Amintiri cu Ionatan Piroșca

O strofă dintr-o poezie scrisă de Ionatan în 1984
O strofă dintr-o poezie scrisă de Ionatan în 1984

De când am avut prima dată ocazia să vorbesc cu el, pe Ionatan îl țin minte tremurând. Era unul dintre simptomele numeroaselor sale probleme de sănătate. Dar ideile nu-i tremurau, nici voința, nici perseverența. Făcea anual, dacă era posibil, câte un drum de la Brăila până la Oradea și retur. Printre opririle de pe traseu, se numărau: Bucureștiul, Brașovul, Sibiul, Clujul, Oradea, Baia-Mare, Rădăuți, Iași, Arad, Timișoara, Bistrița. Depinde pe unde îi erau prietenii acasă și gata de o întrevedere.

În preajma lui, deși era evident un lider al grupului Cuvinte la Schimb, m-am simțit mereu liber să fac ce mă taie capul. Liber să-i întorc vorba, liber să-i contest verdictele. Asta nu înseamnă că nu mă lua la ochi și că nu mă muștruluia. Ei, nici vorbă! Dar niciodată nu avea ifose de șef, de poet consacrat, de guru pe care trebuie să-l asculți în tăcere și să-l saluți cu capul plecat.

De la primul dialog – purtat la masa din bucătăria lui Cătălin Lata (lângă blidele cu mâncare asezonată cu niște memorabile murături făcute de bunică-sa) – m-a obligat să-i spun simplu, Ionatan. N-am avut de ales, doar avea barbă și era de vârsta părinților mei.

Când trecea pe la noi, în pelerinajele lui prin țară, purta o desagă întreagă de povești în care apăreau nume, care uneori se asociau și cu chipuri: Liviu Mocan, Cristi Țepeș, Eduard Orășanu, Dan Surducan, Ileana Jean, Dragomir Bojan, Iosif Mureșan, Măriuca Mihalache, Ioan Alexandru (cu care se cunoscuse personal), Ion Zubașcu etc. etc.

Este absolut incontestabil că el era motorul grupului Cuvinte la Schimb. Publicase deja vreo 4 volume, iar între anii 2000-2005, principala lui grijă era să faciliteze debutul unor tineri adunați într-un spațiu virtual. Prin strădania lui și contribuția celor care-l cunoșteau și îl apreciau, a reușit să adune bani pentru două volume (2001, 2005). Privind retrospectiv, sunt tentat să cred că n-a rămas o amprentă prea puternică în istoria… literară a mediului evanghelic, dar pentru cei care eram atunci în căutarea unei forme de exprimare și poate a unei vocații, a însemnat mult.

Fac o mică paranteză pentru a prezenta contextul. Citește mai mult »

Anunțuri

Binele (mic) pe care îl văd în marele rău al manifestărilor „extremiste”

Patru furioși (sursa)
Patru furioși (sursa)

Am pus de la început cuvântul „extremist” între ghilimele, deoarece constat că aria lui de cuprindere este lărgită în permanență și asta chiar de către instituții serioase și cu autoritate. Practic, aproape orice manifestare euro-sceptică tinde să fie catalogată drept „extremism”.

Liniile pe care se merge sunt: religia, naționalitatea, rasa, sexul, morala și altele, culese pe parcurs. Apostolii corectitudinii politice caută mereu (și descoperă mereu) noi forme de „extremism” numai bune de trecute la noul index al progresismului stângist.

Acesta este unul dintre motivele pentru care adevăratul extremism devine tot mai greu de depistat și o tot mai mare parte a populației devine ținta denigrărilor și încadrărilor ideologice stupide. Să spui că o treime sau poate chiar jumătate din populația unei țări este „extremistă” devine hilar, căci cuvântul își pierde orice sens.

Plus că această încadrare – repet: ideologică! – evită în mod laș și păgubos o dezbatere necesară despre motivele care îi determină pe tot mai mulți europeni să voteze cu partidele „extremiste”. De asemenea, tot de aici decurge în parte și lipsa unor partide care să poată realmente da glas într-un fel convingător nemulțumirilor unui număr în creștere de cetățeni.

