Brexit, ipocrizia „elitelor” și eșecul educației progresiste

(Sursa)
(Sursa)

Știm că noi, românii, suntem cei mai barbari, medievali și ignoranți locuitori ai UE. De aceea nu reușim nicicum să ne raliem valorilor lumii occidentale. Ne batem copiii, ne pălmuim femeile, ne comportăm ca niște rude sărace și needucate de la țară venite în vizită la neamurile lor civilizate de la oraș. Așa că, atunci când se nasc la noi tot felul de naționalisme gregare și agresive, n-ai cum să te miri. Deoarece n-am beneficiat, iată, nici de exercițiu democratic cu tradiție, nici de educație civică adecvată, nici de adeziunea la valorile europene – care sunt văzute îndeobește ca un standard al umanității contemporane.

Și iată că, totuși, printre cei civilizați, instruiți după toate valorile corespunzătoare și crescuți în spiritul libertății, al toleranței și al umanismului de cea mai înaltă ținută, apar niște manifestări numite adesea „naționaliste”, „xenofobe”, „extremiste”. Se manifestă spirit de „discriminare”. Adică exact chestiile alea de care eram acuzați noi, barbarii needucați cum trebuie.

Cum se poate explica totuși, că, după decenii sau chiar secole de educație de cea mai bună calitate, de cea mai rafinată esență umanistă și de cea mai progresistă ideologie, lovește iarăși reacționarismul desuet chiar în inima Europei?

Elitele noastre mediatice și politice – mai ales cele euroentuziaste sau progresiste – tratează cu condescenență aceste fenomene „extremiste” sau „populiste”. Și totuși, cum poți să cataloghezi ca „extremiste” asemenea tendințe care reunesc jumătate din populația Austriei, aproape o treime din populația Franței (mare patrie a valorilor umaniste luminate, care le-a exportat în toate direcțiile), segmente importante de cetățenii din Belgia, Danemarca, Grecia, și, în fine (dar cel mai elocvent) peste jumătate din populația Marii Britanii? Fiindcă există o tendință de a identifica euro-scepticismul și protestul față de UE cu propensiunea către „extremism” sau, cel puțin, cu un „conservatorism” sau „naționalism” nociv.

E clar că undeva trebuie să fie o eroare. Mai întâi, se pare că educația în spirit european – aia pe care vor „elitele” UE să ne-o exporte și nouă, retrograzilor – n-a reușit să rezolve probleme fundamentale ale indivizilor și ale societăților. Dacă ar fi reușit, atunci oamenii nu s-ar fi orientat în număr atât de mare spre alte ideologii, mai promițătoare. În paranteză fie spus, pare că aceste valori progresiste au succes numai în revizuirea moralității pe Bătrânul Continent.

Apoi, deși este evident că aceste largi segmente de populație au niște probleme pe care le vor rezolvate, iată că elitele – care chiar și-au însușit valorile – se dovedesc oarbe ca noapte la realitate. Această meteahnă îmi pare că reprezintă un eșec mult mai grav și mai răsunător al educației și al valorilor care ne sunt mereu prezentate ca model de urmat. Preferă să țină ca gaia mațul de „hate speech” și alte cuvinte pe care le rostogolesc abrambura în discursuri. Însuși faptul că știau deja de cel puțin 2 ani că există o reacție anti-sistem în multe țări europene, dar n-au reușit să facă mare lucru, dovedește cât de mare e inerția și cât de incapabil este sistemul să producă soluții prompte.

Cred că e de o aroganță sinucigașă să ai tupeul ideologic să ignori sau să dai vina pe Rusia pentru neliniștile a zeci de milioane de europeni sub pretextul că ar fi vorba despre „extremisme”, „naționalisme” (etichetele din această sferă semantică sunt folosite cu extrem de multă imprecizie și prezumțiozitate). Și chiar dacă ar fi toți așa cum se spune despre ei, cea mai normală și umană atitudine ar fi ca acești „extremiști” să fie ascultați, tocmai pentru a evita ca – pe fondul acumulării unor frustrări – să-și câștige celebritate și legitimitate politică adevărații extremiști, cei care nu doar vorbesc, ci acționează în moduri la care nici nu dorim să ne gândim.Citește mai mult »

Anunțuri

De ce au succes „sectele”?

(Sursa)
(Sursa)

Sunt probabil tot atâtea motive câți adepți ai sectelor există pe lumea asta, dar aș risca niște răspunsuri care au ca punct de referință creștinismul românesc (fie el ortodox dominant sau evanghelic minoritar). Iar prin „sectă” înțeleg aici orice grup care se desprinde dintr-o biserică recunoscută oficial și care poate fi doar separatist sau eretic în toată puterea cuvântului.

