Fata care s-a pierdut și s-a găsit zilele astea a generat numeroase reacții față de Biserică și creștinism. Unii au fost oripilați sau doar îngrijorați că un copil de 15 ani s-ar putea gândi la călugărie (și nu la sex, droguri și avort, așa cum ar fi „normal”). Alții sar să apere – pe bună dreptate – dreptul copilului de a se gândi la ce dorește creierul său.
Controversa va prilejui, după părerea mea, o dezbatere a surzilor. De o parte se vor situa habotnicii înverșunați, care vor arunca anateme pe toți cei care îndrăznesc să vorbească împotriva credinței (lor!). De cealaltă parte se vor situa intoleranții toleranței, indivizii care consideră că ateismul (sau antiteismul) este una dintre condițiile fundamentale ale demnității noastre de făpturi umane. Oamenii cu opinii mai ponderate nu se vor prea auzi decât greu și cu ecouri reduse.
Mă frapează însă o izbitoare imagine în oglindă care ni se înfățișează cu surprinzătoare similarități. Societatea seculară, prin vocile ei mediatice, n-are nimic de reproșat unui adolescent de 15 ani care își începe viața sexuală, participă la chiolhanuri monstru sau se dedă la diverse gesturi discutabile moral și uman.
Toate acestea, în măsura în care nu se soldează cu urmări semnificative, sunt încuviințate, tolerate sau chiar încurajate. Omul trebuie să se distreze, trebuie să se cunoască, să-și testeze limitele, să-și trăiască tinerețile.
În schimb, dacă același ins de 15 ani face vreun pas spre religie, imediat e suspectat de habotnicie, de suferințe sufletești grave, de spălături pe creier și de alte sechele pe care creștinismul sau viața le-ar fi abătut asupra sa.
Dacă ne mutăm însă în tabăra cealaltă, obținem o imagine foarte asemănătoare, dar cu semn schimbat. Un „copil” de 15 ani (sau mai mic!) care decide să se boteze într-o biserică evanghelică, de pildă, este acceptat aproape fără ezitare de către majoritatea credincioșilor ca fiind un candidat calificat la statutul de creștin cu drepturi depline. Ba chiar se încurajează uneori botezul la astfel de vârste.
Dacă același copil decide să se îndepărteze de biserica sa, atunci e considerat ciudat, influențat de mediu, apostat. Se caută o eroare în cazierul său educațional, se caută vina părinților, se analizează arborele genealogic pentru a identifica rădăcina acestei revolte impardonabile.
Adesea se preferă niște tineri atei sau agnostici activi în biserică decât să se descopere adevărul neplăcut că ei nu mai au nicio treabă cu credința și cu valorile sau preceptele despre care cântă.
De fapt, dacă e să mutăm granița vârstei mai încolo, vom descoperi că nici biserica, nici socitatea seculară nu au, cu adevărat, vreo graniță de la care să considere că ar fi mai justificat să treci de partea celorlalți. Oricând apare câte-un convertit, argumentele rămân, în esență, aceleași, doar că nu mai e invocată vârsta, ci se folosește alt pretext.
Revenind la deciziile adolescenților, nu e bizar ca orice decizie care ne convine (indiferent în care tabără ne-am situa) să fie considerată validă, dar una care ne contrariază să nu mai aibă aceeași greutate? Dacă socotim că un adolescent are discernământ să aleagă „binele”, de ce n-ar putea alege și „răul”?
La urma urmei, pare să nu conteze aproape deloc persoana în cauză, cu individualitatea ei, ci doar adeziunea sa. Fiecare grup își ovaționează adepții și își repudiază răzvrătiții, împrăștiind oprobriul asupra unor categorii întregi de oameni.
Înțeleg că e greu de acceptat când cineva iese dintr-un grup sau aderă la unul considerat indezirabil, dar valoarea sa de om rămâne, indepedent de faptul că crede sau nu mai crede în Dumnezeu la un moment dat. Ca să nu mai vorbim despre faptul că există o sumedenie de stări intermediare, de la cei care cred la cei care nu mai sunt interesați deloc de credință și care adesea sunt asimilate cu extremele, tocmai pentru a putea fi combătute sau, după caz, elogiate mai ușor.