Când un partid naționalist adună 5% din voturi poți vorbi de extremism. Poate chiar și pe la 10%, în funcție de gradul cultura politică, istoricul, structura demografică a unei țări. Dar când bate deja pe la 25% și mai sus, e o aberație să consideri că toate frustările și revendicările unui segment atât de larg de populație pot fi ignorate și ascunse sub o etichetă convenabilă: extremism.Citește mai mult »

Protestanții, catolicii și ironia istoriei

papa biserica norvegiei

În urmă cu 500 de ani, protestanții proaspăt născuți considerau, prin vocea principalului lor purtător de cuvânt de atunci – Martin Luther –, că Biserica Romei se afla în „robia babiloniană”. Erau multe critici care, pe drept cuvânt, se puteau aduce catolicismului, așa cum arăta el la vremea respectivă.

Ironic e însă faptul că azi, la doar câteva zile distanță, Biserica Catolică publică documentul Amoris Laetitia, în care papa și sinodul catolic pentru familie (desfășurat anii trecuți) resping categoric căsătoria religioasă între persoanele de același sex (și totodată resping orice posibilă comparație între căsătorie și parteneriatele homosexuale), în timp ce unul dintre sinoadele luterane ale Occidentului (e vorba despre cel norvegian) decide să își dea acordul pentru căsătoria religioasă între persoane de același sex. În norvegia, luteranismul a înlocuit catolicismul, care avea pe atunci o vechime de 600 de ani, iar pe urmă a primit (după 1700) o puternică infuzie de pietism (vezi aici mai multe informații).  Ironia e una amară, desigur.

Iată articolul în versiunea oficială în engleză (sublinierea îmi aparține) din documentul catolic Amoris Laetitia:

In discussing the dignity and mission of the family, the Synod Fathers observed that, „as for proposals to place unions between homosexual persons on the same level as marriage, there are absolutely no grounds for considering homosexual unions to be in any way similar or even remotely analogous to God’s plan for marriage and family”. It is unacceptable „that local Churches should be subjected to pressure in this matter and that international bodies should make financial aid to poor countries dependent on the introduction of laws to establish «marriage» between persons of the same sex”.

Merită menționat, în paranteză, că, după ce mulți moraliști s-au agitat și învolburat peste măsură în timpul sinodului catolic pe tema familiei, speculându-se mai ales că se va da liber la căsătoriile între persoane de același sex, raportul final al acestui sinod (cel care stă la baza exortației papei) a rămas fără ecouri, în condițiile în care reafirma valorile tradiționale ale familiei. Unde sunt scandalagii și apocalipticii când ai nevoie de ei?

Raportul oficial al deiciziei luteranilor norvegieni poate fi citit aici. Rețin doar următoarele lucruri (cu sublinierile mele):Citește mai mult »

Dumnezeu nu-i claustrofob

Povestea apocrifă a melodiei „Despre smerenie”

Biserica de lemn din Mănăstirea Bârsana (sursa)
Biserica de lemn din Mănăstirea Bârsana (sursa)

Un grup de contribuabili onorabili și celebri au decis că, de vreme ce marea catedrală a „Mântuirii Neamului” se construiește inclusiv din banul public, e cu totul îndreptățit să-L caute pe Dumnezeu să vadă dacă se prezintă la „locul de muncă”.

Dar unde să-L caute și cum? Pe cine să întrebe? De unde să pornească? Încotro să se îndrepte și în ce calitate veneau domniile lor cu căutarea? Cum să se prezinte? Vor fi voind să-L caute pe Dumnezeu sau numai doreau să știe dacă El are de gând să se arate prin viitoarea catedrală? Cine știe… fiindcă nu avem răspuns la aceste întrebări.

Profitând de visul profetic căpătat în chip providențial de către unul din grup, contribuabilii onorabili au decis să-și asume revelația confratelui lor și să tragă concluzia finală, ultimă și peremptorie: Dumnezeu nu s-a prezentat încă pe șantierul în lucru, dar nici nu are vreo intenție să vină ulterior, când mega-construcția va fi gata. El este, se pare, megalofob.

