Unii au impresia că sărbătoarea înseamnă exces de mâncare, de băutură și de distracții. Și ce dacă? Sunt două lucruri care îmi vin în minte acum vizavi de sărbătoare și de bucuria ce însoțește sărbătoarea.
Când vorbește despre Înviere, Ioan Gură-de-Aur (altminteri foarte sever în sentințele sale morale) pare să comită un… exces de zel. El se concentrează atât de tare pe momentul sărbătorii și pe bucuria aferentă, încât e dispus să permită și celor care nu s-au pregătit să ia parte la celebrare. Ba chiar mai mult, ca să nu existe dubii, insistă și descrie excesul care caracterizează acest praznic.
Tot ceea ce contează este arătarea harului și bucuria Învierii, iar cel mai mare păcat devine, în acest moment, neparticiparea sub diverse pretexte (inclusiv cel al lipsei de pregătire adecvată!). Păcătoșii și virtuoșii deopotrivă sunt invitați să nu se mai uite la ei înșiși, ci la privilegiul care li se oferă. A te bucura de Dumnezeu devine mai important și mai urgent decât a te tângui pentru păcate. A te înfrupta din rodul Învierii este mai presus de orice altceva. E un exces al harului, o revărsare a luminii, o erupție a bucuriei.
La multe secole după Hrisostom, C.S. Lewis avea să-și scrie autobiografia în jurul ideii de bucurie. La el, bucuria aceasta apare mai degrabă ca o nostalgie permanentă, ca o tânjire după ceva care niciodată nu se arată pe de-a-ntregul, ca o permanentă neîmplinire care-l obligă să caute, să dorească. Bucuria este, în cazul său, „premoniția” întâlnirii cu Dumnezeu. Dar și după convertire, bucuria aceasta rămâne în bună măsură o promisiune pentru viața de apoi, un acont, dar și un stimulent.
Așadar, sărbătoarea vine la pachet cu excesul. Iar bucuria vine cu handicapul de a nu fi (și de a nu putea fi vreodată) completă, aici, pe pământ.Citește mai mult »
Cu drezina 