În consecință, nu prea cred în valoarea dezbaterilor care se vor dezvolta, având-o ca pretext pe fata cu aspirații de călugărie, atâta vreme cât preopinenții se vor folosi de ea ca de un obiect de exemplificat teorii religioase sau antireligioase.
De fapt, de la mișcările ateiste sau antiteiste nu mă aștept la nimic. Dar de la biserică, da. Și poate că ar fi un prilej nimerit pentru a medita la valoarea pe care o acordăm ființei și libertății umane precum și la măsura în care ne dorim să cunoaștem adevărul despre sufletul „copiilor” pe care îi botezăm cu surle și trâmbițe sau preferăm să-i punem să „slujească” indiferent ce cred ei și ce fac după ce ies din „program”.
Cu drezina 
Dacă un copil de 15 ani se „depărtează” sau se „apropie” se pot găsi aceleași cauze. Pari să spui că doar când se depărtează se identifică cauzele respective și nu și atunci când se apropie – acest lucru fiind fals. Sau spui despre ce se întâmplă în general? – că se caută cauze doar când se depărtează?
Un copil care alege binele, ținând cont de natura păcătoasă în care se naște (afară dacă suntem pelagieni sau adepți ai regenerării prin botez), are înclinații spre rău iar a alege binele este ceva „supranatural” și uimitor (mă refer la credință). Și nu e la fel cu cazul în care ar alege răul: ceva ce e natural ființei sale. De fapt el e rău iar când iese din „sistem” sau comunitate pur și simplu își reconfirmă răutatea intrinsecă.
Dacă o fi adevărat că refuzul binelui doar „reconfirmă răutatea intrinsecă” a omului, nu înțeleg de unde surpriza constantă în fața faptului că unii copii din familii de creștini (evanghelici) aleg să nu creadă. De ce se preferă înregimentarea lor în diverse forme de activism în loc să se recunoască „the ugly truth”?
Unde mai este respectul față de libertatea omului dacă lui i se refuză (prin diverse forme de presiune) să aleagă răul? Dacă la 15 ani omul nu este considerat suficient de „copt” pentru a-și lua lumea-n cap, de ce ar fi considerat suficient de „copt” pentru a-și asuma creștinismul? Avem oare posibilitatea să testăm autenticitatea unei convertiri astfel încât să avem certitudinea că omul a ales în deplină cunoștință de cauză? Iar dacă nu, atunci de unde știm că n-a fost doar o efuziune sentimentală?
Ce preferăm: un convertit la presiunea părinților sau un „ateu” care-și asumă public și deschis opțiunea lui într-un moment al vieții în care presiunile sunt foarte mari?
Nu simplifica discuția, fiindcă se îndepărtează de realitate. Răii și bunii sunt suficient de amestecați în lumea asta încât să nu le fie dat creștinilor de diverse confesiuni (fie ei și ortodocși „de peste 2000 de ani” sau evanghelici care știu exact „ce spune Biblia și ce vrea Dumnezeu”) să îi separe încă din viața asta.
Vezi că „totala depravare a omului” e o doctrină preponderent protestantă. Există și alte variante de a înțelege omul, chipul lui Dumnezeu din om și faptul de a fi creat de Dumnezeu.
Probabil că dorința de înregimentare are și o cauză pur normală și naturală – cine nu-și vrea copilul „mântuit”? Mai este și presiunea comunității care te va izola rapid (cel puțin în capetele lor) iar dacă deții vreo „funcție” este și mai grav. Plus că există concepția, chiar în bisericile baptiste (deoarece aud aceste rugăciuni frecvent) că Dumnezeu mântuiește pe tine „și casa ta”. Aceste texte sunt luate ca promisiuni. Așadar e mare mirarea când nu se întâmplă așa, și dezamăgirea pe măsură.
