Scheleții

Unii sunt convinși că scheleții se ascund în dulap. Și stau acolo pitiți și chitiți să iasă tocmai în cel mai nefericit moment posibil. Se aruncă în lumina caldă a camerei de oaspeți plină ochi de lume gata să numere și să admire mândrețe de oase rușinoase.

Dar eu cred că scheleții umblă pe stradă. Și nu ca să facă de rușine omul moral, omul la locul lui, omul respectabil. Din contră, umblă în așa fel încât să se potrivească în standardul mulțumii. Fiindcă mulțimile vor scheleți sau, mă rog, oameni cât mai scheletici în sânul lor…

Nici biserica nu se dă înapoi când vine vorba despre designul scheleților. Poate oferi câteva șabloane foarte rafinate: cu încheieturi unse, cu luciu viu, cu straie ușor demodate numai bune să fie considerate decente, cu aparate de vorbit. Ce mai? Parcă ar fi vii.

Tot ce trebuie să faci este să renunți la persoana ta, la întregul cu care vii și să te înscrii într-o categorie de scheleți. Restul vine aproape de la sine. Te supui la cura potrivită și, încet-încet, te transformi în scheletul râvnit.

Mai întâi îți pierzi glasul și începi să vorbești în clișee, după standard. Îți adaptezi tonul, cadența, dimensiunea vocabularului, accentul. Fiecare sarcină îndeplinită are și un tezaur lexical adecvat. Important e să nu ieși în evidență, să nu te faci remarcat prin cuvinte isterice, sonorități exotice sau exces de termeni neagreați. La nevoie, se poate folosi un sintetizator standardizat ce să înlocuiască vorbirea scheletului. Măcar o perioadă, până-și însușește retorica normativă.

Pe urmă, trebuie deprinsă gestica. E un întreg ritual al gesturilor, de la mimică, la mersul pe culoar, spre mașină, de la mașină, până la gesturile cu care îți acompaniezi cuvintele. Ele trebuie să aibă rotunjimea necesară, să mângâie pe cine trebuie, să excludă pe cine trebuie. Frumos, cuminte, așezat, clar.

Ținuta e un subiect aparte. Foarte îndrăgit. Scheleții trebuie să semene, dar nu până la confuzie. Doar cât să nu fie stridenți. Hainele și accesorile se asortează după buget, în limite regulamentare. Circumferințele, mărimile, unghiurile de înclinație, vitezele de deplasare, toate sunt predefinite. Trebuie doar alese sub oblăduirea coordonatorilor de programe.

Exersând suficient limbajul verbal și nonverbal, sunt șanse mari ca transformarea să producă efectele dorite asupra creierului și asupra percepției. Să ajungi adică să gândești în șabloanele subînțelese, validate tacit de comunitate. Și să percepi lumea în culorile prestabilite, clare, fără zone de gri, de incert, de „nu văd bine” sau „mi s-a părut”.

Cu cât reușește candidatul o integrare mai convingătoare în tipar, cu atât devine mai scheletic, mai subțiratic, mai esențializat. Ca un ritual hieratic. Ca un alcool dublu rafinat. Ca o pânză de păianjen. Esență pură. Fără contur. Fără chip distinctiv. Fără protuberanțe incomode. Fără grimase necontrolate și neizbutite.

Soldat disciplinat. Cu craniul lucios. Cu ochii reglați la dioptriile optime. Cu canalul auditiv deschis numai cât trebuie și timpanul potrivit pe frecvența oficială. Cu dinți impecabili, ridicol de albi. Fără nicio excentricite. Fără deformări ale coloanei. Fără indigestii. Fără platfus. În pluton. Organizat și disciplinat. Neapărat. Fără dileme.

Abia ajuns în această stare de grație scheletul poate în sfârșit să se perinde prin lume dezinvolt, fără teama că ar putea fi arătat cu degetul sau că ar putea deveni bătător la ochi. Un deplin acord între lumea dinăuntru și cea din afară. După ce a amputat regulamentar tot ce prisosea, tot ce dădea prost, tot ce sugera slăbiciune, risc, ezitare, dezordine, vulnerabilitate.

E nivelul la care personalitatea lui s-a estompat îndeajuns. Mai poate fi recunoscut după mici semne particulare: o aluniță, culoare ochilor, umbra din spatele urechilor, mici ticuri inofensive. Dar nimic primejdios. Totul e în deplină  armonie cu matricea, cu calapoadele stas. Suficient de individualizat cât să nu fie lumea monotonă, dar destul de scheletic să nu creeze haos și îngrijorare.

Și exact pe dos decât în cazul scheleților din dulap, scheleții de oraș pot renunța la postura lor impecabilă numai când intră în casă. Atunci pot să-și lase burta să atârne. Pot să-și privească chiorâș și buimaci copiii pe care nu-i mai înțeleg. Pot să scuipe pe jos. Pot să gâfâie sau să bombănească cu obidă. Pot să aibă regrete sau neîmpliniri ce nu fac parte din repertoriul oficial. Pot avea insomnii și întrebări incomode. Pot să-și ia berea din frigider și s-o sprijine pe piept. Pot să șchiopăteze în drum spre baie.

Numai să nu uite să rămână mental niște scheleți. Ca nu cumva, când vor fi scoși din casă pe neașteptate, să se trezească persoane dezagreabile, împrăștiate și nestatutare în văzul lumii. Ține de igiena noastră a tuturor.

Anunțuri

10 gânduri despre “Scheleții

  1. problema e veche, si e inrudita cu ceea ce eu numesc „fani ai Bibliei”. unii oameni devin astfel de fani la fel cum altii devin fani Star Trek, Star Wars, etc. folosesc limba de lemn „pocaiasca” si comportamentul stereotip. se imbraca intr-un anumit fel. nu pot crede ca este un semn deosebit de evlavie sau mare credinta atata timp cat alti oameni fac la fel in alte curente culturale. poate ca este un anumit tip de personalitate care se preteaza la asa ceva.
    insa stii ceva, mie-mi place ca exista si astfel de oameni, un balast care sa incetineasca schimbarile bruste. uneori esti satul de „diversitatea vibranta”, de „fiecare e deosebit si perfect in felul sau”. ma bucur cand merg la biserica si privelistea e similara cu ce vedeam in copilarie (mai putin baticurile, care sunt o specie pe cale de disparitie). imi da o senzatie de comfort, ca macar la biserica lucrurile n-au luat-o razna complet. pana vad domnisoare cocotate pe pantofi colorati strident cu talpa groasa de abia pot cobori scarile (eu le spun „copite” sau „pantofi de mers la biserica”, pentru ca in viata de zi cu zi nu-i vezi), si atunci ma sperii.

    apropo, chestia cu berea… ala-i pacat, ar spune unii. poate n-ai vazut bine, frate, era sirop.

  2. Sincere felicitări Teofil!
    Un eseu frumos ce poate fi dezvolat.
    Bun și acel din dilema.
    Am să te citesc mai des cu atât mai mult cu cât ai fost declarat și ales ca eseistul anului 2016 din blogosfera evanghelică de limbă română.
    Felicitări și pentru acea recunoaștere…eseurile ulterioare arată că meriți acea recunoaștere.
    Probabil va fi foarte greu ca cineva să te detroneze dar și poziția pe care te afli te responsabilizează.

Spune-ți părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s