Dacă vă deranjează prea tare termenul „sectă”, din pricina încărcăturii sale peiorative, am putea discuta despre grupări independente, dizidente, care țin să se delimiteze de bisericile din care s-au desprins. Oameni care, invocând versetul cu „doi sau trei” care se adună în numele Domnului, pun bazele unei noi comunități.

Deși nu am făcut o analiză amănunțită, exită totuși câteva lucruri ce se remarcă în cazul celor care întemeiază sau se alătură unei grupări separatisete, când simte că în bisericile oficiale, instituționale nu se mai regăsește și nu mai experimentează o spiritualitate autentică. În textul de față voi discuta doar 3 aspecte.

1. Critica instituțiilor și a clericilor ordinați. Pentru separarea de tradițiile mai vechi sau mai noi existente, e suficientă o delimitare drastică de bisericile-instituții sau organizații. De multe ori, asta înseamă diabolizarea generală a instituțiilor cu caracter religios, denunțarea strategiilor instituționale, evidențierea viciilor prezente în funcționarea acestora etc.

În plus, pot fi luați în colimator și pastorii sau preoții care sunt angajați în slujba lor duhovnicească. Ei pot fi acuzați că fac totul din interes, că sunt preocupați de lucruri străine de adevărata misiune încredințată lor de Dumnezeu, că manipulează, trag sfori și urmăresc scopuri ascunse (poate chiar meschine). Există suficiente cazuri cu care pot fi ilustrate astfel de observații critice și de unde se generalizează foarte ușor. Iar cele mai utile exemple sunt cele ale unor oameni împotriva cărora, deși se impunea, instituțiile n-au luat nicio măsură sau, dimpotrivă, au încercat să mușamalizeze (cel puțin în aparență) incidentele.

Dacă, într-o grupare independentă, oamenilor li se demonstrează că nu e nevoie de vreo structură instituțională, cei care îndeplinesc roluri de coordonare refuză orice retribuție materială (și se susțin financiar din alte profesii), iar autoritatea supremă invocată este Biblia – într-o interpretare mult mai apropiată (cel puțin în aparență) de spiritul ei inițial – este foarte ușor de alimentat sentimente de antipatie față de creștinismul confesional, instituționalizat.

Este apoi criticată și răceala unor comunități care e pusă nu arareori în legătură cu ariditatea instituției. Această răceală este criticată atât la nivel de membri de rând, cât și în forurile conducătoare. Există, este clar, un creștinism birocratizat care poate fi oricând criticat legitim.

Constatând că bisericile instituționale pierd teren sau o iau pur și simplu razna (în raport nu doar cu Biblia ca etalon, ci și cu valorile pe care le promovau cu relativ puțin timp în urmă – după cum atestă cazul unor biserici protestante de tradiție), sunt destui cei care consideră că de vină este instituția însăși. Iar această convingere, odată formată, e aproape imposibil de demontat.

2. Critica opulenței și a beneficiilor financiare. E cea mai accesibilă metodă de decredibilizare a instituțiilor și a clericilor. Citește mai mult »

Mineriadele și „Marea Uitării”

colaj mineriade

Cu fiecare an ce trece, mineriadele devin un coșmar tot mai îndepărtat. Sunt destui pentru care nici nu mai contează. Iar unii au chiar explicație teologică pentru indiferența lor. Nu neapărat față de mineriade, ci față de… trecut.

Totuși, a dori să se ajungă la judecarea făptașilor nu ține de răzbunare, ci de dreptate. De adevăr. Nu e o obsesie, ci consecvența cu un principiu.

E adevărat că nu are rost să te fixezi pe trecut. Dar e la fel de adevărat că trecutul nu poate fi ignorat. Și că nu trebuie ignorat.

Nu e vorba despre mineri, că ei au fost, cel mai probabil, manipulați. E vorba despre mineriade, fiindcă astea au fost organizate și girate.

Nu e vorba atât despre a pedepsi făptași (deși trebuie căutați criminalii), e vorba despre a restabili adevărul despre fapte și evenimente.

Nu e un exercițiu de masochism, nici o formă de frustrare nerezolvată, ci un demers reparator, o privire sinceră în oglindă.

Mineriadele și Revoluția sunt totuși minciuni plătite cu sânge. Citește mai mult »

Poezia nu e despre „eul liric”, nici romanul, despre „narator omniscient”

Screen capture - la întâmplare
Screen capture – la întâmplare

Mă revoltă nonșalanța cu care apar în diverse locuri și spații mari somități ale vieții culturale văitându-se de situația dezastruoasă a culturii, a societății dezorientate, a spațiului public manelizat, a mijloacelor de informare tabloidizate și aservite nonvalorii. Deja am folosit prea multe neologisme, cred că m-am contaminat de marea cultură.

