Când simpatia presei nu este de ajuns – cazul monarhiei

(Sursa)
(Sursa)

De ceva ani buni deja, față de Casa Regală se revarsă un val de simpatie din partea presei. Probabil cel puțin de la discursul Regelui Mihai I din Parlament, dacă nu chiar de mai înainte. În TVR există de mulți ani oameni care promovează tot ceea ce ține de monarhie prin diverse tipuri de materiale.

Tot mai vizibile sunt articolele și pozițiile favorabile monarhiei, manifestările de apreciere sau chiar elogii în toată regula. Probabil că ieșirea cu totul neinspirată a lui Băsescu din urmă cu câțiva ani a dat un suflu nou simpatiei față rege și față de ideea de monarhie.

Dar, chiar dacă lucrurile arată infinit mai bine decât în anii ’90, când Iliescu îl ținea pe rege afară din țară, cu orice preț, iată că nu e de ajuns pentru a câștiga un capital de popularitate consistent și mai ales determinat în planul faptelor. Și suficient nu pentru o restaurație, ci măcar pentru o redeschidere a discuției despre forma de guvernământ.

Se poate discuta mult despre legitimitatea republicii în România, despre nedreptățile comuniste care s-ar cuveni remediate, despre valorile pe care monarhia le-a promovat și apărat, despre beneficiile politice și sociale ale regalității, despre economii la buget, despre valoarea unui arbitru imparțial, despre prestanța unui cap încoronat, despre relațiile familiale cu marile case regale europene.

Iar astfel de discuții se și poartă. Însă nu se poate trece de un nivel teoretic, eventual simbolic. De un discurs (poate foarte temeinic, articulat și bine argumentat) suspendat în zona lucrurilor cu care, teoretic, mulți suntem de acord. Nu se ajunge la o discuție de fond asupra constituției, asupra formei de guvernământ, nu se ajunge la o alegere certă.

Oricum, Casa Regală pare dispusă să facă orice ca să se compromită singură și să-și îndepărteze simpatia pro-monarhiștilor. Dar acesta e un alt subiect care, iată, nu afectează bunăvoința cu care presa privește fenomenul.

Lipsesc încă suficiente ingrediente încât un eventual regim monarhic să nu devină un subiect serios, stringent, actual. Toată curiozitatea și lumina pozitivă în care este înfățișată regalitatea nu reprezintă decât niște dantelării istorico-teoretico-nostalgice, vrând-nevrând. Asta în condițiile în care chiar există argumente serioase în favoarea unui regim monarhic, inclusiv în experiența noastră românească.Citește mai mult »

Reclame

Reforma și Contrareforma în cifre rotunde

Teologi de frunte ai Reformei (sursa)
Teologi de frunte ai Reformei (sursa)

Fiindcă la anul se va împlini o jumătate de mileniu de la debutul oficial al Reformei și fiindcă tocmai am încheiat munca de pregătire la un Atlas istoric al Reformei, am reținut câteva date care ne introduc în atmosferă.

550 de la naștere și 480 de ani de la moartea lui Erasmus de Rotterdam (14661536), umanist creştin, unul dintre adversarii intelectuali de calibru ai lui Luther, cu care a purtat un dialog teologic de la distanță. Bursele Erasmus cred că au devenit mult mai celebre decât personajul istoric.

525 de ani de la naștere și 465 de ani de la moartea lui Martin Bucer (reformator protestant, 14911551), fost călugăr dominican, care a părăsit ordinul sub influența lui Luther. A încercat să medieze (fără succes, evident) între Luther și Zwingli – de altfel, nu este singurul protestant care a căutat să unească diversele facțiuni născute din Reformă (Melanchton sau Bulinger au fost alți doi mediatori fără sorți de izbândă). A lucrat în Strasbourg, iar după ce a fost alungat de acolo, a influențat Reforma în Anglia (ca profesor la Cambridge și contributor la a doua ediție a Book of Common Prayer).

520 de ani de la nașterea liderului anabaptist Menno Simons (1496–1561). Fost preot catolic, excomunicat ulterior, a acționat independent de ceilalți reformatori (chiar dacă există influențe) și este încadrat de obicei în ceea ce se cheamă „Reformă radicală”. Practica rebotezarea. Comunitățile menonite care-i poartă numele încă există pe harta lumii creștine.

480 de la moartea lui William Tyndale (1494–1536), reformator englez, executat pentru erezie. Traduce Noul Testament în engleză, iar traducerea circulă ilegal pe teritoriul Angliei, cumpărată de pe continent. Totuși moartea i se trage de la criticile ce vizau divorțului lui Henric al VIII-lea.

480 de ani de la prima ediție (în latină) a cărții  Institutio Christianae religionis (1536), tradusă la noi, din engleză(!), cu titlul: Invăţătura religiei creştine.  Calvin o va revizui și îmbogăți semnificativ pe parcursul vieții, până la edițiile definitive în latină (1559) și franceză (1560). 1536 e și anul în care, silit de către Farel, Calvin acceptă să sprijine reforma în Geneva, loc unde va și rămâne, cu un scurt exil de 3 ani, până la moarte.

485 de ani de la moartea lui Ulrich Zwingli (reformator elveţian, 1484–1531), survenită pe câmpul de luptă de la Kapel. Incidentul a rămas umbrit de reacția de satisfacție a lui Luther la moartea celui cu care nu a reușit să se pună de acord asupra interpretării euharistiei (la Colocviul de la Marburg).

485 de ani și de la moartea lui Johannes Œcolampadius (reformator de origine germană, 1482–1531), care a activat în cantoantele elvețiene, unul dintre colaboratorii lui Zwingli. A condus mișcarea de reformă din Basel și Berna.

470 de ani de la moartea lui Martin Luther (1483–1546), cel asociat îndeobește cu moșirea Reformei. Un personaj complex, a lăsat o dâră inconfundabilă în istoria Bisericii. Adulat sau detestat, elogiat sau contestat, rămâne un erou și un caz, un lider cu bune și cu rele. Orice încercare de simplificare în discuția despre acest reformator ar trebui evitată cu încăpățânare.

460 de ani de la moartea lui Thomas Cranmer (primul arhiepiscop protestant de Canterbury şi reformator, 1489–1556), unul dintre martirii protestanți pomeniți apoi de Foxe în Cartea martirilor. A impus folosirea Bibliei în limba engleză și s-a ocupat de redactarea cărții de căpătâi a anglicanismului ulterior: Book of Common Prayer.

460 de ani și de la moartea lui Citește mai mult »