curentul care tulbura pe atunci mintea multor evanghelici. Iată o scenă grăitoare. Ieșind din secția de votare, după primul tur de scrutin, mă întâlnesc aci cu o fată din cartier, care-și manifesta pentru întâia oară dreptul electiv (eu aveam deja încă un scrutin bifat, în 1996).

Din una într-alta, mă pune păcatu’ s-o trag de limbă, să aflu cu cine a votat. „Păi, cu Vadim”, răspunde ea surâzând senin. Iar din spatele ei, pășind greu și apăsat, mama fetei completează cu aplomb că „asta e voia Domnului” – să iasă câștigător individul care, de câte ori apărea la televizor, profera numai gogomănii, tartorul unei tagme de foști securiști.

După care, cu o slugarnică și inexplicabilă (pentru mine) resemnare, măicuța bătrână adăugă oftând că acum a sosit vremea să ne pedepsească Dumnezeu pentru… nu mai țin minte exact pentru ce. Așa că a contribuit și ea cu ce a putut la planul divin care, culmea!, nu s-a mai îndeplinit până la urmă.

Cele două femei care l-au propulsat cu bună știință pe Vadim frecventau o biserică evanghelică din Oradea – confesiunea importă mai puțin – unde fuseseră îndemnate mai explicit sau mai implicit spre această opțiune politică. Oricum, se vedea că făceau parte dintr-un „curent” de opinie, că prea erau toate explicațiile puse la punct.Citește mai mult »