Crezi că răul trebuie acceptat în aceeași formă ca și binele doar pentru a „respecta libertatea omului”? Doar întreb. Și crezi că trebuie puse pe același piedestal – tot pentru păstrarea libertății omului? Mi se pare natural ca binele să fie favorizat, încurajat, și susținut iar răul stârpit, contrazis, dovedit așa cum este în natura lui.
Prefer(ăm) ateul – ca principiu. Nădăjduiesc să nu fiu nevoit să dau acest răspuns pentru persoane din familia mea.
Nu am înțeles exact la ce te-ai referit când ai spus despre amestecul răilor cu bunii și separarea lor.
Și ce să fac dacă există și alte variante? Mă gândesc că e natural să-mi exprim părerile prin propria paradigmă pe care am acceptat-o, o consider biblică și o susțin (fie ea protestantă sau ce o mai putea fi)
E normal să-ți exprimi părerea, dar precizând că e părerea ta și neexcluzând alte variante posibile. Pe cât posibil, eu cred că e chiar indicat să le cunoști pe cât se poate, măcar în chestiuni esențiale ce țin de metodă teologică, antropologie, pneumatologie – adică în acele sfere unde apar controversele cele mai aprinse și complicate.
Nu cred că răul și binele sunt egale. Dar cred că libertatea de a alege trebuie să existe tocmai pentru că ele nu sunt egale și pentru ca binele să fie ales fără constrângere (măcar pentru ca să nu rămână mereu răul ca o tentanție perpetuă de genul „oare cum ar fi fost dacă…?”). E normal să te bucuri când cineva alege să facă mai degrabă binele decât răul.
Dar, în chestiunea credinței, nu cred că se pune problema alegerii între bine și rău, ci între adevărul și minciuna pe care vrei să le întruchipezi. Dacă nu (mai) crezi, indiferent cât de greu și dureros e, cred că necesar să-ți asumi asta. Iar ce va urma… vei vedea. Duplicitatea e mai rea decât necredința cinstită.
[…] 21:45 – Deciziile „copiilor” și cei doi surzi […]
Greseala , zic eu, porneste de la faptul ca am incadrat cretinismul in tiparul rau/bine(in ultimul comentariu al lui Andrei se vede foarte clar ceea ce vreau sa zic). E mai usor de abordat din aceasta perspectiva pentru ca lucrurile devin clare , se simplifica dar din pacate acesta nu este crestinism, este doar o religie dualista a carei evolutie o putem urmarii de la vechea religie meto-persana si pana la la diferitele erezii crestine! Cvilizatia este creata pe acest principiu, nu putem zice deci ca e rau sa stii clar ce e bine si ce e rau si sa-ti traiesti viata conform acestor principii dar din pacate nu e crestinism.
Ieri s-a pedicat in Biserica Ortodoxa despre Pilda Fiului Risipitor! Ne apropiem de Postul Pastilor si prin aceste predici oamenii sunt pregatiti , sunt invatati cum tr ebuie sa vina inaintea lui Dumnezeu. Ascultand aceasta predica mi-am adus aminte cum am predat eu copiilor de clasa a VII – a aceasta lectie:
Incepe ora, anunt tema si imi raspund:
-Pai noi am invatat aceasta lectie si in clasa a IV – a !
Pana atunci n-am dat atentie de ce anumite lectii se repeta in ciclul de invatamant dar in acel moment de ,,revolta ” al copiilor am inteles: N-au fost pregatiti sa inteleeaga, erau prea mici pentru a intelege! In acel moment am uitat tot ce am vrut sa-i invat si le-am zis:
-Nu-i nimic , atunci ma veti invata voi Pilda Fiului Risipitor !
S-au bucurat cum se bucura orice copil cand il implici in ceva iesit din comun. Am impartit tabla in trei si i-am rugat sa identificam impreuna caracteristicile de baza a fiecarui personaj din Pilda, Tatal si cei doi fii , cu scurte comentarii la fiecare , o analiza paralela la vedere. Eu scriam pe tabla , ei se intreceau in a ma ajuta, a iesit o ora super! La sfarsit le-am pus o ultima intrebare:
-ACUM, CU TOATA SINCERITATEA, RASPUNDETI UNDE VA REGASITI VOI?