În fine, revenind, revolta mea vine din faptul că știu cu precizie că unii dintre acești bocitori înalt calificați sunt coordonatori de manuale, patroni de edituri (sau finanțatori prin proiecte și fundații) care scot manuale. Iar manualele, cel puțin la specialitatea pe care mă laud că o cunosc cât de cât (limba și literatura română), conțin suficiente tâmpenii și erori ca să ai cu ce umple încă un manual pe fiecare ciclu numai cu „erate”.

Se vorbește în permanență de simplificare, de reducere a cantității de informație, de încurajarea creativității. Vorbe! Povești! Aiureli! Nimeni din generația mea nu a auzit – până la liceu – de „eul liric”. Când am auzit întâia oară că asemenea noțiune se predă la școală, am crezut că e farsă de 1 aprilie. Nu era.

Oricum, poezia era deja destul de chinuită în școală. Comentariile kilometrice la un text de 2 strofe te făceau se te întrebi dacă într-adevăr asta „a vrut să spună poetul”. Dar să mai adaugi și alte noțiuni, ca să complici și mai mult existența copiilor, mi se pare aberant și iresponsabil. Cum să cultivi gustul pentru poezie, pentru frumos, pentru ideea care poate fi exprimată doar ca poezie (fiindcă altă cale nu este), când pentru elev cel mai important e să găsească cele 3-4 trăsături care demonstrează că înșiruirea de cuvinte din fața lui aparține „genului liric”? ASTA e miza cu care citesc copiii poezie în școală. Ce educație estetică? Ce simț estetic? Luați-vă gândul!

Dacă ați ști câte aberații (naive) am auzit vizavi de „eul liric”… Citește mai mult »

„Relație personală cu Dumnezeu”

(Sursa)
(Sursa)

Sintagma din titlu („relație personală cu Dumnezeu”) este foarte dragă evanghelicilor și a devenit un adevărat automatism verbal în evaluarea credinței și a autenticității creștinismului. Orice creștin, indiferent din ce tradiție provine, este evaluat în funcție de această „relație” cu Dumnezeu.

Însă, odată cu standardizarea limbajului, conținutul acestei sintagme a ajuns să fie din ce în ce mai tehnic. Adică, relația cu Dumnezeu presupune, în general, o convertire, un botez (preferabil la maturitate – deci asumarea publică și conștientă a adeziunii la creștinism), o frecvență statutară a serviciilor de închinare ale unei biserici, niște fapte bune (sau, în formulare negativă, lipsa unor derapaje morale grave), „implicare” (fapt ce se traduce în diverse feluri: activism, contribuții financiare, disponibilitate).

În plus, relația cu Dumnezeu este accentuată – oarecum pleonastic – și cu adjectivul personală, ca şi când relaţia cu o persoană ar putea fi altfel decât… personală. Totuşi, cred că această subliniere suplimentară este semnul involuntar al unui deficit.

Vorbitorul obişnuit simte că nu e suficient să spună relaţie, ci trebuie să insiste că e o relaţie între persoane. Dar această precauţie de limbaj nu se răsfrânge benefic şi asupra realității la care ne referim.

Dacă relaţia „personală” cu Dumnezeu ar fi tratată în registrul caracteristic al relațiilor, ea n-ar mai fi atât de standardizată și de universalizată. Criteriile de… evaluare ar trebui să țină cont de toate experiențele noastre relaționale.

Căci adevărul este că, deși toate relațiile interumane ar trebui raportate (la modul ideal) la relația cu Dumnezeu, în realitate, fiecare relație pământească amprentează percepția pe care o avem despre relația cu Dumnezeu. Iar acest lucru se verifică mai ales în ce privește relațiile cu autorități.

De aceea răspunderea pe care o poartă părinții este atât de împovărătoare: fiindcă ei conturează în mintea copiilor o imagine implicită (și foarte adânc impregnată!) despre Dumnezeu. De aceea profesorii pot deveni foarte ușor „pricini de poticnire” pentru elevii care caută în ei creștinul și omul, nu doar dascălul. Citește mai mult »

Merg la vot

votat

Merg duminică la vot. Și dacă n-ar fi pe cine să aleg pentru funcția de primar, tot m-aș duce. Fiindcă se aleg și consilierii. Iar dacă vrei să încurci bine un primar, o poți face votând niște consilieri care să-i facă viața grea.

De altfel, nici nu prea îmi pare o soluție bună ca primarul să aibă majorități confortabile în consilii. E sămânță mare de abuz în astfel de componență. Orice om politic trebuie să fie și un bun negociator. De ce să nu le dăm de lucru?