Dar să zăbovim nițel asupra omului cu visul și cu revelația. Evident că, dacă l-a căutat pe Dumnezeu printre betoane, macarale, înjurături de muncitori (care se manifestau astfel fie din cauză că erau cam neumblați pe la biserică, fie din pricina vreunei vătămări corporale intempestive), îndemnuri la donații, fierăraie, praf de șantier, ocări seculariste, nemulțumiri civice și toate alea, nu avea cum să-l găsească.

D-aia a fost „răpit” în viitor și i s-a dat posibilitatea să-l caute pe Dumnezeu și în clădirea terminată. Cum nu l-a găsit, și-a luat picioarele la spinare și a ajuns, după spusele lui, la o băsearecă de lemn (numele arhaic se potrivește cu materialul, d-aia l-am introdus) unde… surpriză, pe suprafața mică L-a găsit repede.

*******************************

Ei, acum rămân totuși câteva lucruri care nu sunt cu totul elucidate. Mai întâi, se pare că toți contribuabilii porniți în această călătorie aveau convingerea că Dumnezeu poate fi găsit, deci de aceea L-au și căutat. Ceea ce e bine. Și toți l-au găsit cam în același loc. Ceea ce e puțin straniu. Însă ce relație există între Dumnezeu și contribuabil? Asta este o întrebare ce ne pune pe gânduri.
Citește mai mult »

Răsplătirea imediată a națiunilor – o teorie șchioapă și insuficientă

Lot și fiicele sale - Luca van Leyden (sursa)
Lot și fiicele sale – Luca van Leyden (sursa)

Încep cu afirmație care nu îmi e neapărat favorabilă: nu știu dacă și cum vin pedepsele divine peste țări, popoare, etnii, rase ș.a.m.d. Dar m-am confruntat de multe ori cu explicații destul de simpliste și mereu am avut senzația că ceva lipsește, că ceva nu se potrivește dacă privim mai atent la detalii. Iar în acest domeniu detaliile chiar contează.

Teoria la care mă refer – cea a răsplătirii imediate – spune în esență că unele popoare sunt binecuvântate de Dumnezeu, iar altele sunt pedepsite pentru diverse acțiuni naționale cu conotații morale. Ca să dau un exemplu recent, mai multe voci din spațiul creștin american anunțau pedeapsa divină peste SUA din pricina adoptării unei legi care permite căsătoria între persoanele de același sex.

O altă explicație celebră din aceeași sferă este cea potrivit căreia civilizațiile s-au prăbușit din pricina declinului moravurilor publice. Sunt invocate ca exemple Sodoma și Gomora, Pompeiul (unde pedepsele divine sunt mult mai ușor de identificat), dar și civilizația greacă, cea romană etc. În general, aceste explicații mizează pe argumente extrase din Vechiul Testament, unde poporul era cel ales.

Nu pot spune că n-ar exista un sâmbure de adevăr în astfel de explicații. Dar pot spune cu certitudine că aceste teorii care mizează pe răsplătiri sau pedepse acordate de Dumnezeu simplifică foarte mult lucrurile. În sine, asta n-ar fi așa mare problemă, dar adevărata problemă e că, pentru a ajunge la aceste explicații simpliste, sunt sacrificate și ignorate fapte, date, realități.

Să luăm cazul recent al SUA. Vocile care anunță damnarea (care e posibilă, fără-ndoială, mai ales dacă privim ce candidați propun partidele pentru președinție…) se vor oarecum purtătoarele unui mesaj profetic de tip vechi-testamental. Dar aceste voci prevestesc pedeapsa numai după ce homosexualitatea a beneficiat de un verdict favorabil în Curtea Supremă.

Nu existau până acum suficiente motive care să atragă o eventuală pedeapsă peste SUA? Dacă recurgem la exemplul VT, acolo profeții înfierau frecvent alte câteva practici: idolatria, nedreptățirea văduvei și a orfanului (adică a celor fără apărare), lipsa de fidelitate față de Legământ. Venind la zilele noastre, America are pe conștiință cel puțin cazul sclaviei pe care a practicat-o cu argumente teologice. Asta deși pornea ca un fel de stat creștin ideal, fugind de Europa catolică unde adevărata învățătură creștină fusese compromisă.