S-a lasat o liniste de mormant. O fetita mai curajoasa la un moment dat a ingaimat , abia daca am auzit-o:
– PAI AVEM DIN FIECARE CHIAR SI DIN TATAL AVEM ….
Le-am zis si eu incet : SA NU UITATI ASTA NICIODATA ! Sper sa nu uite ….
Amu te-ai lăudat, dar te iert 🙂
Sa stii ca nu m-am gandit la asta, recitind insa, da, cam asa suna si-nca si mai si … Ceva de genul : …Pe vremea mea……???!
Imbatranesc , Teofil , imbatranesc …… da nu-i rau, imbatranesc frumos doar e pe vremea mea … 🙂
Vorbesti de parca ar exista o echidistanta valorica intre tabara crestina si cealalta, a ateilor, agnosticilor sau ce-or mai fi. Si cele doua tabere ar trebui sa joace dupa aceleasi reguli si eventual sa se si respecte reciproc. Ori lucrurie nu stau deloc asa, un tanar care opteaza pt. religie/credinta/biserica nu ia o decizie de aceeasi valoare morala ca unul care alege sa se indeparteze de acestea. Raul si binele nu sunt doua optiuni la fel de viabile si dezirabile.
Nu, ci vorbesc despre respectul față de libertatea ființei umane. Despre acea libertate pe care Dumnezeu însuși a conferit-o și o respectă ca atare.
Și nu e vorba de a alege între bine și rău, ci de a alege să crezi sau să nu crezi în Dumnezeu. Fiinndcă alegeri între bine și rău fac și ateii și creștinii. Unele mai proaste, altele mai bune,
Și mai vorbesc despre faptul că tratăm omul ca pe un obiect, nu ca pe o ființă.
N-am spus niciun moment că cele două opțiuni ar fi de aceeași valoare sau că ar avea un statut identic, ci că ele sunt în egală măsură posibile și trebuie să ținem cont de asta.
Există alte măsuri pe care le pot lua creștinii în privința celor care aleg calea agnostică, atee sau antiteistă, dar dintre aceste măsuri nu fac parte și constrângerea, disprețul sau culpabilizarea. Există post, rugăciune, darul lacrimilor etc.
Anumite alegeri poti fi expresie a unei alunecari sau caderi. Libertatea de a alege este influentabila si influentata si de aceea trebuie sa-i influentam pe oameni sa faca anumite alegeri si sa evite altele. Parte a argumentului sunt consecintele acestor alegeri.
De exemplu, sunt suficient de liber sa aleg sa ma droghez in acest moment insa dupa ce fac acest lucru timp de o luna, aceasta libertate dispare si se transforma in dependenta. Evident ca atunci cand cei din jur fac anumite alegeri, acestea trebuie respectate insa a respecta o alegere proasta nu o face mai buna decat este si consecintele ei nu vor fi altele.
Suntem atat de liberi cata responsabilitate suntem in stare si suntem dispusi sa ne asumam in numele acestei libertati.
Dumnezeu ne va judeca in functie de niste criterii morale care nu sunt nici pe departe atat de fluide cat incearca unii si altii sa ne convinga in lumea asta intoarsa cu fundu’n sus si in care ne e dat sa traim.
După cum anumite alegeri pot să nu fie expresia unei căderi.
Nu știu ce înseamnă că „trebuie să-i influențăm” pe oameni. Dacă asta înseamnă să-i manipulăm, nu-s de acord. Dacă înseamnă să le descriem posibilele consecințe ale alegerilor, e ok.
Eu zic că un ateu onest e mai responsabil decât un creștin prefăcut. Părerea mea.
[…] de conștiință, pe care o clamăm și o punem – în teorie – la mare cinste, are valoare numai în măsura în care nu devine inconfortabilă. Altfel, intră repede sub eticheta de „răzvrătire”, „tulburare”, „dezbinare” etc. […]