Cea mai interesantă surpriză de campanie a venit din tabăra PSD. În Oradea, PSD-ul pare chitit să se autosaboteze. Până și unul dintre slogane („Oradea merită ceva mai bun” – sau cam așa ceva) era suficient de ambiguu încât să poată fi interpretat împotriva candidatului lor… În fine, surpriza a fost că un tânăr candidat din partea PSD se străduia și reușea să răspundă civilizat, calm, unor atacuri destul de virulente. Ceea ce e un câștig în sine.

Sunt mulți oameni dezamăgiți de vot. Și n-o să le țin eu lecții electorale și de democrație. Dar unele lucruri tot se mai schimbă. Un om scos pe linie moartă sau un altul ajutat să intre într-un consiliu local sau județean și să mai schimbe o rotiță, un detaliu care pe urmă să conteze.

3 milioane de… „homofobi”? – despre proști, drepturi și morală

(Sursa)
(Sursa)

Pornesc de la fapte. 3 000 000 de români (unii îi numesc „proști”) au semnat pentru schimbarea unui articol din constituție. Deocamdată nu contează care. Potrivit regulilor jocului, e nevoie de doar 500 000 de cetățeni cu drept de vot pentru a iniția un proiect de revizuire.

Cifra semnatarilor reprezintă, grosso modo, sub 15% din populația totală a României și peste 15% din populația cu drept de vot. E, așadar, un eșantion mai mult decât reprezentativ. Procentual, este vorba despre o minoritate. Ar fi însă de discutat cât de reprezentativă, fiindcă e de presupus că între cei care n-au semnat părerile sunt împărțite și nu toată lumea e la fel de progresistă precum se sugerează.

Indiferent însă ce părere ar avea despre ideile și cerințele lor, cel mai bun lucru pe care un om cu capul pe umeri l-ar putea face e să încerce să asculte cu multă atenție ce vor atâția oameni să spună și să încerce să înțeleagă mesajul transmis. Acest lucru ar fi valabil și invers, dacă 3 milioane de cetățeni ar iniția un proiect în favoarea căsătoriilor homosexuale.

Orice altă atitudine denotă dispreț sau lipsă de interes pentru opinia celui de altă părere. Jurnaliștii și-o pot permite, fiindcă se reprezintă, în ultimă instanță, doar pe ei înșiși (sperând poate să convingă și pe alții), dar mult mai cinstit ar fi să li se acorde oamenilor respectivi posibilitatea să-și susțină punctul de vedere înainte de a fi judecați.

Un alt fapt de care trebuie ținut cont este că modificarea ce se vrea introdusă are două aspecte, unul principial, iar celălalt tehnic. La nivel de principiu, demersul vizează consolidarea unei cutume normative – de la care Biserica creștină nu s-a abătut niciodată – care a stabilit că familia este heterosexuală și monogamă. În ce privește aspectul tehnic, acest principiu devine operant prin limitarea căsătoriei  la uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie.

În acest moment, Codul Civil definește căsătoria astfel (art. 259, alin. 1): „Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiata în condițiile legii”); și „în sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie (art. 258, alin. 4). De asemenea, Declarația Universală a Drepturilor Omului (vezi art. 16) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (vezi art. 12) operează exact cu această definiție restrictivă: căsătoria se încheie între un bărbat și o femeie.

Important este, prin urmare, ce se clădește pe aceste definiții restrictive și aici intervin, evident, perspective concurente și contradictorii. Se vădește însă un fapt greu de contestat: definiția propusă de Coaliția pentru familii și cei 3 000 000 de semnatari este în acord deplin cu normele internaționale. Deci acuza de „homofobie” sau sugestia de bigotism ar trebui extinsă, strict vorbind, inclusiv la aceste acte normative și convenții internaționale!

Merită menționat că în comunism, la apogeul ideologiei și idealurilor stângiste, familia a fost păstrată în definiția restrictivă a creștinismului. Iar aspectul semnificativ ce trebuie luat în seamă e faptul că regimurile comuniste se opuneau fățiș creștinismului, negând existența vreunui Dumnezeu. Cu toate acestea, e interesant că păstrează ceea ce stângiștii de azi consideră a fi o definiție retrogradă, medievală, bigotă, restrictivă a familiei. Această normă morală ateistă este sărită din discuție și se sare doar la gâtul creștinismului. C-așa e acum la modă…

Modificarea articolului din constituție atrage după sine două implicații: (1) constată o stare de fapt, inclusiv sub raport juridic, și o consfințește ca principiu normativ; (2) previne o reformulare și o reinterpretare mai laxă a sintagmei „doi soți” care ar putea deschide posibilitatea ca și cuplurile homosexuale să aibă același statut.

Fără-ndoială că mai cu seamă această a doua consecință este avută în vedere de către Coaliția pentru familii. Citește mai mult »