Despre idolatrie, ce să mai zicem? Există societate modernă pe lumea asta care să nu aibă proprii idoli? Face America excepție? Cu siguranță nu. De ce atunci pedeapsa vine numai ca urmare a încălcării conduitei sociale și matrimoniale? Această întrebare ar merita să capete un răspuns solid argumentat biblic și teologic.

Dar putem face incursiuni și prin alte părți ale lumii. Japonia. Citește mai mult »

Ce „moștenire iudeo-creștină a Europei” apără evanghelicii români?

Synagoga and Ecclesia in Our Time,  Joshua Koffman (sursa)
Synagoga and Ecclesia in Our Time, Joshua Koffman (sursa)

În mai multe rânduri, mi-a fost dat să aud evanghelici români (chiar lideri) vorbind în ultima vreme despre o „moștenire iudeo-creștină a Europei” sau „valori iudeo-creștine”. Cunoscând din interior atitudinea evanghelicilor față de orice confesiune ce invocă o „tradiție” sau o „moștenire”, devine puțin ciudată, în discursurile evanghelice, această sintagmă.

Sunt două posibilități mari și late. Fie cei care o invocă nu prea știu despre ce vorbesc, dar o folosesc pentru că e la modă (mai ales în mesajele venite de peste ocean) și că dă bine să găsim un numitor comun pentru manifestațiile publice. Fie știu despre ce vorbesc, dar atunci musai făcute niște precizări și trebuie neapărat răspuns la niște întrebări.

Căci despre ce „moștenire iudeo-creștină a Europei” am putea vorbi decât despre cea transmisă prin ortodocși, catolici și protestanții „tradiționali” (luterani, reformați, calviniști)? Or, corectați-mă dacă greșesc, în multe (muuuuulte!) biserici baptiste sau penticostale, ortodocșii sunt „nepocăiți”, „necreștini” sau chiar „închinători la idoli”. La fel și catolicii, care mai au și un suveran pontif pe post de mare… bolovan de poticnire. Am auzit multe poante chiar urâte la adresa papei în bisericile evanghelice în care am ajuns de-a lungul timpului. Iar reformații mainstream sunt cam toți „liberali”.

Dacă-i excludem pe toți ceilalți, ar trebui să presupunem, în mod suprarealist sau fantasmagoric, că „moștenirea iudeo-creștină” a Europei se va fi transmis cumva prin stratosferă, unde a plutit vreme de mai bine de un mileniu și jumătate, până ce a aterizat plocon în brațele lui Luther sau, după caz, în cele ale marilor înaintași baptiști, penticostali și de alte culori confesionale mai recente. Gata formată, așa cum o apărăm noi acum.Citește mai mult »

Pilda fiului risipitor – varianta îmbisericită

Rembrandt - Întoarcere fiului risipitor (sursa)
Rembrandt – Întoarcere fiului risipitor (sursa)

Trăia odată, într-o țară cunoscută, un tată. Evanghelic. E greu de stabilit dacă era evanghelic sau trăia evanghelic, așa că nu ne batem capul cu asta. E sigur însă că avea mai mulți copii. La care ținea. Și ei țineau la el.

Dar, așa cum se face în orice istorie cu suspans, unuia dintre copii i-a venit ideea să plece. La lucru în străinătate, poate. Sau într-altă parte. Dar n-a mai dat o vreme pe acasă. Așa cum stă bine însă unui fiu evanghelic, nu s-a dezis vreodată de familia lui.

Nu se știe exact pe unde a călătorit și ce a făcut. Dar se bănuiește că n-a umblat brambura, ci și-a văzut de viața lui. Cu greutăți, cu bucurii, mă rog, așa cum o știm de obicei. Timpul a trecut însă și copilul nu mai apărea. Zilele se făcură săptămâni, săptămânile, luni, iar lunile… ani. Long time no see, vorba englezului.

La un moment dat, copilul făcu ce făcu și reuși să pornească de pe unde era înapoi către casă. Cu dor. Și bucurie. Dar și cu diverse alte sentimente. Amestecate. Pățise multe, avea ditamai desaga cu povești. Nu mai era la fel ca atunci când plecase. Acumulase niște „experiență internațională” sau „experiență de viață”. Repet, nu prea știm exact pe unde a umblat.

Când l-a văzut de departe, tatăl său a ridicat mâna și… Citește mai mult »